Dorin Ştefănescu
Noica şi cuvântul dorului
„Este limba instrument al gândului, sau e gândul însuşi?”
Constantin Noica
Dacă există vreo legătură între dor şi nefiinţă, aceasta nu poate fi decât numele pe care îl dăm suferinţei încercate faţă de ceea ce nu este. Ne e dor de ceva sau de cineva atunci când din prezenţa lui nu mai rămâne nimic desemnabil. Ne e dor de prezenţa devenită absenţă, de fiinţa absorbită în ne-fiinţă. Dacă însă nu mai putem desemna şi nici arăta acest neînfățișabil și ca atare nevizabil, nu ne rămâne totuşi decât suferinţa, arătarea care nu încetează să indice, în noi, un gol ce doare ca orice părăsire. Dorul este semnul sau urma lăsată de ceea ce nu mai este, urmă vie care ne tulbură pentru că arată înspre ceva ce nu se arată, ceva ce ne lipseşte în adâncul fiinţei, lipsindu-ne de ceea ce în noi nu mai putem căuta şi chema.
De ce „s-a vorbit prea mult despre dor la români?”, se întreabă Constantin Noica în Eminescu şi nefiinţa.[1] Pentru că prea mult am încercat să numim un semn care el însuşi nu poate numi, dar care, totuşi, e de-numit de toţi.[2] Dacă spunem că ne este dor de o fiinţă iubită, spunerea nu vorbeşte decât despre o tăcere, nearătând decât spre o ne-fiinţă a-nonimă. Cu aceeaşi lipsă de măsură s-a vorbit despre lipsa însăşi, cea fără de măsură, căci fără de fiinţă. Or despre nemăsurat sau necuprins nu am putea vorbi decât printr-un fel de evadare a cuvântului din marginile unei limbi, printr-un necuvânt odihnitor adăstând la vămile rostirii. „Nefiinţa aduce odihna”, căci aduce cu sine golul şi tăcerea. Dar la Eminescu şi în dorul românesc nu se arată un gol în sine, ori o tăcere neizvorâtă din rostire. Aici golul e mai degrabă o golire de un preaplin, o lipsire sau o scurgere de fiinţă, o tăcere revărsată în linişte:
„Mai am un singur dor
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor”.
Nu e o renunţare aici, o resemnare în faţa celor ce trec, dar nici o pură dorinţă a odihnei în nefiinţă. Este însăşi neodihna dorului, orizontul pe care îl deschide posibilului. Dacă liniştea este mai adâncă decât tăcerea, aceasta pentru că ea vorbeşte. Cuvântul liniştit nu moare, precum cuvântul amuţit, ci îşi rosteşte adâncul de nelinişte. În liniştea cuvântului eminescian răzbate ne-liniştea dorului, neodihna celor care ar fi să fie între ceea ce ele nu mai sunt şi ceea ce nu sunt încă. Este chiar „zona de dor” a cuvântului, un fel de câmp sau de zare a lui prin care el lasă să se înţeleagă mai mult decât spune, dând de înţeles mai bine decât simpla şi pura sa semnificaţie. Şi aceasta pentru că dorul cuvântului sub-înţeles este durerea nedeterminării sale, dar şi fascinaţia creată de necurmata pulsiune între a fi şi a nu fi. Cuvântul dorului – dureros şi doritor – este cuvântul inimii ce suferă:
„Ai milă şi stinge lungi zilele mele…”
E o ispită lăuntrică a ceea ce doreşte şi se lasă dorit, la fel cum durata prelungă a zilelor, încărcată de un preaplin greu de dor, ispiteşte şi se lasă ispitită nu de preagolul neînţelesului, ci de golirea liniştirii, de stingerea unui înţeles covârşitor. Toată nostalgia versului se concentrează în inversiunea care aduce „ceva nou gândului şi inimii” (lungi zilele). Însăşi modularea nefirească a rostirii impune înţelesul, lămurindu-l în stingerea celor ce durează peste marginile fireşti ale timpului. Or dincolo de odihna tăcută a zilei, cu tot înţelesul ei stătător şi cumpănit, întrezărim un fel de necumpătare şi descumpănire proprii oricărui posibil: neodihna dorului şi liniştea rostitoare a nefiinţei.
„Dacă niciun scriitor român n-a invocat mai mult nefiinţa, este pentru că niciunul n-a înfruntat-o mai mult”. A invoca nefiinţa înseamnă, la Eminescu, a o înfrunta ca şi cum ai chema ceva pe care doreşti să-l sfidezi. Ce invocă de fapt poetul? Nu un preînceput al lucrurilor, precum un haos din care toate purced. „Neantul – spune Noica – nu are sens decât la capătul lucrurilor. Ele intră în nefiinţă, sfârşesc la ea; nefiinţa este doar încetarea fiinţei, dar nu o realitate care să o ţină în cumpănă”.[3] Şi am văzut că nefiinţa descumpăneşte, căci ea e posibilul sfârşirii sau, cu o vorbă a lui Noica, al săvârşirii. A-l invoca înseamnă a-l provoca în miezul nedeterminării sale. „Trebuie să vii cu mâna plină înaintea nefiinţei”, întrucât plinătatea nu e cu adevărat împlinire decât la limită. Dacă limita fiinţei este capătul ei dincolo de care ea nu poate fi, marginea aceasta nu e un hotar fără noimă decât pentru cel care se înfăţişează cu mâna şi cu inima goale. Pentru cel care vine însă plin de ceea ce este, capătul e un căpătâi care îl ridică deasupra firii, un prag al înţelesurilor depline. „Eminescu a venit cu mâna plină înaintea nefiinţei”; de aceea el este „omul deplin al culturii româneşti”.
Ce înseamnă o mână plină, un suflet plin? Belşug al creaţiei, „bunătatea, bogăţia şi binecuvântarea a ceea ce se numeşte: cultura omului”. Dar şi lucrare neistovită către mai bun şi mai rodnic, harul rar al bene-dicţiei, al lucrului bine gândit şi făcut. Ceea ce pare să fie o posibilă săvârşire este de fapt o realitate a desăvârşirii, actul lămuritor şi iscusit care, în ceea ce este, stră-vede ceea ce stă să vină. Invocarea nefiinţei reprezintă chiar întoarcerea spre viitor a înţelesului care, în sufletul plin, stă în aşteptare şi este pe cale să vină. „Invocarea neantului de către Eminescu poate să nu mai apară acum drept o nostalgie, ci drept umană sfidare”. Sfidare pentru că în ceea ce vine stă un gol deschis care se cere umplut, o provocare care trebuie acceptată şi asumată. Este tocmai ceea ce ne provoacă dinspre ceea ce nu suntem, solicitând să fie invocat şi, astfel, întâmpinat. Sfidarea este de fapt răspunsul creator pe care omul, în clipele sale faste, îl dă întrebării nefiinţei, acea înţelegere pre-vestitoare care, păşind în gol, oferă sens şi chip.
Aceasta înseamnă, pentru om, a veni cu mâna plină înaintea nefiinţei, aşa cum, ca puţini alţii, a venit Eminescu, „rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte”. A venit de altfel ca orice fiinţă, fără partea sau lotul pământesc în care să se poată odihni; a făcut-o însă ca fiinţă integrală. Neodihna, această fiinţare nemângâiată de cele lumeşti, a primit-o ca pe un dar, ca pe lotul său ceresc, „trăind pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în nemarginile lui”. Partea primită este soarta sau dreapta măsură între marginile şi nemarginile plinătăţii noastre. „Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu” este unul exemplar, căci el ne arată chipul în care omul deplin poate veni înaintea nefiinţei. Prin el se vesteşte întâietatea deplinătăţii umane, faţă de care nefiinţa nu e doar cea fără de chip, dar şi liniştea ce vine în urmă, în cele din urmă.
٭
Când vrem să arătăm că un cuvânt spune altceva decât se spune lumea în limbile pământului, când el spune altfel lumea, scoţând la iveală ceva ce părea că în lume nu este, cuvântul acesta celebrează un orizont nebănuit. Acel alt-ceva al lui scapă, de cele mai multe ori, gândului, căci el dă nume unui de-nerostit, unui ascuns pe care sensul nu îl dezvăluie luminii raţionale. Ce putem gândi despre dor decât că ne atârnă în suflet, împovărându-ne gândul? De aceea, zăbovind o clipă asupra lui, zeilor gândirii exacte nu trebuie să le cerem iertare, căci ei sunt surzi la foşnetul nuanţelor expresive ale limbii. Exactitatea pe care ei o guvernează nu e decât orbirea faţă de ceea ce, rostindu-se, iese din tiparul celor clare şi distincte. Exactitatea vorbeşte doar printr-un singur înţeles a cărui claritate este lumina rece şi tăioasă a logicii. În dor însă lucrează mai multe înţelesuri; neclaritatea lui dintâi nu e un defect, o lipsă de adecvare la real, ci, dimpotrivă, un spor de expresivitate. Dorul vorbeşte polifonic, iar ceea ce el spune pe mai multe voci creează acea lumină difuză, dar cu atât mai învăluitoare şi pătrunzătoare, care licăreşte în adâncul trăirii. De aceea, în insesizabilul ambiguităţii sale semantice, el este mai mult decât un sentiment; ceea ce el trezeşte nu numai că se simte, dar se trăieşte în însăşi afectarea esenţei vieţii.
„Dar nu despre dor în el însuşi va fi vorba, o clipă, ci despre formaţia şi funcţia lui”, precizează Noica în Introducere la dor.[4] Ceea ce înseamnă că, de data aceasta, nu vom zăbovi asupra semnificaţiilor pe care dorul le propune înţelegerii şi interpretării, ci asupra morfologiei sale, cu privire la alcătuirea sa originară, în intimă legătură cu ceea ce se arată în şi prin ea. Acum, fiinţa de limbaj a dorului nu vorbeşte unei hermeneutici prin ceea ce are ea comprehensibil, ci unei fenomenologii care o descrie în pura sa apariţie.
Să începem aşadar cu formaţia sa. „Dor are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi”. Dorul se prezintă ca principiu al celor încă neformate pe deplin, o creaţie întreagă în sine, dar indistinctă, nevizitată de duhul rigorii. Dacă el este mai degrabă o contopire decât o compunere, aceasta pentru că în el ceva nu se adaugă la alt-ceva, ci ambele se topesc în aceeaşi îmbrăţişare. În formaţia dorului totul se cumpăneşte pentru că totul se con-topeşte. Ceva dureros şi ceva plăcut se întâlnesc într-un cuprins pe care îl co-făptuiesc deopotrivă. Ceva suferă în dor, care, totuşi, întreţesut cu plăcerea, nu doare decât pentru a descătuşa preaplinul unei dorinţe. Cum se poate alipi plăcerea la durere? Ca ceva ce se alătură şi se adaugă mecanic la altceva pe care îl tulbură în esenţa sa. În cazul dorului însă, nu o astfel de însumare superficială întâlnim, şi cu atât mai puţin o contradicţie logică, ci o co-prezenţă a unor contrarii ce se identifică, regăsindu-se împletite în acelaşi rod al cuvântului. Spunând însă „plăcere de durere”, suntem deja pe calea ce duce spre această armonie; căci nu e de ajuns să aflăm în formaţia dorului plăcerea şi durerea, ci să vedem că ele spun laolaltă mai mult decât ar putea-o face fiecare în parte. Şi aceasta tocmai pentru că ele nu sunt părţi distincte ale unui întreg care le supradimensionează, ci reprezintă o aceeaşi dorinţă de întregire, de căutare şi regăsire. Este ceea ce Noica numeşte o „sinteză specifică” între actul de a căuta şi continua negăsire, tensiunea ori încordarea fertilă între cel ce se simte chemat şi ceea ce nu găseşte în propria-i căutare.
Ne este dor de ceea ce nu mai putem recunoaşte pentru că nu se mai dă ca prezenţă cunoaşterii. Ne doare această părăsire, această absenţă a ceva ce nu mai sălăşluieşte în noi; dar ne şi place să ne lăsăm pătrunşi de zvonul celor ce nu mai sunt, de urma aburindă a ceea ce a rămas din cele trecute. Se iveşte de aici, precum un fruct pârguit din acţiunea conjugată a luminii şi a apei, „o încordare nouă, o nouă solicitare spirituală, un dor nou”, într-un cuvânt: o noutate absolută a trăirii şi a încercării ei. Şi la fel se întâmplă cu toate cuvintele noastre bune, rotunde, pline de seva caldă a începutului. Nu e aici o cununie între două vocabule de sex opus, care s-ar însoţi dintr-un fel de exterioritate străină. Nu însoţirea – deci starea alături – le lucrează, ci acea „neispitită nuntă” lăuntrică ce le îndrumă spre rod. Virtutea lor novatoare este chiar naşterea din ele a celui de-al treilea, creaţia pe care niciuna în parte nu ar putea-o împlini vreodată.
Ca atare, funcţia cuvântului dor nu poate fi decât una profund creatoare, la fel cu aceea a altor cuvinte contopite, precum: întrezărire sau întruchipare, întocmire sau închipuire. Toate acestea zidesc ceva mai mult decât ceea ce înfăţişează în sine, arătând spre ceva ce întrece propria lor apariţie. Mai mult de atât însă, ele deschid spre o zonă de dor, pe care o pre-figurează trans-figurându-se pe sine într-o arătare de dincolo de sine. Ce poate fi dincolo de cuvântul care numeşte? Nu lucrul numit, căci el e doar cel însemnat, cel întru care cuvântul creşte şi numeşte. Dincolo este cel pe care cuvântul îl cheamă la rostire, cel care astfel poate lua cuvântul; și îl ia nu printr-un abuz de putere, prin intervenția intempestivă a celui care se trezește vorbind. Dorul este cel care dă cuvântul, ne solicită printr-o urgență a spunerii pe noi, cei chemaţi în cuvântare ca spre propria noastră creaţie, ca într-o revenire acasă, în casa cuvântului care ne rosteşte. Zona aceasta, „în numele căreia cuvântul face apel la tine”, este orizontul nespus, dar cu atât mai presupus (sau sub-spus) cu cât el ne atinge mai adânc, adresându-ni-se cu un mesaj de neocolit. Dorul cuviinţei, de exemplu, nu este oare zarea în care lucrează propria-mi voinţă – ca fiind ceea ce se cu-vine – exercitându-se ca libertate, deci ca sur-venire a ceva ce mă cheamă, fără întârziere ori amânare, subînţelegându-se în presupusul cuvântului?
„Este, în orice caz – spune Noica – , un fel de câmp al cuvântului”, o aură ce cheamă în aceeaşi lumină individualul şi generalul, ceea ce este prin sine ca prezentare de sine (stătătoare) şi ceea ce este dincolo ca re-prezentare a ceva transcendent. Orizontul acestei îndoite lumini este însă (dar Noica nu o mai spune) virtutea simbolului, care, după Goethe, contemplă generalul prin intermediul individualului sau, potrivit lui Schelling, întrevede infinitul prin finit.[5] Ce contopire mai intimă decât această inter-mediere (şi între-pătrundere ori între-vedere) în care ceea ce spune cuvântul individual arată nespusul înţelesului său general? Deşi am putea vorbi de frumuseţea acestei întâlniri „logice”, lucrează aici ceva mai mult decât un principiu estetic; mai degrabă ar fi vorba de dorul de general intuit în individual, al unităţii ce se descoperă în unicitate. Căci, remarcă Noica, „frumuseţea este sau era legată de caracterul singular al obiectului. Era tocmai intuirea generalului în exemplarul individual; legea în singularitate sau infinitatea în finit, cum spunea Schelling”.[6] Dorul cuviinţei te cheamă cu ceea ce ţi se cuvine doar ţie; dar cuviincios eşti abia atunci când comunici altuia înţelegerea ce vă cuprinde pe amândoi în hotarele aceleiaşi prezenţe. Doar aici, în zona aceasta de dor a cuvântului, ceea ce se cuvine con-vine, în sensul că luminează o preajmă a ceea ce numai acum începe să vină. Dacă intrăm pentru o clipă în lumina acestei margini din jurul cuvântului, „funcţia dorului se dovedeşte cu adevărat sugestivă pentru o asemenea lume a începuturilor”.
Fiecare cuvânt cheamă la înţelegere; dorul lucrează în el precum o durere care, departe de a-i măcina adâncul, îi sporeşte luminozitatea. Dincolo de ceea ce spune, cuvântul cheamă la înţelegerea nespusului. Şi aici, paradoxul sub care se aşază dorul şi cuvântul său: în aparenţă, ascultă de chemarea trecutului, încercând să prindă ceea ce nu mai este decât realul amuţit al unui deja-spus, însă de fapt se încadrează în perspectiva ideală a viitorului unui nu-încă-spus. Iar „durerea de a nu putea spune ceva fără rest” îi conferă o nedesăvârşire fascinantă. Dar această durere nu e tragică, ea e la locul ei tocmai în restul nespus, în acel mai mult nespus decât spus. Un negativ care afirmă mai mult, cântărind cu unitatea de măsură a libertăţii, a deschiderii nu în virtual, ci în posibil. În rest – ceea ce rămâne veşnică dorinţă – imposibilul e evacuat. Or nimbul de dor ce aurolează cuvântul îl sfinţeşte prin ceea ce el nu e, nu poate fi. Ce ne fascinează în dor sau în dorul cuviinţei? Ceea ce ele nu ajung să spună, magia unei nedeterminări, devenirea fără sfârşit, un necurmat este să fie. Aici ceea ce ne lipseşte ne sporeşte, precum un cuvânt care ne stă pe limbă sau o absenţă grăitoare. A rosti un astfel de cuvânt înseamnă nu numai a răspunde la chemarea durerii sale, ci a ne spori în orizontul nedesăvârşirii, al unei rostiri cu ecou nestins. „Căci noi înşine, ca oameni, suntem fiinţe purtătoare de orizont”, de nedeterminare creatoare. Iar atunci când ceva în noi doare pentru că nu ne poate rosti ca fiinţe întregite, lipsa aceasta ne umple de plăcerea deschiderii spre ceea ce suntem şi nu suntem, cu închegările şi destrămările noastre.
[1] În Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Eminescu, Bucureşti, 1975.
[2] De aceea „e zadarnic să întârzii asupra cuvintelor, dacă descoperi ce ştie toată lumea”, adaugă el în Creaţie şi frumos, cap. Introducere la dor.
[3] Sentimentul românesc al fiinţei (subcapitolul Haos şi neant la Eminescu).
[4] În Creaţie şi frumos în rostirea românească, Eminescu, Bucureşti, 1973.
[5] Atunci când se referă la arta simbolizării, Noica are în vedere o operaţie logico-formală, din care lipseşte individualul: „arta simbolizării se instalează în generalul cel mai pur” sau într-un semn fără semnificaţie (Scrisori despre logica lui Hermes, Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p. 125).
[6] Jurnal de idei, Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 116.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorin Ştefănescu „Noica şi cuvântul dorului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
