ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorin Ştefănescu

Fantasticul pe patru voci (II)

Incertitudinea înainte de toate

Culegerea de povestiri pe care Savu Popa le publică în volumul Strigoiţa (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023) fructifică un fantastic de esenţă populară, mai puţin frecventat astăzi, deşi nu putem şti cu certitudine cât este autorul îndatorat acestui filon folcloric şi cât ar trebui pus pe seama imaginaţiei proprii. Iar aceasta întrucât registrul discursiv fluctuează constant de la conturul unor toposuri tradiţionale (destul de laxe de altfel), incluzând numele personajelor şi vorbirea neaoşă specifică arealului ardelenesc din zona Sibiului, până la creaţii originale la nivel de construcţie epică şi de limbaj, care dau seama de inventivitatea debordantă, adesea luxuriantă, şi de situaţiile cu totul speciale puse în scenă. Ceea ce înseamnă că alături de o mitologie de extracţie arhaică întâlnim constructe mitologice novatoare, sau, mai exact, cele două direcţii se amestecă până la indistincţie, astfel că am putea vorbi de miteme mixte sau sincretice, de întrepătrunderi de teme şi simboluri pe care autorul le instrumentează cu o desăvârşită artă a scriiturii. Nu le descâlceşte pentru a limpezi acţiunea şi, implicit, sensul; dimpotrivă, le lasă aşa încâlcite, noduri fără vreun posibil deznodământ. 

Din cele spuse, rezultă, aproape de la sine înţeles, că trama narativă e urzită deliberat fără o atenţie deosebită la logica întregului, o ţesătură cu multe ochiuri ori cu segmente lipsă, o rostire care pare că ia sfârşit înainte de vreme, fără a sfârşi de fapt ce ar avea de spus. Este strategia discursivă aleasă tocmai cu scopul de a solicita imaginaţia cititorului, de a-l face copărtaş la posibilul care se arată şi se ascunde, invitându-l să umple golurile, să citească printre rânduri, ca şi cum lectura însăşi ar fi chemată să scrie şi să spună ceea ce textul lasă nescris şi nespus. Dacă acest travaliu imaginativ operează ca proces compensator la nivelul subiectului implicat în actul lecturii, nu acelaşi lucru se poate spune despre personaje, lăsate oarecum în voia lor, adică luate pe nepregătite de întorsătura pe care o iau faptele narate. Ce înseamnă că „povestea luase naştere în mod neaşteptat” sau că, puse în faţa unei realităţi nebănuite, care sfidează gândirea limpede, ele pot declara prezumţios că „restul altele sunt poveşti”? Fie că trecerea de la realitate la ficţiune are loc pe nesimţite, fără preaviz, creând aproape din nimic un viraj brusc spre altceva, fie că ceea ce este prezentat pare atât de real încât abia tot restul este rodul imaginaţiei.

Că avem de a face cu un discurs al incertitudinii este fără îndoială, autorul explorând deja acest tărâm într-un volum despre imaginarul poetic, intitulat O hermeneutică a incertitudinii (Eikon, 2022). Dacă acolo însă, prin chiar metoda pusă la lucru, se beneficiază de certitudo, căci ea este cea vizată, orizontul avut în vedere reclamând o explicitare a implicitului, de data aceasta implicitul rămâne în vigoare de la început până la sfârşit, el fiind cel care hrăneşte textul, conferindu-i aura fantastică. Incertul reprezintă cuvântul de ordine, cuibărit în miezul definiţiei fantasticului, textul fiind mereu subminat, spart şi sfărâmat de un subtext ce stă să dea în clocot. „Să fi fost aşa, să fi fost altfel?” – declaraţie în răspăr, care nu pune sub semnul întrebării cele petrecute, ci enunţă interogativ realitatea însăşi, pe care nu o poate cuprinde într-un sens coerent. Şi nu doar realitatea ca atare, dar şi povestirea ei: „Îşi terminase povestea. Nu ştiu dacă avea vreun final anume, dar, în locul lui, rămăsese o stare de incertitudine”. Deşi sfârşită, povestirea pare dezlânată, se răsfiră la nesfârşit, continuă să se spună fără ca nimeni să o spună. Ce poate fi mai incert decât un final suspendat, o deschidere fără repere spre căile tuturor posibilităţilor?

Stare de incertitudine din care rezultă un deficit de credibilitate: „Nu prea credea el în asemenea bazaconii”. A nu credita incertul drept valoare de adevăr este actul cuiva care încă gândeşte la rece, nu se inflamează în faţa celor neadeveribile. Din perspectiva internă a celor relatate, replica primită nu surprinde decât prin fermitate: „cine vrea să crează, bine, cine nu, nu!” Ce este bine în această crezare, dacă nu chiar voinţa de a crede, asumarea deplină a posibilităţii ca ceva să poată fi şi altceva, aşa cum „toţi cei de-acolo îşi dăduseră seama că-n fiecare mormânt exista o moară prin care oasele morţilor erau măcinate”. A voi să crezi aşa ceva drept altceva posibil pune personajele în faţa nefirescului unei lumi desprinse din logica firii care o ţine în picioare, răsturnând-o într-o poveste care trebuie crezută pe cuvânt, aşa cum cititorul ia act de o realitate altfel, care, în chiar timpul lecturii, devine şi a lui. Chiar dacă, „în continuare, totul i se părea nefiresc”, „cu toate acestea, totul se întâmpla cu un firesc ieşit din comun”. Ce este acest nefiresc firesc, dacă nu chiar părăsirea bineînţelesului acceptat de comun acord, a tihnei locului comun şi intrarea în zona incertă a insolitului, ieşirea la rampă a neobişnuitului ori a nemaiîntâlnitului, a inacceptabilului care ne face să pierdem „firul poveştii”, dar tocmai pierderea aceasta ne adânceşte şi mai mult în poveste.

Când unul dintre personaje spune: „mă fascina ceva şi nu înţelegeam ce”, el dă glas incredibilului care îşi face loc în conştiinţă, şi o face atât de bine încât e de îndată crezut, fascinează fără a fi înţeles. Acest fascinans al nefirescului iese din orizontul comprehensiunii, dinamitează logica normelor în vigoare şi face să explodeze relieful neted al lumii. Dar, prin chiar efectul indus, se arată în firescul devierii, drept straniul cel de toate zilele. „Avea ceva straniu”, „m-a cuprins o senzaţie grea de straniu, care mi-a îngreunat mişcările şi vorbele. Am primit însă darul”. Protagonistul primeşte în dar o lumânare, însă, de fapt, e dăruit cu ceara în care se imprimă pecetea nefirescului totuşi firesc, de vreme ce darul e primit, un dar care nu luminează, ci fascinează. Dimensiunea fantastică dobândeşte în astfel de cazuri un relief pregnant, un orizont orbitor prin modificările pe care le antrenează. Fie că e vorba de dispariţii nevestite de nimic (precum aceea a unui meteorolog care „a dispărut într-o zi printre nori” sau a unui tanchist care „acuma, iată, dispăruse”, aşa cum Strigoiţa, o uliţă în pantă, „dincolo de deal, continua să urce la cer, nevăzută de nimeni”), fie de transformări fantasmatice („devenea mai alb aerul din jurul lui, un alb luminos”, „piatra părea să se mişte”, „vedeam trupul ei topindu-se sau transformându-se în altceva”, timpul format „dintr-un imens, nesfârşit culoar de troiene”), toate aceste mutaţii în ordinea firii fisurează realitatea, o reaşază strâmb, într-o oglindă care îi deformează imaginea.

Întâlnim în aceste texte destule semne ale diformului, deviaţii ori ieşiri din matcă ale realităţii, prin care stranietatea îşi vesteşte prezenţa, dând naştere incertitudinii. De pildă, nişte lanuri de cânepă „fremătau într-un mod cât se poate de straniu”, „poate chiar acolo se aflase pe vremuri acel cimitir al leagănelor”, într-o claie de fân începuse „să pulseze în interiorul ei o inimă”, zgomote care „se auzeau ca venind din altă lume”, întunericul „cât se poate de adevărat, aparţinând, aşa, în plină zi, unei nopţi foarte îndepărtate, din altă lume”. S-ar crede că inflaţia acestor semne nu disturbă decât datele realului povestit, nu şi lectura care le urmează, dar ea le înregistrează la fel de acut, lăsându-se în voia acestei fără de scăpare învrăjiri, astfel încât cititori şi personaje deopotrivă ar putea spune: „ajunseserăm într-o altă lume”. Cât de adevărată este lumea aceasta nu mai are vreo importanţă, căci ea nu deschide un orizont al semnificabilului, deci nici nu înseamnă ceva comprehensibil. Dacă este o altă lume, ea îşi manifestă alteritatea doar în raport cu lumea de care se desparte, cu asigurarea fără acoperire a acesteia. Căci, odată ce intrăm în acest altul al nostru, nimic nu ne mai certifică orientarea, nimic nu mai are sensul pe care îl deţineam. Suntem pe cont propriu, ca aruncaţi în largul unui ocean, în voia valurilor povestirii.

În textul intitulat Făgădăul Amnaşului, cel mai extins şi mai elaborat din volum, semnele straniului se acumulează pe măsură ce naraţiunea înaintează. La nivelul discursului, pragul dintre lumi e trecut pe nesimţite, arta cuvântului fiind folosită cu pricepere, în aşa măsură încât să dozeze discrepanţele, să rotunjească asperităţile. În schimb, pentru personaj, schimbarea locului dă semn că ceva se întâmplă, că altceva e pe cale să survină: „Prea e necurat locul ăsta!”, iar „drumul părea de-a dreptul să nu se mai termine”. O maculare ce cuprinde totul, resimţită ca impuritate organică, un drum pe care se coboară la nesfârşit, ca într-o alunecare fără scăpare. Iar spaţiul de trecere al acestui intermundiu incert este răvăşit de o permanentă alternanţă între întuneric şi lumină, frig şi căldură: „aerul îngheţase complet”, dar apoi „era o arşiţă care îşi împlânta colţii în tot. (…). Totul dogorea”, „parcă a apărut o ceaţă când geroasă, când arzătoare, care s-a pus peste toate cele”, „valuri de ceaţă fremătătoare, când geroase, când dogoritoare, învăluiră totul în jur”. Incertitudinea totală defineşte reversul lumii, realitatea răsturnată, bruiată şi obliterată, imposibila decizie de luat într-o lume în care „nu era niciun pic de lumină”, „miezul întunericului devenea mai arzător”, „în locul întunericului nu rămăseseră altceva decât straturi de cenuşă”, iar zorii „apăreau din toate părţile, ca nişte viermişori alburii pe suprafaţa unei ape tulburi”. Ce ar mai fi de drămuit şi de gândit în această învălmăşire care suceşte mintea şi încâlceşte căile?

Un exemplu cât se poate de clar – atât cât, într-adevăr, se poate în acest univers neclar – este cel în care se relatează despre tanchistul deja amintit că „ieşise din realitatea în care se afla şi intrase într-o altă realitate, spunea el. (…). Mai afirma acest Niculae că, odată ajuns în cealaltă realitate, toate erau cu susul în jos. Pătrunsese, după cum observase, într-o realitate răsturnată”. De remarcat însă că percepţia asupra acestei noi realităţi aparţine personajului, se desfăşoară plecând de la el, se afirmă în numele lui („spunea el”, „mai afirma”, „după cum observase”). Ar trebui să dăm crezare unei instanţe de discurs definită printr-un subiect emiţător şi predicatele ce-i susţin propagarea? Din nou, autorul dovedeşte abilitatea de a pune în scenă o confuzie de planuri, inclusiv retorice, dislocând cititorul din zona de confort şi făcându-l să se substituie personajului, adică să spună, să afirme şi să observe şi el, fără urmă de îndoială, că se află într-o realitate răsturnată. Întrebarea pe care şi-o pune personajul („Unde mă aflu şi ce se petrece aici?”) sau naratorul („Dacă popa nu fusese acolo, atunci unde fusese?”) – şi pe care şi-ar putea-o pune şi cititorul – nu este în măsură să primească răspuns din partea cealaltă a lumii, din perspectiva judecăţii care rămâne în urmă. În noua realitate, unde nu este un indice credibil, înlocuit de la fel de incredibilul niciunde, singurul ce vine în minte de nicăieri anume.

Într-un labirint, s-ar putea răspunde pe negândite, aşa cum se întâmplă în câteva cazuri: „Cu cât înainta mai mult, cu atât îşi dădea seama mai tare că intrase într-un labirint. Nu ştia pe unde să mai meargă, deşi aleile se vedeau încă destul de bine. Nu ştia nici de ce venise acolo”. Ca şi înainte, acelaşi unde se vădeşte un factor dezactivat, iar a nu şti iese din chiar această lipsă de repere. A-ţi da seama că nu ştii unde te afli, că orice unde şi de ce sunt de prisos, deşi este un fapt de conştiinţă, nu bucură conştiinţa, care ia act doar de faptul că nu ştie, nu vede dincolo de acest înnegurat a nu şti. Nu am putea vorbi în aceste cazuri de o degradare a realităţii, ci de mutarea ei, dar cu totul, uneori în zona grotescului, alteori în aceea a maleficului, sau pur şi simplu în oniricul ce dă frâu liber tuturor nălucirilor, vedeniilor ce ies la iveală. În vis forţele ascunse urcă pe scenă, se desfăşoară defulatoriu, descătuşate de constrângeri, emanând efluviile straniului. Autorul nu apelează des la acest mijloc de „stârnire” a fantasticului, dar, atunci când o face, introduce în realitatea deja destabilizată spectrul unei irealităţi coşmardeşti: „Într-o noapte, avusese un vis ciudat”, „am visat un ţinut întins de câmpie, pe care se aflau răsfirate zeci de schelete de biserici”, „Visul acela fusese cât pentru o sută de nopţi. Nu mai voia să treacă printr-o noapte ca aceea cât avea să trăiască!”. Sau visul mai întins din povestirea deja menţionată, toate marcate de o stranietate potenţată la maxim, înfăţişând tablouri de pe care imaginile se scurg, fără vreo ramă care să mai poată ţine o lume în năruire.

O lume ca nelumea, care o ia razna, îşi iese din fire, iar personajele resimt cât se poate de acut această totală degringoladă. Dacă lumea suferă, pierzându-şi axa, bruiată de zvonuri macabre ce parcă lichefiază realitatea („peste tot, în jur, pustietatea nopţii devenise un zvâcnet intermitent de durere”), conştiinţa percepe în aceeaşi măsură această pierdere, afectată de o carenţă intens somatizată, veritabilă maladie ontologică: „Simţea cum se pierdea, cum întreaga lui fiinţă curgea prin interiorul unui puţ fără de sfârşit”, „Nu se simţea în apele lui. Apoi îl apucă aşa, din senin, o ameţeală, urmată de o fierbinţeală care i se scurgea ca smoala pe şira spinării”, „Se simţea ostenit şi îl luase din senin o fierbinţeală care îl scuturase de câteva ori”, „sfârşeala aceasta i se nimerise ca boală în toată regula, ce aducea cu nişte friguri de-i scuturau tot corpul”, „îşi simţea gâtul uscat şi mâinile îi tremurau”, „simţeam în palme o zvâcnire”. Se observă că tot ce încă se mai poate simţi nu e decât scurgerea de energie vitală, corpul înregistrând ca un fin senzor straniul ce pune stăpânire pe lume. În plus, acel tremendum al fiinţei confruntate cu neobişnuitul care îi agresează simţurile, teroarea ce o cuprinde în faţa hăului unei alte lumi în care cade. „Nu mai era stăpân pe propriile gesturi”, „îi era imposibil să mai vorbească, vocea îi îngheţase”, „mă cuprindea o ameţeală în toată regula şi poate chiar începeam să delirez”. O simptomatologie a crizei de identitate, acel ceva patogen al firii acuzat drept un altceva nefiresc, străinul infiltrat precum un cal troian pe care, fără să ştie, fiinţa îl adăposteşte în sine.

Mizând peste tot în povestirile sale fantastice pe survenirea bruscă a neaşteptatului – a neavenitului, pentru personaje – , Savu Popa nu poate da greş. Totul stă dispus aici pe talgerele unei balanţe dezechilibrate, marcând permanent virajul, coborâtor sau înălţător, punând în joc apariţii ori dispariţii neprevăzute de nimic, ba chiar imprezentabile uneori. E ca şi cum, pe ecranul unei busole defecte, acul tremură nehotărât, nu mai poate indica nordul. De cele mai multe ori, alături de personaje, suntem lăsaţi în beznă, iar atunci când, între cuvinte sau printre rânduri, o lumină pare să se întrezărească, se stinge pe dată înainte să ne apropiem. Prisosul de incertitudine funcţionează ca un dereglator al speranţelor şi expectanţelor, ca excedent, supraabundenţă ce compensează orice carenţă. Surplusul pe care îl desemnează acest hipnotic perissos, deşi deversează din albia textului până la saturaţie, curge prin toate nervurile fantasticului, dă de veste că ceva nu este aşa cum ştim, că altceva i se subtituie insinuant, că realitatea poate fi şi alta decât o cunoaştem îndeobşte. De aceea, incertitudinea nu e incoerenţă; putem să dăm crezare sau nu irealităţii celor imaginate, dar nu ne putem dezice de fascinaţia pe care ne-o provoacă tocmai incertitudinea ce ne dă de gândit. Nu e un dar otrăvit, ci un remediu la searbădul lumii, modul în care autorul ştie să urce în ficţiune îndeajunsul precar al unei realităţi fără mister.

Adevăr și utopie

Deşi neformulat la nivelul intenţiei explicite, substratul filosofic infuzează adânc paginile romanului Monştrii cu bot de catifea de Simona Poclid (Eikon, București, 2020). Ceea ce nu înseamnă că este o carte în care substanţa ideatică e îmbrăcată în straiele ficţiunii, ci răzbate organic din plăsmuirile imaginaţiei, se înfăşoară în cuvântul care îi dă o percutanţă aparte. Aşa cum vom arăta, fantasticul nu e de data aceasta de primă instanţă, nu iese la rampă în lumina care îl dezvăluie. Este mai degrabă fondul de spaţiu al tabloului, perspectiva care face ca orice idee care ne vine în minte să ricoşeze în alt plan, într-un dincolo nebănuit, care, de fapt, este un atopos, acţiunea nelocalizabilă, locul aruncat în aer al unei naraţiuni ce urmează neabătut acest fir al Ariadnei. Iar rama tabloului este însăşi utopia, adevărul transmutat acolo unde nu mai poate fi căutat, ficţionalitatea punând în scenă – printr-un ingenios mod al seducţiei – simili-realitatea, în aşa fel încât, deşi suntem conştienţi că ceea ce citim este rod al imaginaţiei creatoare, nu ştim prea bine care este hotarul între ficţiune şi realitate, cât adevăr iese din interstiţiile subtextului şi cât din esenţa lui se scurge fără alterare în text. Cu alte cuvinte, un roman care ne ia prin surprindere, ne poartă acolo unde nu suntem şi am vrea să fim, descoperindu-ne o lume în care intrăm fără urmă de neîncredere.

Într-adevăr, credem pe cuvânt ceea ce ne este spus, nu orbeşte, ci precum un cititor care, în actul lecturii, pătrunde atât de adânc în materia naraţiunii încât aproape că se lasă ficţionalizat el însuşi. Altfel spus, „dacă voi fi într-un loc în care fără acest adevăr nu se poate trăi, voi vrea să aflu, prin vreo cale, cum este viaţa fără niciun strop de iluzie”. Este marele pariu al textului, cel de a prezenta adevărul lumii în care trăim în cadrul utopic al altei lumi, dar o face ca şi cum nu am trăi o iluzie, nu am băga de seamă că trecem pe nesimţite într-o irealitate credibilă. Căci „lucrurile nu pot fi altfel”, sau, mai exact, sunt de fapt întotdeauna altfel decât ni le înfăţişează realitatea frustă: „nimic nu e aşa cum ar trebui”, „realitatea crapă şi de sub pardoseala ei se ridică pereţi de ceaţă, îndoială şi nelinişte. Nu întotdeauna cel care ne locuieşte este acelaşi cu sinele pe care-l ţinem întemniţat în straiele cele mai ascunse”. O identitate scindată, iar, când ea se arată astfel, o acceptăm fără îndoială, simţind că, cel puţin în parte, nu mai avem o lume a propriului, că nu mai suntem o lume, precum cutare personaj care conştientizează că „nu mai aparţinea lumii”, că ne confruntăm cu „lumea răsturnată-n hăul necuprinderii înţelegerii vieţii”. Iar pentru a pricepe totuşi ceva din sensul acestei răsturnări, ar trebui să ne răsturnăm noi înşine, să desluşim în sens invers – pe contrasens – rostul care ne defineşte, aşa cum un alt personaj susţine că ziarele „trebuie ţinute invers şi citite astfel, ca să fii informat cum se cuvine”.

Ca atare, „suntem acolo unde putem vorbi despre realitate sau închipuiri?” Nici vorbă însă de vreun acolo, ci mereu de un dincolo, adică un dincolo fără niciun posibil acolo, cu neputinţă de localizat şi de verbalizat, „ceva ce e dincolo de tot ceea ce e predicabil”. Dar, în chiar această imposibilitate, se naşte ambiguitatea fecundă a unui veşnic posibil: „Dinspre fereastră, răzbătea o lumină slabă; poate era toamna târziu, poate plouase (…). Poate că oamenii îşi pierduseră toţi minţile şi înmormântau frunze (…). Sau poate…”. Un poate fără putere, care nu poate nimic; impotenţa unui ca şi cum, însă tocmai acest conector e vehiculul unui transfer, deschide lumea spre altceva, spre un nu cumva s-ar putea şi aşa? („Nu cumva aceasta era ultima zbatere…?”), spre un parcă incert („de parcă muriseră înainte de vreme şi umblau în nişte coşciuge invizibile”) sau un se făcea că („Se făcea că ajunsese din nou în pustiu”). Iar se făcea că într-adevăr poate şi face, arată că răsturnarea nu e doar posibilă, ci că ea are o noimă, că imaginarea este o reală preschimbare. Resort imaginativ care nu pune lumea pe dos, aruncând în ea sămânţa explozivă a anarhiei („un monstru care distruge lumea”); de fapt, ea e întoarsă pe faţă (sau pe toate feţele), descătuşată de falsele certitudini, expusă în lumina unui adevăr pe care nu îl cunoaşte decât aşa, într-o realitate ireal de posibilă în care nu s-a văzut vreodată. Aici, adevărul imaginat este liber să poată orice.

S-ar părea că ni se pune în faţă „un scenariu fantezist”, un câmp narativ pe care mintea îl umple „cu fantasmagorii”, o pură phantasma. Iar aceasta dacă am lua în vedere (la prima vedere) enunţuri precum: „Mormintele de peste drum se împingeau în pereţii casei”, „de pietre se izbesc tâmplele sfinţilor”, „printre clape se deschideau infernuri”, „un curcubeu palid îi intra-n rinichi”, „cărţile din jur se uitau mirate la toată risipa de viaţă din jur” ş. a. Însă, acuzând o anumită contaminare suprarealistă, astfel de distorsiuni retorice nu sunt şi semantice; sensul lor aparţinând unei partituri imaginare, ele apasă pe o clapă de dincolo, nevăzută de dincoace. Nu fraudează lumea ficţională; dimpotrivă, îşi află locul tocmai într-o astfel de lume, dând glas puseului de creativitate într-o originală gramatică a fantasticului. Ceea ce răzbate de dincolo trimite dincolo, invitând la lectura inversă a datelor realului, ca şi cum dedesubtul textului s-ar ascunde albul lumii încă necitite, al vieţii încă netrăite, „ca şi cum în spatele ei s-ar mai afla o pânză goală” (s. n.), „sub el ieşea alt om”, semne ce trebuie răsucite pentru a fi desluşite. Sau, în alte contexte: „plânsul a îmbrăţişat-o şi i-a mângâiat părul”, „îngrijea o pasăre invizibilă”, deşi par afluenţi lirici ce se varsă în albia epică, fac semn că realitatea celor narate s-ar putea să fie alta decât am crede, că în firescul întâmplărilor ceva nefiresc ar putea surveni oricând, spulberând pragurile înţelegerii limpezi.

Nu e un fantastic de expresie punctuală, accidentală, ci unul de atmosferă, de context, iar acesta reiese din subtext. De aici, din acest substrat clocotitor, se exercită „impactul macabrului ori al grotescului” asupra personajelor şi mediului, manifestându-se claustrant, ca restrângere sufocantă sau condensare: „Se întâmpla ceva bizar. Aerul se modifica. Îngroşându-se din ce în ce mai mult, îi forţa să respire greoi”; „Aerul se strângea. Un corb căzuse pe iarbă. (…). Iarba mirosea a moarte. Din pământ răbufnea un urlet. Râul din apropiere râdea” (s. n.); „pereţii creşteau la infinit, până când duritatea lor îl prindea în braţe, îi strângea trupul şi îi punea în loc de oase aer” (s. n.). Dar tocmai contragerea perspectivei îi pune în lumină adâncul, aerul constrângător, apăsător devenind „aerul fantast în care unele lucruri sunt dezvăluite”, la fel cum prin „nişte picturi bizare, pe care le priveai înspăimântat” se arată spaima pictorului. Aceeaşi funcţie de telescopare o au câteva scene onirice halucinante, în care personajul intră într-un orizont regresiv, deschis în urmă: „eram în leagăn”, „îmi spălau trupul nişte femei”, „e purtat înaintea naşterii, înaintea primei morţi”. Şi aici, tot un se făcea că marchează atât distanţa faţă de realitate, cât şi diferenţa pe care aceea o impune: „În unul din vise, se făcea că el aştepta în faţa unei porţi imense”; „În visele lui se făcea că vâsleşte pe mare”. În toate aceste cazuri, ieşirea din datele realului înseamnă intrarea în nedeterminatul unei lumi proiectate pe pânza destrămată a mereu insolitei phantasia.

Deşi nelinişteşte, această ivire a surprinzătorului este plauzibilă. Este ea şi adeveribilă, adică ceea ce pune în vedere se adecvează unei valori de adevăr fără dubiu? Dar poate n-ar trebui să căutăm această adecvare într-un teritoriu incert, cum e cel al straniului ce pare desprins de realitatea imediată. E de aşteptat ca într-o lume utopică, proiectată atemporal, în care personajele poartă nume ieşite din comun (Iahav, Zavav, Rogal, Anisim, Lurus, Menus), nicio articulare logică fermă, perfect demonstrabilă, să nu fie în măsură să cuprindă fragmentele disparate într-un tot coerent („să aşez lucrurile într-o ordine despre care nu pot afirma că descrie adevărul”). Mai ales că, în plan compoziţional, romanul e structurat contrapunctic, dislocat periodic de fracturi ale registrului discursiv: retrospecţii, imersiuni într-un trecut ambiguu, alternarea planurilor temporale. Nu e de mirare că în acest context fluid, discontinuu înţelegerea este permanent viciată, parazitată de echivocul care o duce pe drumuri închise: „oamenii i se înfăţişau în forme nelămurite şi-i spuneau tot felul de lucruri pe care nu mereu le înţelegea”, evenimentele istorisite „nu sunt ieşite din matca vieţii obişnuite”, şi totuşi, dacă „înţelegerea deplină este un vis”, măcar „nu vreau decât să se înţeleagă o parte a acestor evenimente”, „vreun lucru care se apropie cât mai mult de adevăr”, dar şi acest deziderat se vădeşte excesiv, întrucât „nu mai pricepea nimic din jur”. Şi atunci cum ar putea fi căutat adevărul dacă lumea pe care se presupune că o întemeiază îl ascunde ca şi cum n-ar fi (aşa cum tatăl pictorului „a ascuns adevărul în picturile lui”), sustrăgându-i înţelegerii însuşi înţelesul?

Este acest roman o punere în scenă parabolică a zădărniciei căutării unui adevăr care nu există, nu se face vizibil şi dicibil, ca atare comprehensibil? Ca şi cum i-ar da mereu târcoale fără să-l surprindă, unele părţi ale desfăşurării epice sunt intitulate „Înaintea adevărului”, „În vremea adevărului”, „În ciuda adevărului”, neputând să-i contureze însă cu limpezime apariţia. Adevărul scapă mereu unei lucide prise de conscience, nu face defel priză cu datele tulburi ale acestei – totuşi adevărate – irealităţi a realului. Iar aceasta pentru că ceea ce pare adevărat nu este adevărul, prada veşnic neprinsă a libertăţii. Dacă „nimic nu-şi găseşte vreun rost”, înseamnă că „lumea este tăcută în faţa zbaterilor pe care le punem mereu pe talgerul sensului”, că fie adevărul este diferit în funcţie de sensul pe care i-l conferim, fie că pur şi simplu nu are niciun sens („e posibil ca adevărul să nu existe ori să nu fie accesibil”), şi atunci „nimic nu trebuie cântărit, ci doar lăsat să fie”. Orice discuţie despre adevăr e inutilă, nu pentru că nicio rostire nu l-ar putea circumscrie propriei dorinţe, ci pentru că nu l-ar putea cuprinde ca pe un bun câştigat. „Adevărul nu poate fi deţinut”; neştiut, el poate fi în schimb înfăptuit, a afla „căile prin care se poate înfăptui adevărul uman” fiind deja o garanţie suficientă a convocării lui în rodul faptei.

Dar într-o lume utopică precum cea romanescă abia de pot fi întrezărite astfel de căi. Senzaţia este că pretutindeni „lucrurile se încâlcesc, ca şi cum cineva ne-ar înfăşura craniul în mii de pânze”. Toate discuţiile personajelor despre adevăr alunecă pe suprafaţa lui, aşa cum el însuşi survolează o lume aşezată strâmb care vrea să-l afle cât mai drept. În „oraşul în care nu se întâmplă nicio nedreptate”, „făuritorii dreptăţii” veghează la păstrarea unei ordini impuse, care nu are nicio legătură cu adevărul şi, cu atât mai puţin, cu libertatea, locuitorii beneficiind de „nişte libertăţi, îmbrăcate altfel”, adică distorsionate până la nerecunoaştere. Intervine în acest sistem, copie alegorică a oricărei guvernări totalitare, principiul meschin al justificării scopului prin orice mijloace, intenţia bună – conform criticii pascaliene a moralei iezuite – scuzând metodele rele: „trufia este o nedreptate, dar scopul este altul”, „din dorinţa de perfecţiune se ucide tot ce nu corespunde ţelului”. E adevărat că „dreptatea este greu de găsit” atunci când ea nu se întemeiază în adevăr, când aşa-zisa dreptate instrumentată cu forţa este ea însăşi nedreaptă, constrângătoare. Este de înţeles că, într-o astfel de situaţie, „noi nici nu ştim ce este dreptatea”, după cum groparul Guş „nu putea săpa nicio groapă dreaptă”. E dreptatea nedreaptă a unei lumi fără adevăr, a celor care nu-l ştiu sau nu vor să-l vadă, ca şi cum am închide ochii în faţa soarelui, susţinând că nu e lumină pe lume.

Dacă experimentul acesta sinistru, în numele eradicării nedreptăţii, are toate atributele utopiei negative, este pentru că pseudo-adevărul pe care îl propune este produs în laboratorul unor minţi scelerate. Dreptate fără libertate – lozinca autoritarismului dintotdeauna – este nu doar expresia cinică a scopului „nobil” urmărit cu orice preţ, ci şi fructul putred al răului crescut pe nevăzute în natura binelui. Cum binele absolut, paradisiac, precum adevărul sau dreptatea absolute, este de neatins şi poate nici de dorit („un bine perpetuu, fără vreo nuanţă, fără vreo culoare, ar fi lăsat mintea omului goală şi seacă”), măcar „o societate a răului minim”. O iluzie întreţinută de normele corective ale naturii umane, căci, dincolo de ele sau chiar în pofida lor, „răul era la fel de prezent, doar că ascuns cât mai adânc în spatele lucrurilor”, ignorat în numele binelui „salvat”. Răul nevăzut este însă mai rău decât cel adus în vedere, de aceea, pentru a-l combate, trebuie căutat şi anihilat, scos la lumină şi deconspirat, „aruncat în văzul celorlalţi”. Chiar dacă „binele fără reversul său nu există”, răul presupus necesar se cuvine cunoscut, pus în lumina binelui care îl orbeşte, îi scoate ghimpele nefast. Dar în sistemul pervertit imaginat în trama romanescă (nu străin celui real), în care comediile, de pildă, sunt interzise, iar binele e ideologizat, nu e loc pentru un autentic discernământ etic. A vedea peste tot seminţe ale răului nu înseamnă a vedea bine.

Printr-o paradoxală, dar sugestivă, inversiune, simptomatic este tocmai actul impur al purificării, în care se includ atât bizareria sau „şarada procesului”, proclamând dreptul victimei de a pedepsi vinovatul, o dialectică suspectă a feţelor pedepsei şi iertării, cât şi parodia grotescă a (auto)crucificării falsului vinovat, care îşi asumă păcatul în locul altuia. Scenariu parodic, dar, din loc în loc, străbătut discret de unda luminoasă a prezenţei divine, dând strălucire „unei vieţi în care faptele să izbucnească din mugurele divinităţii”. Precumpănitoare este însă utopia ce propune imaginea lumii egale, „oraşul ca pe o fundătură pentru spirit”, lipsa sensului logic ce marchează tocmai logica „lucrurilor care se întâmplă în acest oraş”: „Nimeni din acest oraş straniu nu ştia ce înseamnă libertatea”, „oraşul acesta e doar un imens spital de nebuni”. O lume în care întrebarea „încotro voi merge?” se pune chinuitor, dar imperativ, aproape vital, iar răspunsul constă poate în simplul gest al deschiderii ochilor, capabili să vadă că „spre orizont se legăna o strălucire nelămurită”. O anti-utopie ce vine să corecteze toate derapajele şi deşertăciunile, antidotul natural, de bun-simţ, pentru contracararea oricărei încercări de modelare socială: „oamenilor le-ar fi stat mai bine să miroasă firele de iarbă, decât să se zorească să înfăptuiască visul oricărei societăţi”. Altfel spus, ficţionalizarea ca veşnică – şi posibilă – compensaţie la prea desele rateuri ale realităţii.

Printr-o subtilă strategie narativă, dar şi prin expresia rafinată a discursului, romanul Simonei Poclid pune într-un balans fragil faţada, năruită în final, a utopiei şi reversul ei, adică adevărul simplu, singurul drept, al vieţii renăscute din cenuşă. În orice proiect utopic, oricât de bine intenţionat, îngerul adevărului e izgonit, locul lui fiind luat de demonul adevărului. În cadrul propus însă, monstruosul e eufemizat, subminat şi catifelat, bizarul redus la condiţia inofensivă a unei potenţe. Iar retorizarea acestui raport tensionat, dincolo de veracitatea ficţiunii, de ambiguitatea indusă prin procedeul derealizării („nu era sigur dacă se întâmplase aievea”), sau tocmai prin filtrul acestora, deschide spre un liman abia întrevăzut. Incertitudinea se păstrează, dar ea nu mai e vectorul nesigur al derutei, reflex al distorsiunii, ci drumul (oricât de fantastic ar părea, cu popasuri neliniştitoare) ce conduce la miracolul banalităţii, la fulguranta „simplitate a firii”. „Să privesc lumea fără nicio aşteptare, fără nicio interpretare, ca şi cum n-aş fi înţeles nimic”, „într-un moment absolut gol, când m-aş roti la infinit pe o sfoară fără niciun gând lumesc” – iată primul şi ultimul adevăr, care, deşi fragil, stă în picioare, se încăpăţânează să reziste, precum libertatea creaţiei, bucuria nestăvilită a scriiturii.       

   Text preluat din revista „Vatra”, nr. 3-4, 2024.                                                                                                             

INDICAȚII DE CITARE:

Dorin Ștefănescu „Fantasticul pe patru voci (II)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.