O gândire fără gânduri
La fel ca şi alţi reprezentanţi ai misticii bizantine, Sf. Macarie Egipteanul afirmă imposibilitatea cunoaşterii de către minte a naturii lui Dumnezeu, reluând un loc comun al reflecţiei teologice. Dacă „Domnul este nemărginit şi nu poate fi cuprins cu mintea”,[1] înseamnă că mărginirea intelectului defineşte actul unei comprehensiuni care nu se exercită decât în orizontul cuprinderii pe care ea însăşi şi-o dă spre descoperire şi însuşire. Nu prezenţa reală a divinului, ca manifestare a esenţei transcendente, este înţeleasă pe această cale, ci proiecţia pe care mintea o expune de la sine ca proces cognitiv ce îşi pune în vedere ceea ce el însuşi îşi propune. Dar, se adaugă de îndată, „de nimeni nu poate fi cuprins şi cunoscut Dumnezeu, afară de cei L-au gustat”.[2] Este trăsătura distinctivă, dominantă a Omiliilor macariene, care nu interzic cunoaşterea lui Dumnezeu, ca şi cum cogniţia ar fi prohibită, actul ei echivalând cu ecranarea transcendenţei. Dimpotrivă, nemărginirea divină îşi face loc în cuprinsul mărginit al minţii, oferindu-se cunoaşterii care o gustă, ia act de necuprinsul pe care îl simte în propriul cuprins. Gnoseologia macariană se întemeiază întru totul pe acest tainic gust al adevărului care vine în minte, luminând-o lăuntric. Vom examina în continuare modul în care acest proces se realizează efectiv, urmând etape şi poposind în locurile predilecte ale unor nuanţe revelatoare.
Cum procedează mintea atunci când se confruntă cu taina divinului ca o de neocolit prezenţă transcendentă? O imanentizează de îndată amputându-i orizontul transcendent, punând în paranteză tot ce transgresează capacitatea ei de cuprindere şi de cunoaştere. Atunci Dumnezeu vine în minte ca idee, conglomerat de gânduri care, departe de a cristaliza într-un singur gând înălţător, luminat haric, vorbesc despre Dumnezeu ca şi cum L-ar cunoaşte, ca şi cum El însuşi s-ar afla în miezul acestor cugetări. Atât timp cât aceste gânduri rătăcitoare pun stăpânire pe minte, Dumnezeu e absent, sufletul fiind lăsat pradă răului ce impune diviziunea şi fragmentarea, lipsa de unitate. „Se cuvine, deci, ca toată lupta omului să se dea faţă de cugete; să suprime (omul) pădurea gândurilor rele care îl înconjoară (…), să nu se lase în voia cugetelor, ci adunându-le de pretutindeni, să le deosebească pe cele fireşti de cele rele”.[3] Să reţinem actul acestei dificile distincţii, aspect asupra căruia vom reveni. Să subliniem deocamdată, în registru hamartiologic, virajul indus de păcat dinspre teocentrism spre antropocentrism, laolaltă cu starea conflictuală pe care o întreţin gândurile risipitoare de adevăr, rătăcirea minţii pe toate drumurile lumii răvăşite, dintre care niciunul nu duce la Dumnezeu. Nu duce întrucât nu aduce vreun zvon sau vreo urmă luminoasă în care s-ar putea întrezări – specular – forma chipului divin. Iar aceasta „pentru că gândurile la cele lumeşti atrag mintea spre cele pământeşti şi stricăcioase şi nu-i îngăduie să iubească pe Dumnezeu sau să-şi amintească de El”.[4] Lumea păcatului este lumea pământului lăsat în voia lui, în care nimic nu cheamă spre Dumnezeu, iar gândurile care rămân captive în acest deşert al iubirii sunt cele ce îşi exhibă necunoaşterea, vălul ce întunecă perspectiva.

Drept urmare, în dispersia gândurilor, nimic din ce este sus nu face imagine jos, nimic de dincolo nu răzbate dincoace. Omul lăuntric, spune Sf. Macarie, este rănit şi întunecat, la fel cu „mintea care conduce şi priveşte către Dumnezeu”, ochii privind de-acum „către cele rele şi către patimi, rămânând închişi faţă de bunurile cereşti”.[5] O minte aplecată, trasă în jos de gândurile ce o macină, sorbind pe nesăturate din „izvorul cel necurat al cugetelor sufletului”.[6] Rezultă din cele spuse că gândurile atrase spre răul ce întunecă lumea şi maculează mintea trebuie tăiate din rădăcină, smulse din pământul păcatului care le otrăveşte. Sunt gânduri deviate, răsucite şi întoarse împotriva lui Dumnezeu, cunoaşterea însăşi a celor suprafireşti fiind nu doar pervertită, ci şi pusă în imposibilitatea de a se împărtăşi din binele dăruit. Revenim cu acest prilej la importanţa crucială a deosebirii dintre gândurile fireşti, potrivit naturii sădite în om, şi cele nefireşti, contra naturii. Paradoxul ce subîntinde această hotărâtoare despărţire constă în faptul că natura umană este capabilă de cunoaşterea celor supranaturale, a suprafirescului ce nu contrazice firea, ci îşi face sălaş în miezul adânc al acesteia. De primă importanţă este aici deosebirea gândurilor, adică discernământul (diákrisis) în stare să distingă – cu o măsură infinitezimală adesea – grâul de neghină, binele de rău. Omul „ca la ochi trebuie să ia aminte la (puterea) de discernământ”, o putere a bunei şi clarei vederi, trebuind, „mai înainte de toate, să arate grijă de partea raţională care discerne şi care conduce sufletul”.[7] Este un levier etic operat de justa înţelegere, o pârghie gnoseologică decisivă, cunoaşterea atârnând de această ridicare la nivel, mintea (şi sufletul în întregul lui) având nevoie „de mult discernământ pentru a ajunge la o cunoaştere desăvârşită”.[8]
Ceea ce înseamnă a discerne pentru a cunoaşte, şi nu orice, ci posibilul însuşi, nemăsurabilul în măsura lărgită a minţii, în măsura în care mintea este primitoare a darului haric. „Pentru că lucrul ce se dă în dar nu se măsoară şi nu este după măsura slăbiciunii (firii omeneşti)”,[9] adică donaţia nemăsurată a harului nu intră în măsura firii slabe, mărginită şi neprimitoare, ci este pe măsura unei firi întărite în credinţă şi iubire, în limpezimea unui discernământ fără echivoc. Se realizează astfel două acte corelative: pe de o parte, libertatea alegerii, căci nimic nu constrânge la primirea darului, harul lăsându-ne „libertatea de discernământ şi de alegere”, conform liberului arbitru.[10] Pe de altă parte, dacă „stă în firea omului să aleagă între bine şi rău”,[11] firea care alege bine este adâncită şi lărgită de binele ales, urcându-şi măsura la nemăsura acestuia.[12] Situaţie în care binele se „face” pe măsura sufletului bun, alegător al binelui şi, prin urmare, ales de bine, creat pentru a fi înălţat. Dumnezeu „l-a făcut să crească (până) la măsura Sa. Că El îl întinde şi îl lărgeşte la nesfârşit, îl face să crească fără măsură (…), până ce ajunge la măsura desăvârşită a dragostei Lui”.[13] Iată actul discernământului, care stă în puterea omului, însă este o putere dăruită haric, binele cunoscut întinzând gândurile spre singurul orizont care le e şi izvorul. În această supremă extensio, suprafirescul îşi află un loc firesc, transpare – la vedere, în plină lumină – abia în despărţirea firescului de nefiresc, la fel cum supranaturalul – nemăsurabilul necuprinsului – se aşază în măsura extinsă a naturii, infinitul în sălaşul finitului, Dumnezeu „odihnindu-Se în vasul sufletului”.[14]
Cumpănirea contrariilor, punerea lor în balanţa discernământului prin care partea raţională a sufletului (conform distincţiei platoniciene[15]) le judecă şi le măsoară, alegând în cunoştinţă de cauză, aşază mintea într-un raport nemijlocit cu dumnezeirea.[16] În această situaţie fastă, „tronul Dumnezeirii este mintea, iar tronul minţii sunt Dumnezeirea şi Duhul”, gândurile fiind supuse şi integrate acestui suprem „aşezământ”, întrucât „Duhul Sfânt şade pe tronul gândurilor”.[17] Aici gândurile nu sunt doar strunite, ci şi convertite, adunate într-un singur mare gând, astfel încât mintea să fie cu gândul numai la Dumnezeu, iar „sufletul, adunându-şi gândurile, devine biserică a lui Dumnezeu”.[18] Adunarea gândurilor răzleţite într-un unic mănunchi de gând înalt reprezintă un act de răsucire a lor în sus, înrădăcinate nu în pământul păcatului, ci în pământul făgăduit al cerului, pe care doar ochiul minţii îl vede.[19] Multiplicitatea rătăcitoare este diversitate în dispersie; ea trebuie legată în buchetul aceluiaşi sens, adusă la unitate, în uni(di)versul dumnezeirii, aşa cum în mintea adamică, rătăcită prin căderea în păcat, gândurile „sunt felurite, însă Duhul, venind în inimă, face un singur gând şi o singură inimă. Pentru că atât cele de sus, cât şi cele de jos, de un singur Dumnezeu sunt conduse”.[20] Dumnezeu este unitate şi unicitate, Unul care prin Duhul strânge gândurile în inimă,[21] ca mintea adunată să cuprindă în sine tot necuprinsul, întregul formei de manifestare a divinului, ea însăşi devenind uni-formă, reflectare în jos a ceea ce este sus, astfel încât – pentru ca ce este sus să fie şi jos – totul să se resitueze cu josul în sus.[22]
În acest context, Sf. Macarie face trimitere la locul evanghelic ce subliniază cu tărie necesitatea naşterii de sus,[23] căci înrădăcinarea în pământul ceresc înseamnă o nouă ivire a făpturii în lumea convertită, văzută cu alţi ochi, o radicală renovatio, adevăratul fapt-de-a-fi care dă temei şi sens apariţiei. Ca atare, trebuie schimbat „cugetul de la felul trupesc de a cugeta, la felul ceresc”.[24] Sufletul, spune Sf. Macarie, care nu s-a născut de la Duhul, „este, prin gândurile şi cugetul său, în întregime pe pământ, întins până la marginile lui. Dar când se va învrednici să se nască din Duhul şi să intre în comuniune cu El, îşi adună toate gândurile şi, avându-le cu el, intră la Domnul, în sălaşul Său din ceruri (…) şi toate cugetele lui devin cereşti, curate şi sfinte”.[25] De subliniat diferenţa dintre gândurile întinse până la margini, pe o suprafaţă plană, fără adâncime şi înălţime, pe care se istovesc fără rod, şi cele ce se află pretutindeni în adâncul şi în înaltul creaţiei. Atât timp cât sunt pe pământ, natura lor împărtăşindu-se din cea pământească, ele se află într-o întindere mărginită, acoperind în împrăştiere şi falsă lărgire (distensio animi) pseudo-sensurile orizontale, fără orizont. Dimpotrivă, în privinţa sufletului întins crucial în plinătatea tuturor sensurilor, „cugetul său lăuntric atât se lărgeşte, încât este pretutindeni”.[26] Dar vectorul care le conferă verticalitate este mai cu seamă adunarea de jos în sus, imprimându-le avântul şi intenţia, con-centrarea în adevăr, în-tinderea şi ex-tinderea spre împlinirea în el (intentio şi extensio), orientându-se spre orient ca înspre propria lor origine (şi aici, într-adevăr, oriens este origo).[27] Este procesul prin care sufletul află în el „cugete curate şi dumnezeieşti”. După cum se poate lesne observa, doar gândurile curate pot fi adunate, re-culese, eliberate de centrul de greutate pământesc şi înălţate spre cer.[28] Sunt „gândurile cele înalte” care consună armonios atingând „corzile duhovniceşti ale sufletului”, astfel încât sufletul „să nu se lase furat sau mânat de gânduri”, ci să fie concentrat în sus, iar mintea „aţintită către Dumnezeu”.[29]
Curăţare, adunare, concentrare – acestea sunt actele înălţătoare care deschid orizontul, fac posibilă calea cunoaşterii. Ca atare, „să ne curăţim de orice gând şi de orice cuget care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”.[30] Nu e o pledoarie împotriva cogitaţiei, ca şi cum în faţa lui Dumnezeu nu ar mai fi nimic de gândit, ceea ce ar justifica un agnosticism absolut. În schimb, nimic care să pună pe gânduri, să dea de gândit în termenii raţionalităţii reductive, logic disociative. Omul duhovnicesc „este părtaş la o altă raţiune şi la o altă înţelepciune, deosebită de cea a lumii acesteia”.[31] Ceea ce este filtrat prin discernământ este întru putinţa lepădării de gândurile potrivnice şi a înălţării minţii la cele superioare. Gândurile nu sunt strivite, zdrobite şi anihilate, ci strunite şi convertite spre bine, stare în care ele devin slujitoare ale binelui dumnezeiesc, „că toată plăcerea şi slujirea (lui Dumnezeu) ţine de gânduri”, gânduri ce răsar în mintea luminată care gândeşte aşa cum slujeşte. E un mod de cunoaştere a gândirii care îl are deja la sine pe Cel căutat, gândurile înalte căutându-L în chiar perspectiva care le înalţă. De aceea, îndeamnă Sf. Macarie, „caută-L cu gândurile tale, sileşte-ţi şi forţează-ţi voinţa şi hotărârea să tindă pururea către El (…). Cu cât îţi aduni mintea spre căutarea Lui”, cu atât El vine arătându-se în zare, chemând mintea la Sine, „pentru că El stă şi priveşte către gândul şi cugetele tale”.[32] Căutarea urmează un traseu în răspăr cu articularea sa logic-deductivă, spre ceea ce lucrează în ea însăşi, întrucât Cel căutat este totodată Cel călăuzitor.[33] Ea nu este posibilă fără adunare, fără concentrarea gândurilor în mers către un orizont care, deşi ştiut, se îndepărtează şi cheamă totodată. „Se cuvine să nu încetezi a căuta pe Dumnezeu”,[34] insistă Sf. Macarie, căci ceea ce se caută este mai presus de obiectele obişnuite ale gândirii, prin urmare cere o căutare neîncetată a unui început nesfârşit,[35] a veşnic aproapelui din depărtare.[36]
Cum s-ar putea trece dincolo de lumea văzută în înaltul celei nevăzute cu mulţimea de gânduri ce trag în jos, revendicându-se din firea pământului? Unui singur gând îi e dat să treacă pe această strâmtă cărare, cel care strânge la sine toate gândurile şi se lasă călăuzit de Cel căutat. Abia atunci mintea pătrunde în alt eon, sufletul poate „să treacă cu gândul în altă lume şi în alt veac”,[37] astfel încât „mintea să nu fie preocupată de nimic din cele văzute (…) şi la El să aibă totdeauna gândul”.[38] Este mintea împăcată, transmutată în lumina celor supralumeşti, aflată în necurmata căutare a adevărului. Un adânc proces de transformare a sufletului în întregul său „prin înnoirea minţii, prin pacea cugetelor, prin iubirea de Domnul şi dragostea cea cerească”.[39] Deşi sunt menţionate mai multe moduri procesuale, în realitate ele sunt reunite într-o aceeaşi formă, subsumate aceleaşi finalităţi cognitive. Sugestivă în acest sens, prin analogie, este precizarea pe care o face Sf. Macarie în legătură cu părţile componente ale sufletului, care toate participă la un singur act novator. Căci părţile sufletului, „deşi sunt multe: minte, conştiinţă, voinţă, cugete care acuză şi cugete care apără, toate însă se cuprind într-un tot: sunt mădulare ale sufletului, iar omul cel dinlăuntru nu este decât un singur suflet”.[40] Un singur suflet într-Unul necuprins – acesta este omul lăuntric (homo interior), care în rugăciune „este răpit şi (purtat) în adâncul cel nemărginit al celuilalt veac”, astfel încât mintea lui, înstrăinată de lume, „uită cugetele cele pământeşti, pentru că mintea i se umple şi este robită de lucrurile cele dumnezeieşti şi cereşti, de lucruri nemărginite şi de nepătruns”.[41] Faptul că în acest rapt extatic mintea ajunge la cele nemărginite fără să le pătrundă nu trebuie să surprindă. Ea însăşi este pătrunsă de nemărginirea unui gând care nu îi aparţine, în care se absorb toate gândurile, se împărtăşeşte din plinătatea unei gândiri fără gânduri.
[1] Omilia XXVI, 17, în Omilii duhovniceşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, p. 210. Menţionăm că, pe alocuri, am modificat puţin traducerea, consultând şi versiunea mai recentă, din 2010, aparţinând aceluiaşi traducător, Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu. Cu excepţia celor şapte omilii nenumerotate, care se adaugă celor 50, vom nota de acum înainte doar numărul roman al omiliei respective şi pe cel arab al părţii componente. Atunci când vom considera oportun, vom completa pasajele citate din Omilii (colecţia II), cu unele, nereluate acolo, din colecţia I (Cuvinte ascetice şi epistole, 2 vol., Doxologia, Iaşi, 2017), folosind siglele CA 1, respectiv CA 2, şi din colecţia III (21 de Cuvântări despre mântuire, Anastasia, Bucureşti, 2001), cu sigla CM. În ceea ce priveşte metoda de abordare a textelor macariene, subscriem celor spuse de Părintele Iustin Popovici, potrivit căruia „tot ce relatăm aici nu este decât traducerea într-un limbaj filosofic a experienţei mistice şi a cunoaşterii proprii Sfântului Macarie” (La Personne et la Connaissance selon Saint Macaire d’Égypte, în Père Justin Popovitch, Les voies de la connaissance de Dieu, L’Âge d’Homme, Lausanne, 1998, p. 50).
[2] XXVI, 17, p. 210.
[3] VI, 3, p. 122.
[4] XV, 15, p. 157. „Gândurile sufletului s-au risipit (departe) de iubirea lui Dumnezeu, (s-au îndreptat) spre acest veac şi s-au amestecat cu gânduri trupeşti şi pământeşti” (XXIV, 2, p. 198). De observat distincţia stabilită de Sf. Macarie între o minte care urcă spre cer pe calea gândurilor curate şi alta care rămâne captivă în orizontul limitat al trupescului şi pământescului, una verticală, iar alta orizontală, „raţiunea duhovnicească” şi cea trupească (cf. CM, III, B 1, p. 8).
[5] XX, 4, p. 192. De menţionat că acţiunea gândurilor înconjurătoare reprezintă de fapt manifestarea în exterior a interiorului corupt, întunecarea ca reflectare reciprocă a negativului, caz în care sufletul şi mintea întunecate sunt „înconjurate de un întuneric adânc” (Cuvânt despre libertatea minţii, 1, p. 337). „Puterea (cea rea) stă aproape şi înconjoară mintea cea nouratică, întocmai ca un abur fin” (Cuvânt despre iubire, 12, p. 328).
[6] XX, 5, p. 192. O minte grea, împovărată, căci „lucrul pe care-l iubeşte omul în viaţa pământească, acela îi îngreunează mintea, îl copleşeşte, îl trage oarecum în jos şi nu-l lasă să se ridice”, aceasta este „mintea aplecată (spre cele pământeşti)” (Cuvânt despre răbdare şi discernământ, 25, p. 313). Cf. Tit 1, 15.
[7] Cuvânt despre înălţarea minţii, 3, p. 316.
[8] Ibidem, 14, p. 321.
[9] XXXVII, 7, p. 217.
[10] Cuvânt despre libertatea minţii, 3, p. 337.
[11] Ibidem, p. 338.
[12] Căci „sufletul are prin fire înclinaţie spre cele bune”, cele bune insuflându-i „cunoştinţa adevărului” (Marea epistolă, 1, 1, în CA 1, I, p. 67). Este calea pe care o urmează „toate sufletele care au alegerea cea bună” (CA 1, II, 3, 21, p. 133), „calea dreptăţii” (Matei 21, 32).
[13] XLVII, 17, p. 276.
[14] IX, 11, p. 132. „Duhul cel dumnezeiesc şi ceresc sălăşluieşte în minte” (XXVI, 23, p. 212).
[15] Cf. Republica, 439 d. „Mintea este vizitiul care pregăteşte carul de luptă al sufletului şi ţine în frâu gândurile” (XL, 5, p. 253). Imagine ce sugerează un alt loc platonician, cf. Phaidros, 253 d – 254 e.
[16] Prin „facultatea judecăţii şi a discernământului care se află în suflet”, mintea este „un adversar pe măsura păcatului, (în stare) să se opună şi să respingă cugetele (cele rele)”, „în stare să reziste” (IV, 1; III, 5; 6, p. 98). Aceasta întrucât şi „puterea potrivnică (omului) este (de natură) mentală” (XV, 48, p. 169).
[17] VI, 5; 7, p. 123.
[18] XII, 15, p. 147. Aceasta este ţinta predilectă a vrăjmaşului care încearcă să menţină risipirea gândurilor, a celor necurate, zădărnicind adunarea lor în gândul în care sălăşluieşte Dumnezeu, adică „să poată smulge din mintea noastră gândul şi iubirea faţă de Dumnezeu” (Cuvânt despre paza inimii, 3, p. 283).
[19] Mintea fiind „ochiul sufletului” (ibidem, 6, p. 284), ea „începe să se înalţe la înălţime şi să caute cele mai înalte şi să înainteze în acestea”, „şezând la înălţime pe tron liniştit, privind către Dumnezeu” (CA 2, LIII, 2, 7; LXII, 3, pp. 269, 339).
[20] XXXII, 3, p. 237. Cf. XXXI, 2, p. 233.
[21] „Pentru că acolo (în inimă) este mintea şi toate cugetele sufletului” (XV, 20, p. 159).
[22] „Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ” (Col. 3, 2).
[23] Cf. Ioan 3, 3-7.
[24] XXXII, 7, pp. 238-239. „Aceia însă care nu au naşterea de sus vor să pună acoperiş casei, fără să aibă temelie”, neîntemeindu-şi astfel cugetarea în cele de sus, în „noul pământ al luminii şi noul cer al Duhului” (CM, VI, B 2; XII, G 1, pp. 18, 37).
[25] XLIX, 3, p. 279.
[26] XLVI, 4, p. 269. Dumnezeu „lărgeşte şi întinde gândurile minţii lui până la lungimea, lăţimea, adâncurile şi înălţimea a toată creaţia, văzută şi nevăzută” (ibidem, 5). Cf. Efes. 3, 18.
[27] „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Fil. 3, 14). „Nu împrăştiat, ci concentrat, «nu potrivit împrăştierii», ci «potrivit concentrării tind spre răsplata chemării de sus, unde să aud glasul laudei şi să contemplu desfătarea Ta», care nici nu vine, nici nu trece” (Sf. Augustin, Confessiones, XI, 29, 39). „În concluzie, intentio este partea cea mai sigură pentru cel care caută, până vom ajunge să punem stăpânire pe lucrul către care tindem şi ne extindem prin extracţie” (Sf. Augustin, De Trinitate, IX, 1, 1).
[28] „Curăţia minţii, aceasta este desăvârşirea” (Cuvânt despre înălţarea minţii, 20, p. 323). Mintea curată este mintea liberă, neîmpovărată, în care „nu mai stăruie niciun cuget pământesc”, preocupată „doar de cele cereşti şi mai presus de fire” (Cuvânt despre iubire, 8, p. 327).
[29] XLVII, 14; XXXIII, 1, pp. 274, 240. „Mintea aţintită spre iubirea lui Hristos” (XLV, 1, p. 264). Este, de altfel, şi sensul eliberării de cele pământeşti, pentru ca mintea „să se poată dedica unui singur scop” (IX, 10, p. 131).
[30] Cuvânt despre libertatea minţii, 7, p. 339. Cf. 2 Cor. 10, 5.
[31] Cuvânt despre iubire, 23, p. 332. Cf. 1 Cor. 2, 6-7.
[32] XXXI, 3, p. 234.
[33] „Să căutăm deci pe Domnul şi El însuşi ne va călăuzi” spre cunoaşterea tainelor Sale (CM, XVI, B 2, p. 46).
[34] XV, 16, p. 158. „Va fi aflat de cei care Îl caută” (XX, 8, p. 194). Cf. Matei 7, 7.
[35] În sensul în care trebuie „să dăm bun sfârşit începutului” (CA 2, LIII, 4, 5, p. 275), păstrând „temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evr. 3, 14). Ceea ce înseamnă că temeiul rămâne întemeitor până la sfârşit, înălţat până în vârful cunoaşterii, piatra de temelie fiind „piatra din capul unghiului” (Ps. 117, 22; Isaia 28, 16), aşa cum „pietrele folosite în construire sunt de aceeaşi măsură ca şi Temelia” (CM, XV, A 1, p. 44).
[36] „Cu mintea să nu ne depărtăm de iubirea, dorul şi căutarea Domnului” (IX, 13, p. 133). O paradoxală ţinere aproape a departelui, o menţinere în proximitatea transcendentului: „să nu laşi mintea să rătăcească departe de tine”, atunci „când îţi întinzi mâinile minţii şi ale cugetului spre cer” (L, 3, p. 281).
[37] XLIX, 2, p. 279. „În acea lume poposim şi trăim cu mintea şi cu omul cel dinlăuntru” (XVII, 4, p. 179).
[38] Cuvânt despre paza inimii, 13, p. 289.
[39] V, 5, p. 112. „O minte nouă, un suflet nou” (XLIV, 1, p. 260). Cf. Rom. 12, 2.
[40] VII, 8, p. 126.
[41] VIII, 1, pp. 126-127. Robită, adică slujitoare şi închinătoare, înălţată haric tocmai prin aceste virtuţi, căci „harul, lucrând în adâncul sufletului, poartă mintea şi o înalţă până la cer” (XVI, 12, p. 176). Prin urmare, îndeamnă Sf. Macarie, „să-ţi îndrepţi mintea către cer” (XI, 7, p. 137), către locul comorilor ascunse în inima cerească, „îndreptând cu stăruinţă mintea noastră spre Dumnezeu” (Cuvânt despre desăvârşirea în duh, 13, p. 297): „Întrucât nimic nu avem pe pământ, să ne îndreptăm (gândul) către cer, acolo unde am depus comoara noastră. (Atunci, numaidecât) mintea ta începe să se ridice către cele înalte, începe a le căuta pe cele de sus şi a spori întru ele” (XI, 8, p. 138). Cf. Matei 6, 21. Iar această îndreptare (verticalizare) este închinare, „pentru că atunci când (omul) închină lui Dumnezeu cele ascunse ale sale, adică mintea şi cugetele, când nu se preocupă, nici nu gândeşte la altceva, ci (doar către Dumnezeu) se sileşte, atunci Domnul îl învredniceşte de (descoperirea) tainelor” (XIV, 3, p. 150). „Şi astfel, mintea noastră, pururea alipită de Dumnezeu, se va face un duh cu Domnul” (Cuvânt despre desăvârşirea în duh, 13, p. 297).
Capitol din Cum e posibil. Dincolo de aporiile onto-teologice, Eikon, București, 2025
INDICAȚII DE CITARE:
Dorin Ștefănescu „O gândire fără gânduri” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.


