Misterul deschis al originarului în poezia Lui Lucian Blaga[1]
În cadrul raportului dintre mister și revelare, de primă importanță este ceea ce se întăinuiește și se revelează totodată, adică originarul, în cazul discuției de față începutul absolut al ivirii nu doar a cuvântului poetic, ci a poemului însuși. Nu mă refer la început ca desemnare a primului vers al unui poem (cel mai greu de scris, conform lui Valéry), ci la un început absolut, pre-scriptibil, inaparent, din care încolțește și crește poemul, așa cum ziua iese din noapte sau planta se înalță la lumină din sămânța adâncită în întunericul pământului. După un scurt preambul, voi interpreta din această perspectivă fenomenologică două poeme blagiene, aflate într-un raport aparent antinomic. Unul în care este zugrăvită destrucția, decreația (cu un termen preluat de la Simone Weil), un naufragiu al întregii firi; iar altul, dimpotrivă, care se prezintă drept scena reconstrucției și a avântului ascendent, răsucind coborârea spre nimicul ființei în ceea ce am putea numi un naufragiu în sus. De precizat că începutul este abia posibilul, pragul nevăzut al unei originări, iar aceasta având în vedere că ceea ce se ascunde în numinozitate are natura fenomenelor originare, care „nu se revelează intelectului ca abstracţiuni, ci intuiţiei”, după cum notează Blaga în Artă și valoare.
Minunea prin care se vede
În poezia lui Lucian Blaga intuiţia nu se opreşte niciodată în imposibilul necreator de viziune; tocmai pentru că intuieşte adânc, ea sesizează în miezul ascunderii ceea ce se ascunde şi fiinţează în ascuns, „vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). Deşi nepătruns – cu gândul, cu vederea – , ascunsul dă semn în noaptea fiinţării, vesteşte discret posibilul început. Nu se închide prin urmare în nemanifestabilul absolut, ci este el însuşi deschiderea prin care absolutul începe să semnifice, încolţeşte în miezul nefiinţei, făcându-le pe cele ce nu sunt încă să fie, aşa cum „sămânţa mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri” ascunde „un cer de înaltă lumină” (Mirabila sămânță). Dă de văzut acest ascuns în deschidere – acest mister deschis – de vreme ce semnul pe care îl face se ascunde la vedere, semnifică şi arată ceva de neprivit? „Micul incendiu/ ascuns în inima brânduşei de toamnă” (Cuvinte către fata necunoscută din poartă) este imaginea voalată care arată nearătându-se; fără să fie prezentă, nu e nici absentă întru totul. Deschiderea e chiar această distanţă a posibilului între prezenţă şi absenţă, loc al semnificabilului ce se dezvăluie în propria învăluire de sine. Doar astfel strălucirea sa este lucrătoare, căci semnificarea nu e doar arătătoare a originarului, ci şi creatoare a ceea ce prin el devine posibil. El nu poate fi scos din ascunderea pe care o deschide, dar luminează facerea însăşi, creşterea prefigurată, face „să-nalţe tăcutele seve-n lumină” (Mirabila sămânță). Astfel încât „rămâie, ah toate, în umbră./ Învoaltă minunea lor sumbră// Să crească sub stea năzdrăvană./ Lumină sunt, inimă, rană” (Încântare). Ceea ce se deschide nu dă nimic de văzut în ascunsul originar al ascunderii; nu se întrevede – nu ia trup – decât minunea devenirii, frumuseţea ne-spusă a întrupării poetice: „o privelişte de noapte/ negrăită” (Fântânile).Nu e acesta posibilul întredeschiderii, cel care – fără să se arate – arată spre ceea ce va fi? Ceea ce e arătat nu e văzut; nicio intenţionalitate nu animă arătarea; pur şi simplu ceea ce nu se arată arată ceea ce este deja posibil, forma luminoasă înscrisă de la început în ce nu este decât în perspectiva sfârşitului. Iar tensiunea acestui avânt creator este lumină, dă strălucire întregului parcurs încă nestrăbătut. Întrevăzutul este deocamdată imaginea clar-obscură a perspectivei, nelămuritul unui semn aparent-disparent: „Calea lactee abia ghicită se pierde/ scrisă în noapte fierbinte şi calmă” (Hotar); „un astru/ văzut – nevăzut, în albastru” (Alean) călăuzeşte imposibila apariţie a ceea ce totuşi începe, se aşază într-un început nevăzut.
Nu e tocmai dez-astrul de care vorbește Maurice Blanchot în L’écriture du désastre, adică desprinderea de astrul tutelar al transcendenței, ci o distanţă nevăzută care dă de văzut, în ascunsul străluminat, deschiderea lăuntrică a manifestării. Căci calea lactee abia ghicită, astrul incert nu strălucesc în cuvântul poemului, ci în necuvântul ce răsare – minune a întunericului – în urma reducţiei fără rest a oricărei apariţii. În lumina lumii, el e nevăzut şi neauzit, ca şi în soarele orbitor ce inundă corpul unui poem în peisajul explicit al vizării. Faptul său de a apărea pro-pune ivirea învăluită a inaparentului ce vine de departe. Aşa cum, de pildă, în poemul Lumina „orbitoarea lumină de-atunci” subîntinde revelator toate celelalte imagini textuale. Este o „valoare de origine”, în formularea lui Gaston Bachelard, care – deşi vine de departe – nu vine din trecut, ci survine în chiar clipa intuirii apariţiei sensibile drept altceva absolut nou. Deodată, această lumină nu mai e orbitoare de vreme ce apare ca lumină de atunci care face imagine acum, arătându-se prin ceea ce spune sensul creaţiei. Arătându-se ca lumină care nu se pune pe sine în vedere, ea arată şi spune ceva: pune în lumină. Ce se vede ieşind din ascundere este imaginea tremurată a oglindirii în primordial, în pre-fiinţial, în „ape,/ din care curcubeul/ îşi bea frumuseţea şi nefiinţa” (Autoportret). „Mugurul de lumină” nu e atât o imagine, cât mai curând profilul unei epure a imaginii. Felul în care ceva începe, apare şi se dă semnificării vorbeşte de la sine despre faptul că „orice-nceput se vrea fecund” (Risipei se dedă florarul), procesând din „obârşiile-izvoare” (Nu sunt singur). Ceea ce izvorăşte nesecat „între floare şi poamă” face posibil peisajul transparent al unei necurmate faceri, „năzuinţa formativă” (nisus formativus) la modul ei stihial (elementarizant), tendinţa de a afla forma originară ce hrăneşte începutul şi dezvoltarea unei creaţii. Creaţia înseamnă ascensiune, relief ce se înalţă în adânc ridicând întregul poem: „florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă şi-acum/ lumina ta fără de nume” (Pe multe drumuri). Între ceea ce se dă ca început al nepătrunsului ascuns – sămânţă mirabilă – şi ceea ce se deschide în floare şi apoi în fruct, câmpul revelării posibilului ia trup de lumină. Lumea lărgită e noua lume pe care poemul o face cu putinţă; brusca survenire a luminii creează tot ceea ce începe să semnifice altfel, să-şi arate adâncul, să-şi deschidă ascunsul. Aceasta este minunea prin care se vede „către limanul dincolo de fire” (Echinocţiu de toamnă), „către cele nevăzute/ -n marea noapte” (Götterdämmerung), căci arătarea ei face posibilă o altă arătare spre care ea duce – transmite – vederea.
Ce rămâne în vedere
Din perspectiva ascunsă a posibilului totul e mai întâi închidere, acoperire a sensurilor, aşa cum se configurează această scenă originară în poemul Pe ape (vol. În marea trecere). Ascunsul însă nu e unul negrăitor, închis sub sticla mată a morţii. El adăposteşte grăuntele vieţii, plămada din care se va naşte noua făptură. Imaginile creaţiei, întruchipări ale înaltului inaccesibil, nu se arată decât în miezul unei radicale decreaţii, pe fundalul umbrit al sfârşitului diluvian: „Porumbii mi i-am slobozit/ să-ncerce pajiştea cerului,/ dar sfâşiaţi de vânturi/ se-ntorc înapoi. Pe vatra corăbiei/ inima mi-o-ngrop subt spuză/ să-şi ţină jăratecul. Paserea focului/ nu-mi mai fâlfâie peste pereţi./ Dăinuie veşnic potopul”. Pajiştea cerului şi pasărea focului nu îşi conturează prezenţa; dar tocmai absenţa le decupează fulgurant în văzduhul acestei peşteri platoniciene. Dimpotrivă, cele ce apar abia par pe ecranul lumii spălat de ape; ele nu sunt decât umbrele iluzorii ale potopului eshatologic. Zborul frânt al porumbilor sfâşiaţi de vânturi, focul stins care nu mai fâlfâie peste pereţi nu arată nimic din ceea ce ar putea fi, ci doar ceea ce nu este, imposibila deschidere a posibilului. Deja nefiinţare, „un fagure sterp” este ultima emblemă a ceea ce a fost, trecut din care sensul nu se mai poate hrăni. Or ce a trecut trebuie jertfit, lăsat pururi nefiinţei; fiinţarea – dacă este să fie – nu poate avea drept temei dispariţia, şi totuşi ea se iveşte numai din ceea ce dispare şi o face cu putinţă. De aceea „jertfa subt semnul înalt/ al curcubeului magic” se pune în lucrarea unui nou început. Suprasemnificarea sub care se aşază nu e doar semn chemător, ci şi arătător al perspectivei unei alte vederi. Fără să o realizeze cu adevărat, el instituie calea posibilei deschideri, tot aşa cum ochiul „profetic deschis/ e singura veste prin neguri”. Cufundarea în nevăzut, dispariţia tuturor celor care rămân „de-a pururi fund de ape,/ tot mai adânc,/ tot mai pierdut/ fund de ape” nu înseamnă stingerea în sfârşit. Ele par să dea eclipsării un sens nesfârşit. Nu e oare cel pe care – în ochiul prevăzător – inaparentul îl deschide în ascunsul cel mai adânc?
Un poem al deschiderii vizionare este, în schimb, La curţile dorului. Aici deschiderea e împlinită, împărtăşită vederii. Totuşi e încă aşteptare, veghe străluminată de posibila venire a unui timp creator. Până atunci, „aurorele încă/ se mai aprind, şi-aşteptăm. Aşteptăm/ o singură oră să ne-mpărtăşim/ din verde imperiu, din raiul sorin”. În ciuda timpului neaşteptat care cerne „o pulbere albă”, timp mai este, pentru aşteptare şi împărtăşire. Ba chiar abia acum timpul poate da sens aşteptării, cât încă lumina mai aprinde sevele vegetale, iar raiul solar le cuprinde pe toate. Ce se aşteaptă, de data aceasta într-un potop de lumină, în zăbovirea senină într-o lume care nu e a noastră, căci „Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide/ lungi zile pierduţi şi străini./ Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul vecini”? Lume străină în care ne pierdem, şi totuşi lume în care putem aştepta, ne putem regăsi ca în propria noastră lume. Nu e aceasta tocmai lumea poemului – nelumea sa – în care intrăm ca într-o zăbovire cu noi înşine, cu netimpul unui dor nespus? Ceva luminează, dar nu suntem în lumină, abia „în tinda luminii”; suntem „cu cerul vecini” şi totuşi nu ne împărtăşim cerului, doar „oaspeţi” la curţile dorului. Ce să însemne această stare de beatitudine ambiguă, de aşteptare a unei împărtăşiri amânate? „Aşteptăm să vedem prin columne de aur/ Evul de foc cu steaguri păşind”; nu suntem de-ai locului, după cum nu suntem nici de-ai timpului; luăm loc – locuim – în alt timp în această lume fără de timp. În „evul de foc” triumful nostru e efemer, iar ceea ce ni se arată nu ni se dă decât în timpul aşteptării: zăbovim aşteptând să vedem. Dar ceea ce e astfel împărtăşit rămâne în vedere, iar atunci „Din când în când câte-o lacrim-apare/ şi fără durere se-ngroaşă pe geană./ Hrănim cu ea/ nu ştim ce firavă stea”. Să fie această rămânere în vedere chiar imaginea ce o deschide, şi a cărei lumină, întrevăzută o clipă, o mistuie în aşteptare? Un posibil răspuns la această întrebare îl dă Blaga însuşi atunci când vorbeşte despre distanţa necesară – „frână transcendentă” – ce separă creaţia culturală de misterul absolutului. „Căci între absolut şi noi se intercalează totdeauna metaforismul nostru revelator (…) care ne izolează de absolut” (Artă şi valoare). Revelarea fiind astfel metaforic limitată, vederea rămâne în aşteptarea mistuitoare a unei lumini care nu se dă artei decât în distanţa (izolarea) unei imagini.
[1] Conferință susținută la Lancrăm, 9 mai 2026.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorin Ștefănescu „Misterul deschis al originarului în poezia Lui Lucian Blaga” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
