ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorin Ştefănescu

Fantasticul pe patru voci (I)

Perspectiva inversă

Modul în care Horia Vicenţiu Pătraşcu îşi gândeşte textele de ficţiune, cuprinse sub denumirea de povestiri filosofico-fantastice, mărturiseşte o apetenţă specială pentru realizarea unor cadre narative ce pun în cumpănă raportul dintre realia şi fictia. În niciunul dintre textele acestea raportul amintit nu e clar conturat în câmpuri de sens delimitate fără echivoc, tocmai echivocul garantând deplasarea de la unul la altul, glisarea spre alte orizonturi ale posibilului. Ceea ce vrea să spună că instanţa discursivă suferă o permanentă mutaţie în ordinea semnificaţiilor, învestite cu mereu noi valenţe simbolice, conferind textelor efectul estetic scontat, cel de a ţine trează curiozitatea şi de a impulsiona neabătut înţelegerea. Iar faptul că aceste povestiri sunt filosofice şi deopotrivă fantastice le asigură o dublă vocaţie, o deschidere diegetică novatoare, în care cele două dimensiuni se întrepătrund creator, teritoriul considerat fantastic fiind de fapt o supra-realitate alternativă, refracţia luminii sensului spre zări imprevizibile.

În textul ce deschide Ieşirea din indiviziune (Eikon, Bucureşti, 2020), în prim-planul acestei semnificative mutaţii nu stă existenţa fără orizont a personajului, ci tocmai orizontul unei existenţe posibile, în care imaginaţia are funcţia reglatoare a unui act de compensaţie, ca atare nu plecarea năzuită şi nerealizată, ci visul plecării, emergenţa unei mişcări nemişcate. Dacă protagonistul poştaş „visa să plece de acasă, să fugă”, negăsind „nicio soluţie realistă”, singura cale de urmat este un debuşeu fictiv, aflarea unui punct de plecare în imaginaţie. Se opun aici, în subtext, „exaltarea valorilor sedentare” şi dorinţa impetuoasă a ieşirii din captivitatea stării pe loc, a locului fără stare. Or tocmai imposibilitatea plecării pune în act posibilul itineranţei, „beţia deplasării amorţea ideea captivităţii”, perspectiva închisă deschizându-se neaşteptat. Căci câte perspective, tot atâtea lumi, multiplicate la infinit, „infinitatea lumilor promise de unul şi acelaşi loc”. Iar descoperirea că „aşa ceva era posibil” dă sens existenţei care acum se pune în mişcare, iese din necesitate şi se mişcă în libertate.

În alte situaţii, semnele schimbării nu vin din conştiinţa personajului, ci de altundeva, din posibilul neştiut, de nimic prevăzut al unei substituţii de planuri care generează declinul, alunecarea pe un drum fără întoarecere. Implacabilul pare a fi aici cuvântul de ordine, sau ireversibilul care nu lasă loc de ieşire. Profesorul fără studenţi, de pildă, este captiv al non-facticului, prins între vanitatea tuturor lucrurilor şi vacuitatea propriei existenţe, o dezidentificare ce şterge diferenţele, dar păstrează nealterat echivocul. Autorul lasă deliberat sfârşitul nedecis, nu în ceea ce priveşte trama narativă, ci soluţia care i-ar aduce o explicaţie. Căci doar inexplicabilul face posibil nedefinitul punctelor de vedere, evantaiul tuturor căilor de acces spre veşnicul deschis al scriiturii. Peste tot intuim însă un mai mult de-atât, o idee cu bătaie mai lungă, atât de lungă încât atinge în adânc conştiinţa pusă în situaţia de a lua act de oricând posibilul unui viraj al datelor existenţiale. Căci peste toate pluteşte vagul semantism al dereglării, riscul de neocolit al crizei, nu doar de soluţii, ci şi de opţiuni aprioric eclipsate.

În mod paradoxal, tocmai dubitaţia înlesnită de absenţa opţiunilor lasă textul deschis, îi fertilizează semnificaţiile de adâncime. În textul care dă titlul volumului, bunăoară, miza se joacă în baza unei presupuse identităţi duale sau a unei dualităţi identice, aspect ce pune în discuţie posibila diviziune a personalităţii umane, o sciziune conform căreia nu doar că „unul şi acelaşi om este de fapt compus din doi indivizi, distincţi, opozabili”, dar şi că aceştia reprezintă ipostaze temporale diferite, una reală (prezentă), iar alta virtuală sau ireală (trecută). Întâlnim şi aici acelaşi joc al raportului între real şi fictiv, cu adaosul că se recurge de data aceasta la o mai pregnantă mise en abyme a întregii problematici. Ceea ce apare ca individuum nu poate să existe totodată sub incidenţa lui dividuum, personalităţile succesive, deşi inconfundabile, dând caracterul de unicitate în unitate. Inspectând substratul dorinţei de ieşire din indiviziune, personajul nu descoperă decât „un mănunchi de raze de lumină, de imagini, un epifenomen al unui cumul de senzaţii”, adică haosul din care ar putea să se ivească speranţa de renaştere. Ceea ce se şi întâmplă, dar fără să ştim cum şi de ce; ni se arată uşa pe care am putea ieşi din indiviziunea existenţei supuse timpului, dar nu ni se dă cheia cu care să o deschidem.

Aşa procedează autorul şi în alte povestiri, nelăsându-ne să ştim unde se află el, ce crede el de fapt, căci textele nu conţin decât noţiunea de autor, adică auctorialitatea în sens noţional, chiar dacă nu şi răspicat vocal. Totuşi, pretins nescient, gândul lui răzbate adesea printre rânduri, ca, de pildă, în acea ciudată antropocalipsă, o involuţie a naturii umane, care ar fi trebuit să aibă însă sensul unei apokalypsis, al dezvelirii sau revelării adevărului ei. Totul se petrece potrivit unei perspective inverse, în care ceea ce era preconizat să fie o împlinire „geometrică” riguroasă în cea mai bună dintre lumile posibile se dovedeşte a fi degenerescenţă, sterilizare prin autodivinizare. Întregul text este o punere în gardă împotriva încercării de a contrage lumea omului în locul devitalizat al unui general în care individul nu mai are loc, ale cărui simţuri sunt „reduse la categorii abstracte şi esenţiale”. O aşa-zisă evoluţie în numele unei ordini moarte, a purităţii fiinţei castrate, amputate de sentimente, strivirea excepţiei refractare la omogenizare. Nu este un semnal de alarmă, ci alarma însăşi.

Fie că răstoarnă „legea omenească a morţii”, înlocuind-o cu aceea a unei anormale învieri, fie că răstălmăceşte datele realităţii, punând „în acord gândirea cu experienţa”, deviindu-le de fapt de la temeiul lor real, substituind binele cu răul („ce frumoşi sunt copiii şi oamenii răi!”), în virtutea unui inuman imperativ etic de sorginte nietzscheană („morala binelui a fost creată de oameni slabi”) – totul se subsumează finalităţii estetice a perspectivei inverse. Ea este cea care deschide punctul de vedere şi de plecare al articulării textuale, dar nu ca joc gratuit ori punere în practică a unui artificiu narativ, cu scopul de a şoca percepţia comună. Este o dislocare a percepţiei din bineînţelesul autosuficienţei, sensibilizarea ei în privinţa posibilelor consecinţe ale indiferenţei faţă de mersul lumii. O lume întoarsă pe dos, în care „a dărui este o formă de luptă” sau „a purta recunoştinţă” înseamnă o penibilă povară. Dar, prin ricoşeu, a prezenta lumea pe dos, din perspectiva inversă a stării ei reale, o repune în drepturi prin dez-iluzionare ori dez-amăgire. O arată pe faţă, chiar dacă rănită de rele practici sau pur şi simplu nevăzută.

În Antiregele şi alte povestiri filosofico-fantastice (Contemplatio, Mogoşoaia, 2022) propensiunea spre fantasticul cu substrat filosofic continuă pe aceleaşi coordonate, dar, credem, cu o miză mai mare, amplificată de un orizont existenţial mai larg, deschis mai apăsat în adâncime. Căci din acest adânc străbate lumina ce învăluie textul, aşa cum, de pildă, o arată într-una din povestiri „legătura dintre excesul moţional şi deficitul vital”, altfel spus raportul tensionat exprimat ca paradox insolubil al vieţii „salvate”, redusă la un minim existenţial, încetinită până la nemişcarea care de fapt nu amână moartea, ci o aduce mai aproape, ea fiind chiar această fatală reductio a vieţii. Totodată, parcă, o doză mai mare de scepticism, dacă nu chiar o recrudescenţă a acţiunii corozive a spiritului critic la adresa aşa-zisului progres tehnico-ştiinţific impus cu puterea unei autorităţi impersonale, supraindividuale. Ceea ce pare să se întâmple într-o societate „evoluată” din viitorul îndepărtat se desfăşoară de fapt pe scena prezentului, dar a unuia nevăzut, în culisele subtextului. Cu atât mai mult, în astfel de cazuri, fantasticul acţionează ca factor de presiune exercitată de necunoscut, ca fascinaţie hipnotică faţă de un absolut incognito.

De precizat, pe de o parte, că din aceste texte nu se desprinde vreo învăţătură de natură filosofică, recursul la arta fantasticului nu reprezintă o modalitate de exprimare a unui mesaj cripto-filosofic, camuflat în faldurile rostirii literare. Aici filosofia e implicită, face parte organic din structura performanţei artistice. Pe de altă parte, ceea ce ajunge la expresie este ipotetic în sens originar, adică în cel mai întemeietor mod cu putinţă, hypothesis, aşa cum se spune pe nume, stând ca fundament al construcţiei realului. Ca atare, povestirile nu expun nişte ipoteze neverosimile, elaborări fanteziste a căror credibilitate lasă de dorit. Ce înseamnă, de exemplu, că „pe timpul unei crize democraţia şi drepturile omului pot fi anulate înspre binele întregii omeniri”, dacă nu apelul, oricând posibil, la subterfugiul unei crize folosite ca pretext pentru a îngrădi libertatea omului în numele dreptului la viaţă al omenirii? O judecată de fier a totalitarismului dintotdeauna ce trece fără rezerve peste prejudecăţile democratice. Mai ales, aşa cum se arată într-unul din texte, când se impune „exoftalmia”, cecitatea (creierul orb), obligativitatea stării de nevedere a oricărei forme de exces, abia aceasta adevăratul virus.

Funcţionează aici aceeaşi inversiune a perspectivei, obscurantismul fiind declarat viciu al vederii („tocmai a vedea înseamnă a fi orb”), iar orbirea sinonimă cu clarviziunea. Transformarea prin desensibilizare, în toate nuanţele ei, în folosul idealizării, cum fals e interpretată o teză platoniciană. Autorul vădeşte o deosebită abilitate de a propune scenarii a căror strategie narativă se bazează pe desemnarea indirectă, prin care se aduce la lumină ceea ce nu se vede, nici măcar cu ochiul pretins liber. Ca un efect de contrast, lumina în bernă ajunge să lumineze textul, iar aceasta chiar dacă tot ce se vede în lumină este „dovedit” a fi o iluzie optică, unul din atuurile acestor scrieri, poate cel mai pregnant, fiind tocmai impulsul devoalării, expunerea în lumina crudă, adică luciditatea. Aceasta este însă prerogativa auctorială a omniscienţei, nu şi cea a naratorului sau a personajului, confruntaţi adesea cu un necunoscut inexplicabil, traumatizant şi oprimant. Ceea ce apare la suprafaţa textului este simptomatic întrucât impune atenţiei télos-ul acţiunii, nu şi mobilul etiologic, rămas adesea în umbra misterului. De aici tensiunea şi suspansul, arta dozării detaliilor, atât cât e nevoie pentru a menţine intriga vie.

Răzbate de peste tot neîncrederea în progresul ştiinţific, în perfecţionarea artificială a lumii care lasă de izbelişte viul ei, autenticitatea individuală, care, nestrunită şi nesufocată, ar putea să devină anarhică. Dar e vorba aici în special de an-arhia sensului, scăpat de sub control, manifestarea proteică a unei esenţe atavice, care trebuie reprimată, înăbuşită din faşă. Teamă nu neapărat de necunoscut, ci de necunoaşterea însăşi, de cazurile proto-ştiinţifice, primare, despre care „nimeni nu ştia nimic”. Acest nimic se cuvine pus sub obroc, eliminat din lanţul cauzalităţilor, ca un corp străin smuls din rădăcină pentru a nu infecta marele organism social, a nu periclita „ordinea anonimă”: „Un mutant trebuie să dispară cât mai repede şi regretul nostru că a murit un copil este balansat de satisfacţia că s-a împlinit o lege dreaptă”. În numele acestei legi, tot ce e strâmb este sortit pieirii, iar satisfacţia acestei epurări nu poate fi egalată decât de sentimentul dreptăţii împlinite. Deşi se cultivă iluzia irealităţii, germenii devierii sunt reali, ca atare din astfel de texte ale inversiunii nu se degajă un accent satiric ori o şarjă ironică, nici jerbe de umor (oricât de negru), ci o acuză la adresa raţionamentelor reglatoare, care nu cunosc natura tragică a existenţei, nu dau preţ nuanţei – acest ghimpe în corpul dogmatic al radicalismului.

În siajul unei filosofii existenţiale, partea îşi cere drepturile, ea care stă pentru tot şi este totul în sine, o metonimie organică în care există „o minte a inimii”, de care, în sens pascalian, mintea nu ştie (aşa cum poate „şi nebunia are raţiunea ei”, o neştiută mens îngropată în dementia sau „ruşinea depozitată sub un munte de neclintită neruşinare”). Neştiutul acesta (un obsedant „nu ştiu de ce”) intrigă, induce criza, neputinţa, căci „ce te faci când nicio explicaţie nu te mai ajută”, când mesajul este „imposibil de descifrat pentru că nu avem codul”? Îl tratezi ca pe un nimic, adică un imposibil, singurul inexplicabil, căci „totul are o explicaţie raţională”. O teribilă eroare de judecată, întrucât ceea ce pare imposibil este de fapt posibilul refulat care scapă explicaţiei, îşi păstrează misterul. Iar imposibilul capătă uneori aspectul imprevizibilului, survenirea de nicăieri anume a unor întâmplări aparent fără sens sau, în alte cazuri, care intră tot sub incidenţa perspectivei inverse, o schimbare a punctelor de vedere care răstoarnă planurile. Dar şi susţine marele plan în care cei doi poli opuşi simetric se neutralizează reciproc, păstrând aleatoriu echilibrul vieţii. Ca peste tot, inversiunea trebuie răsturnată, întoarsă pe dos, citită în răspăr.

Pericolul se semnalează din nou dinspre pozitivitatea care nu recunoaşte negativitatea, dialectica contrariilor, aceasta, şi nu alta, fiind „singura lume existentă în care lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple”, adică, aşa cum s-a văzut mai sus, cea mai bună dintre lumile posibile. O astfel de lume nu suportă factori opuşi, doar supuşi, deci nici vreo inversare a ordinii existente, aşa cum pseudo-ştiinţa presupune că tot ce există în această realitate îşi are „un corespondent întors pe dos” într-o lume posibilă, a imaginii răsturnate. Şi aici, perspectiva inversă, deşi negată de facto, se pune ca fundament al textului, articulându-i creşterea în funcţie de alternativa propusă, cu imaginea căreia actul creator face priză. Iar în ultima povestire a volumului registrul inversiunii dobândeşte o expresie desăvârşită, nu prin explicitul sensului pus în înţelegere, ci tocmai prin trecerea implicită spre acesta. O translaţie ce se realizează pe nesimţite, într-o gradaţie fină a semnificaţiilor mai degrabă aluzive. Miza învăluită în taina mărturisirii este acum, mai mult ca oriunde, eflorescenţa inacceptabilului şi a neverosimilului. Ceea ce personajul aduce la cunoştinţă este o proclamare a „ideii că există Binele”, etica inversată propusă de Rău, nu a face bine, ci a proslăvi ideea de bine, adică binele ştiut, dar nefăcut.

În textele celor două volume de povestiri filosofico-fantastice, Horia Vicenţiu Pătraşcu nu propune o etică, nici măcar propriu-zis o filosofie, placate din exterior sau reieşind logic, conclusiv din desfăşurarea narativă. Ele există intratextual, cresc odată cu textul pe care îl creează. Nu sunt însă nici texte cu teză, intenţional orientate spre o teorie pe care o ilustrează. Acestea ar fi fost opţiuni naive, artificiale, care nu ar fi putut avea drept rezultat decât rodul uscat al unui discurs fără savoare. Dimpotrivă, deşi teoretician de marcă, autorul scrie literatură, cunoaşte foarte bine arta deteoretizării prin apelul la un registru ficţional în care, fără urmă de alegorism, întâlnim personaje vii, filosofia ia parte la mersul unei acţiuni (am spune că însuşi textul filosofează), erudiţia austeră se însufleţeşte, iar universul fantastic este atmosfera în care toate parcă se înmoaie, lucrurile îşi rotunjesc asperităţile, ideile îşi pierd severitatea. Indecizia, strecurată abil printre rânduri, joacă rolul unei ademeniri, dar şi al unui revelator. Ingredient nelipsit din substanţa acestor alcătuiri, ea trece în actul de lectură cu toată bogăţia nuanţelor. Perspectiva inversă se deschide de-acum în vederea cititorului.

Căutarea locului

Aceeaşi arie filosofico-fantastică este proprie şi romanului Insula fără anotimpuri de Robert Lazu Kmita (Eikon, Bucureşti, 2023), dar miza şi contextul sunt diferite. Arta impecabilă a cuvântului, scriitura desfăşurată în falduri largi, în nuanţele unor descrieri care merg până la detaliul în aparenţă cel mai lipsit de semnificaţie, belşugul expresiv al discursului, cultivând în doze bine cântărite suspansul – toate acestea spun îndeajuns despre talentul artistic incontestabil al unui filosof al religiilor şi teolog totodată. Aspecte, fără îndoială valoroase, care nu sunt însă decât modul de manifestare literar al unei structuri narative cu un spectru de semnificaţii complexe ce bat mult mai departe. Codul ficţional integrează toate elementele componente ale scenariului epic, de la personaje, locuri ale acţiunii, evenimente, până la cadrul care le oferă loc de rezonanţă politonală. Există în text o mereu mişcătoare graniţă nevăzută, pe care suntem îmbiaţi să o trecem, între realitate şi ficţiune, vizibil şi invizibil, livresc şi pitoresc; şi, citind, o trecem fără să o observăm, ca şi cum am pendula pe nesimţite între solul ferm al unui real pe care nu am vrea să-l părăsim şi suflul seducător al fantasticului care face să ne fugă pământul de sub picioare.

Trăim în lectură ceea ce personajul-narator trăieşte în scriitură, adică în căutare şi aventură. „Ce căutam aici?” pare să fie atât întrebarea lui, cât şi a noastră, căci ne aflăm mereu la răscruce de drumuri, în căutarea a ceva ce avem neştiind. „O adevătată răscruce a propriei existenţe”, „un adevărat simbol al răscrucii unde mă aflam”, „mă aflam la o răscruce” – iată doar câteva locuri care marchează asumarea unei decizii, valoarea ontologică a alegerii, în ultimă instanţă alternativul care deschide în fiinţă un alt orizont de existenţă. Acesta nu e neapărat fantasticul, cât mai degrabă cotitura drumului, răspântia care ne lasă cu respiraţia tăiată: încotro să o luăm, care este calea cea dreaptă? Un scenariu iniţiatic, ale cărui etape nu duc înspre o descoperire explozivă, nici măcar aceea a găsirii finalului nescris (sau pierdut) al dialogului platonician Critias, ci totul vizează o descoperire a sinelui, dezgroparea lui de sub grelele lespezi de ignoranţă care îl acoperă. Se petrece aici o subtilă inversare a orizonturilor: deşi presupune o ridicare la suprafaţă a unui mesaj adânc, atlantismul care întinde acţiunea reprezintă el însuşi pretextul de suprafaţă menit să ducă în adânc, efectul de palimpsest dând seama de structura profundă a romanului.

Cu alte cuvinte, o iniţiere în iniţial, un periplu spre tezaurul de sens al originarului. Nu e un parcurs lin printr-o lume limpede; dimpotrivă, totul presupune încercarea „trecerii unui nou prag, al începutului”, se pătrunde de „mireasma unei lumi obscure, îndepărtate”, ca atare aparţine „teritoriului, incert, al aventurii”. Incertitudinea face parte din scenariu, este ea însăşi un personaj aflat mereu în umbra protagonistului, frânându-i acţiunea sau, după caz, contribuind decisiv la continuarea ei. Este chiar ceea ce advine parcă de nicăieri, ca adventurus „de-a lungul unui traseu al cărui capăt nu-l întrezăream nicicum”. Şi cum ar putea fi întrezărit sfârşitul dacă nu ar fi cunoscut începutul, dar acel bun început care nu încetează să înceapă până la sfârşit? „Încă nu ajunsesem la capătul iniţierii menite a mă ajuta să recuperez dimensiunea simbolică, mistică chiar, a intelectului”. Aşadar, „m-am scufundat în necunoscut”, mărturiseşte personajul, într-o lume ca şi cum, a posibilului vădit că este, că semnifică însăşi căutarea. Iar spunerea potrivit căreia „căutam ceva necunoscut pe care ştiam că-l pierdusem” dă glas de fapt nespusului, acelui ceva necunoscut care nu poate fi spus, invocat pe nume, aflat însă permanent în umbra drumului şi a cuvântului, uitat şi căutat pentru a fi reaflat.

Conştiinţa inadecvării la acest intermundiu nu se mai defineşte decât prin intenţionalitatea unui ceva pus înainte, spre care trebuie înaintat, dar tulbure, neclar în calitatea lui de obiect avut în vedere. În virtutea unei ambiguităţi crescânde, fără punct de sprijin, totul oscilează, şi totuşi se înaintează. Am spune că întâmplările narate par să fie într-un permanent tangaj, dar naraţiunea în întregul ei se menţine pe linia de plutire, nu-şi pierde direcţia, deşi firul său e nu o dată pe cale să se rupă din lipsa adevărului care să îl ţină întins. A nu fi conştient de „realitatea unor întâmplări neverosimile” pune sub semnul întrebării nu atât realitatea, cât mai degrabă adevărul ei, mai exact spus adecvarea la un dat verificabil, cel puţin similar adevărului. Dacă neverosimilul subminează realitatea, ceea ce se întâmplă este oare cu adevărat real sau pur şi simplu nu intră în datele imediate ale conştiinţei, care nu ia act de ceea ce nu percepe? Iar acest neperceput este un absolut necunoscut: „priveam şi nu vedeam, ascultam, dar nu auzeam”, stare ce nu îngăduie „să fiu pe deplin prezent în mijlocul realităţii prin care navigam spre o destinaţie neverosimilă. Mă simţeam de parcă aş fi pierdut ceva”. Cât necunoscut, tot atâta carenţă de realitate, de veridicitate? De prezenţă?

Dar, aşa cum s-a văzut, necunoscutul este acel ceva pierdut, nu nemaicunoscutul noutăţii absolute, ci odată-cunoscutul, acum de nerecunoscut. De aceea, „găsirea acelui «ceva» devenise un imperativ absolut”, lipsit însă de sensul unui indicativ, fie el şi relativ. Lipsit şi de prezenţa eclipsată în chiar încercarea iniţiatică, drept condiţie esenţială a trecerii mai departe a subiectului despovărat de indiscreţia unui emfatic a-fi-de-faţă. A nu vedea îl presupune aici pe a nu fi văzut, iniţierea neputând avea loc decât într-un spaţiu insular, departe de ochii altora, în singurătatea unei experienţe nevăzute, necunoscute. Ea se desfăşoară aproape în absenţa unui eu care vrea să înţeleagă înainte de termen, căci doar pe ultimul prag înţelesul iese din ascundere, luminează întregul parcurs. Până acolo, el nu e propriu-zis instanţa unui a-fi-aici, ci nedeterminatul unui prezent fără prezenţă. Discret, dar fără tăgadă, fără artificii de prisos, fantasticul îşi extrage substanţa din acest substrat filosofic, dintr-o polaritate de natură sapienţială, ca pendulare între două instanţe opuse pe care le propune in extremis.

Aceste serii opozitive sunt de fapt corelative, ele neexistând decât într-un raport de complementaritate. Precum exteriorul şi interiorul, de pildă, dispuse în diferite moduri de existenţă, în funcţie de starea de spirit care îşi expune proiecţia: „vuietul diluviului din afară şi liniştea interioară” sau, dimpotrivă, „un peisaj fără substanţă” şi „tulburarea lăuntrică”. Alteori, întunericul şi lumina, în conjuncţie cu abisul şi înălţimea: „fascicolul luminos ce se pierdea în bezna înălţimilor”, „ochiuri de apă scânteiau sub atingerea razelor strălucitoare. Cercetam acest teritoriu abisal (…). Mă găseam în inima întunericului”, „după ce urcasem până în tăriile cerului spre a scruta misterul constelaţiei Orion, sosise momentul să cercetez adâncimile nebănuite ale insulei de nicăieri”. Sau toate acestea în conjuncţie cu vizibilul şi invizibilul: „Trebuia să scrutez înălţimile spre a desluşi ceea ce se afla aici jos (…), fixând depărtările unde oceanul atingea linia invizibilă a cerului”. Raporturi în primă instanţă – sau la prima vedere – neconcludente, tensionate de disproporţia dintre efortul de a pătrunde înţelesul şi supraabundenţa unui înţeles pe care gândirea nu îl poate conţine.

Instanţa nu e însă menită să fie primă, la fel cum nici vederea nu se dă pentru a rămâne în primatul aparenţei. Precum începutul care continuă să înceapă până la sfârşit, ele se pun în perspectiva deschisă a primultimităţii, adică în cumpănire, „într-un echilibru perfect”. Acesta se instaurează „la graniţa dintre lumea exterioară şi propria-mi fiinţă profundă”, astfel încât „întreaga mea epidermă devenise, parcă, un uriaş receptor similar ochilor şi urechilor”, iar „tot ce mă înconjura îşi găsise, în sfârşit, locul în lăuntrul meu care se dilatase atât cât puteam cuprinde cu privirea” (s. n.). Iată cum abia în sfârşit, dar într-unul nesfârşit,  începe să se vadă, să se înţeleagă, interiorul revărsându-se în exterior, exteriorul fiind la rându-i interiorizat, expus şi devoalat într-o nouă lumină. Este locul privilegiat, incredibil de proxim, al descoperirii sinelui, căci „cine ar fi crezut că în mijlocul întunericului celui mai adânc se poate ascunde atâta lumină?” Cum se poate crede că în închisul cel mai refractar pătrunderii, în obscurul cu totul inaccesibil mai este ceva posibil, se mai arată lucrarea unui posse care să lumineze înţelegerea?

Nimic comun sau la îndemână nu răzbate din această experienţă liminară, nimic din bineînţelesul unei realităţi fără real, şi  totuşi un înţeles e-norm, fără vreo normă stabilită de comun acord, descoperirea că „«extraordinarul» nu se află în afară, ci, dimpotrivă, ascuns adânc în tainiţele dinlăuntru ale inimii”, că există „ceva ce atinge miezul nostru cel mai profund, acel punct incandescent din inima omului care aspiră mereu, oricât de înlumit ar fi, la altitudinile eterate ale Binelui”. Ceea ce este sus trebuie să fie şi jos, la fel cum cele de jos reflectă invariabil lumina ce vine de sus: „ceea ce este în înalt este la fel cu ceea ce este jos”, conform textelor gnostice, sau intelectul care, în viziune platoniciană (dar nu numai), este asimilat cerului. Modelul care subîntinde toate aceste relaţii este binomul vizibil – invizibil şi, mai ales, trecerea de la unul la altul, deschiderea spre vizibilul invizibilului, „trecerea, neîndoielnic dificilă, dintre lumea vizibilă, sensibilă, a evanescenţei şi lumea nevăzută, inteligibilă, a universaliilor”. Dar nu ne putem opri în trecere, situându-ne în teritoriul incert dintre vizibil şi invizibil, în clar-obscurul care este de fapt expresie a iniţierii incomplete. La fel cum cuvântul ce aduce lumina este „vehicul vizibil al sensurilor invizibile care, doar ele, pot da omului măsura raţiunii sale”, experienţa pe care el o relatează este transparenţă a sensului, urzeală translucidă, diaphanēs.

Ceea ce s-a uitat şi se cuvine revăzut în oglinda minţii este „partea accesibilă, transparentă, a lumii nevăzute”, faptul că „sub suprafaţa vizibilă, evanescentă, efemeră şi trecătoare a lucrurilor, se află dormitând, deşi niciodată absentă, o altă fiinţare, un alt univers, o cu totul altă dimensiune a lumii, a existenţei”. Aceste „sclipiri fascinante ale nevăzutului” sunt irizări ale sensului care se face vizibil, adevăr ce hrăneşte substanţa întregului roman. O dificilă încercare a labirintului, căci ceea ce este numit parte accesibilă nu devine transparentă decât minţii care ştie să vadă lumina de dincolo, să străvadă prin pâcla alcătuirilor trecătoare. Aşa cum am menţionat însă, drumul acesta întortocheat, al alternativului, plin de pietre de poticnire, este al sinelui întors la sine. „Aici mă găseam şi eu – îşi spune eroul – . În propriul meu labirint”. Aici nu se pune în termenii spaţiali ai unui unde, ci ai unui neunde, adică în on topos-ul unei suspensii. „Ce căutam aici?”, întrebarea pe care şi-o pune într-un moment de descumpănire, se referă încă la spaţiul unei exteriorităţi neasumate, neînţelese, acolo unde ea nu poate afla un răspuns. Răspuns ce vine de dincolo, din adâncul fiinţei puse la încercare, pe drumul unui sens mereu aici.

Într-adevăr, „toată căutarea strălucea sub lumina sensului ce indica drumul pe care aveam să-l parcurg”, spre locul central menit să dezvăluie „secretul propriei chemări”. Pentru a căuta acest tainic loc, trebuie auzită chemarea lui spre lumina pe care o ascunde în întuneric, în transvizibilul apariţiei, căutarea şi chemarea fiind intim legate. A-ţi căuta locul înseamnă a fi deja pe drumul spre el, chemat de ceea ce în tine se pune pe urma chemării. Se observă de la bun început că este un loc marcat de un apăsat indice personal; când personajul menţionează „incapacitatea de a-mi găsi «locul»”, el face referire la ceva ce-i aparţine, dar pe care nu-l mai are, ca despre un ambient al propriului acum impropriu, amintind chiar de apostrofa tatălui care îi spunea „Stai la locul tău”, ca şi cum existenţa i-ar fi fost împrăştiată în alte locuri decât cel potrivit, singurul în care se poate sta. Dar care ar putea fi acesta nu putea şti, „nu reuşisem niciodată să înţeleg care ar fi fost acel «loc» unde trebuia să mă aflu. (…) Categoric, nu-mi găsisem «locul»”. Cum ar putea fi găsit ceea ce nu ştim ce şi cum este, nu face obiect al cunoaşterii limpezi?

Nu l-ai fi căutat dacă nu l-ai fi găsit, am spune cu o vorbă pascaliană, şi atunci întreaga căutare se orientează spre ceva aflat la noi, dar pe care nu-l mai vedem, nu ştim că este, ca o Atlantidă interioară. Căutarea locului presupune aşadar o radicală dislocare din datele existenţei obiectivate, o desprindere din mrejele iluziei de a fi, doar astfel nădăjduind să dăm peste acel imprezentabil deja-dat. Mai degrabă o smulgere din pământul unei lumi străine, care ţine sufletul captiv („Acea lume era adevăratul loc în care încă mă aflam”). Cât despre marca personală ce îl însoţeşte, aceasta nu e expresia unei posesii, ci a propriului ce defineşte ipseitatea. „Doar atunci când cineva răspunde corect la întrebarea «Ce sunt?» poate spune că şi-a găsit locul. Şi doar din acel punct, al situării în propria stare, începe drumul ieşirii din iluzie, din auto-amăgirea care se adaugă umbrelor acestei lumi căzute”. Cu alte cuvinte, omul potrivit, la locul potrivit, dar e mai mult decât această aşezare într-un loc cuvenit, căci, contrar aparenţelor, locul acesta nu poate fi ocupat, locul meu, locul tău sub soare, cum spune Pascal, nefiind prada însuşită în urma unei revendicări, disputată de oricine, ci adâncul în care fiinţa e la sine, stă acasă.

„Locul în care se afla lumina destinată transfigurării” reprezintă astfel finalitatea căutării, regăsirea matricei care ne certifică vocaţia, locul darului ce ni s-a dat sau punctul de sprijin care ne susţine existenţa întru adevăr. Nu e autosuficienţă, aseitatea invocată la un moment dat definind natura umană, precum cea divină, „al cărei centru de greutate cade în perimetrul propriei înzestrări”, se înrădăcinează adică în propriul temei. E locul viu, atemporal al spiritului (genius loci),„locul paradisului pierdut”, tărâmul scufundat, dat uitării, căutat pentru a fi readus la suprafaţa conştiinţei. Odată aflat, mintea se aşază „în locul ei firesc”, în echilibru şi armonie cu lumea reînvestită cu sens, revine acasă, nu mai e pentru sine, ci la sine, în sine. „Îmi găsisem locul”, o afirmaţie care pune în ramă tabloul desăvârşit al conlocuirii, „locul unde cerul şi marea se întâlnesc”. Nu este aceasta tocmai „virtutea înţelepciunii”, împăcarea cu rosturile lumii şi ale fiinţei în lume, în lipsa căreia „nimic nu poate lumina meandrele drumului spre ieşirea din labirintul interior”? De remarcat că drumul acesta este o paradoxală înaintare prin întoarcere, un neabătut regressus spre originar, numeroase locuri indicând această restaurare printr-o insolită reductio ad essentiam („readus la starea embrionară”, „lăsam bucuria copilăriei să mă inunde”).

Romanul lui Robert Lazu Kmita, admirabil scris, cu o atenţie deosebită acordată registrului stilistic, pune în scenă condiţia omului care îşi caută sensul pierdut. Temă majoră pe care naraţiunea o îmbracă în figurile ficţiunii, propunând prin dimensiunea cvasi-fantastică imaginea unei realităţi ce poate reveni la rosturile sale fundamentale. O realitate a fiinţei în primul rând, ce trebuie să-şi asume riscul unei aventuri care să o ducă spre locul renaşterii în adevăr, să deschidă ochii pentru a vedea imensul orizont invizibil din care izvorăşte întregul vizibil. Presărată cu discrete accente autoreferenţiale („acel ceva pierdut eram chiar eu”, mărturiseşte personajul-narator, dar cu extensie auctorială), naraţiunea trimite dincolo de ceea ce ea spune pe faţă, în zona meta-livrescă a unei autentice experienţe existenţiale. Neverosimilul nu mai are acum nimic extraordinar sau exotic, se înscrie firesc în substanţa imaginarului. Este, altfel spus, incredibil de real.

Text preluat din revista „Vatra”, nr. 1-2, 2024              

INDICAȚII DE CITARE:

Dorin Ştefănescu „Fantasticul pe patru voci (I)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.