Despre întâlnire. Câteva reflecții
Ce pot întâlni dincolo de ceea ce pot gândi? Înainte de toate, pentru a fi cu adevărat înţelegere a adevărului, întrepătrundere, fuziune fără confuzie, întâlnirea trebuie să asculte de o dublă exigenţă: conturarea fără echivoc a locului de întâlnire şi gratuita binecuvântare a celuilalt.
*
Gândirea poate întâlni adevărul, dar mă pot atunci întreba dacă el este într-adevăr adevărul meu? Mă întâlnesc pe mine însumi la capătul actului cogitant sau îmi dau întâlnire cu ceva ce seamănă cu creaţia şi prada gândului totodată? Cartezian vorbind, ceea ce întâlnesc, fără dubiu, este chiar dubitaţia cogito-ului, existenţa mea certificată de semnificaţia acestui act. Întâlnirea însă nu e aici ceea-ce-apare în prezent. Căci ceea-ce-apare e doar datul întâlnirii; ceea ce întâlnesc în gând sunt deja înainte de a o gândi. Gândirea nu creează noi existenţe, ci operează cu datele existente. Or, ceea ce se dă nu poate fi întâlnit decât într-un fel de trecut ce nu-mi aparţine. E tocmai diferenţa dintre a te întâlni şi a-ţi da întâlnire. Intrarea în desișul unui paradox: nu pot gândi întâlnirea înainte ca ea să aibă loc, iar în clipa când are loc, n-o mai pot gândi fără să distrug însuşi prezentul întâlnirii.
*
Plec spre întâlnire din momentul în care îmi dau întâlnire; întâlnirea începe deja, consumându-se în aşteptarea faptului de a avea loc (este cazul lui rendez-vous, adică: mergeţi înspre ceea ce vă aşteaptă, aşteptaţi ceea ce vă e dat). Sunt însă în întâlnirea ce mă cheamă, căci la rându-mi o chem în ceea ce sunt (este cazul lui rencontre). Dacă întâlnirea pe care mi-o dau are loc înaintea mea, aproape în lipsa mea, în schimb întâlnirea autentică nu poate fi anticipată sau pregătită de nimic; fiind un neprecogitabil, ea are loc doar în clipa prezentă, deoarece nu poate locui decât în prezenţa mea, în mine însumi. Ceea ce înseamnă că nu pot gândi întâlnirea în însuşi evenimentul producerii ei. Întâlnirea gândită e întâlnirea ratată.
*
Întâlnirea nu e niciodată un dat, căci datul este întotdeauna datat; ceea ce e dat nu „se dă” decât într-un prezent deja mort. Dimpotrivă, întâlnirea e dăruire, donație a locului încă nelocuit, exerciţiu în care libertatea îşi încearcă limita. Dacă limita libertăţii mele e Celălalt, cel diferit de mine şi totuşi indiferent, întâlnirea este puntea pe care libertatea merge mai departe, trece peste prăpastia dezbinării şi a indiferenţei, dincolo de diferenţa însăşi, fiindcă ceea ce o împinge înainte este ceea ce o cheamă: o altă libertate. Întâlnirea libertăţilor în ceea ce au asemenea este chiar libertatea întâlnirii înseşi ce se întemeiază pe principiul non-contradicţiei.
*
Întâlnirea nu cunoaşte dialectica, deoarece actul libertăţii ei nu este o sinteză a libertăţilor ce-i dau naştere, nefiind însă nici un rezultat sumativ, o juxtapunere a unor libertăţi individuale. Ea se iveşte de fapt dintr-o carenţă de libertate, dintr-o libertate ştirbită ce încearcă să se împlinească în ceea ce răspunde propriei chemări. Libertatea rănită nu se regăseşte decât în rana altei libertăţi, în care se poate vindeca de boala limitării. Întâlneşte, cu alte cuvinte, răspunsul ce îmbrățișează o întrebare fraternă; e singurul mod în care conştiinţa poate vedea o altă conştiinţă.
*
Dacă în răspunsul celuilalt conştiinţa se îngroapă pe sine ca întrebare, libertatea se confruntă cu o nouă limită, insurmontabilă. Limita nu e însă un răspuns, ci o întrebare nedusă până la capăt, stârnită de un obstacol ce i se iveşte în cale. Dar obstacolul acesta este tocmai ceea ce în întrebare se opune deschiderii: aşteptarea răspunsului. Conştiinţa nu poate întâlni o altă conştiinţă decât în măsura în care vede în ea o întrebare pururi deschisă, darul neaşteptat, şi nelimitat, al unei împărtăşiri. Ceea ce descoperă ea este chiar libertatea limitei de a-şi afla un orizont de depăşire, dar şi bucuria de a se regăsi pe sine în zarea acestei limite, în privirea întrebătoare – deja răspunzătoare – a celuilalt.
*
Paradoxul întâlnirii constă în faptul că ceea ce întâlnesc mă priveşte din interiorul privirii mele, la fel cum privirea mea se întâlneşte cu mine într-o privire ce mă priveşte. În acest sens, întâlnirea pare oarecum transcendentă conştiinţei ce participă la actul acestei comunicări, căci pentru a se întâlni cu altul în sine, conştiinţa trebuie să iasă din locul sinelui, prin autotranscenderea într-un mai presus de sine, să se părăsească în ceea ce are ea limitat şi închis, deschizându-se unei conştiinţe ce se oferă, în orizontul binecuvântat al unui coesse.
*
Este vorba aici de transcendenţa purei alterităţi, a tot ceea ce e străin în raport cu mine, sau mai degrabă de transcendenţa raportului însuşi, care este chiar întâlnirea? Credem că nu putem vorbi de alteritate atât timp cât în actul întâlnirii celălalt nu mai e dincolo de mine, nu e străinul ce îmi neagă identitatea, ci, dacă se poate spune astfel, celălalt din mine pe care încerc să-l înţeleg ieşind la lumină din propria-mi conştiinţă de mine, din orizontul obscur al mineității. Căci întâlnirea este de fapt o întâmpinare, o ieşire în calea celui ce mi se oferă, a celui ce vine el însuşi spre mine, întâmpinându-mă.
*
Înseamnă oare că pornesc spre întâlnire ca spre un scop pe care mi-l dau a priori? Trezeşte întâlnirea intenţionalitatea unei conştiinţe care nu vizează decât acest orizont, dar o face ca şi cum ar da de un prag invizibil sau de o limită de netrecut? Căci cel presupus a fi întâlnit rămâne la distanţă, se evaporă în chiar invizabilul fiinţei sale care nu vine. Am ajunge astfel de unde am plecat, neîntâlnind decât datul obiectivat al unei căi ce mă poartă spre întâlnire. Spre întâlnire însă nu se pleacă, întrucât întâlnirea însăşi e plecare (un acasă plecat din casă), la fel cum ea nu poate fi preînţeleasă, căci ea însăşi e înţelegerea.
*
„Când omul îl abordează cu adevărat pe Celălalt e cu totul extras din istorie” (Emmanuel Lévinas), dar, am adăuga, extras şi din casa istoriei proprii. Se mută în orizontul primitor al altuia – dis-locare sau ex-punere a ipseităţii – , ca şi cum s-ar istorisi extatic pe sine ca altul. O istorie fără trecut, care acum începe.
*
Ieşirea în cale e tocmai calea ieşirii, deschiderea înţelegătoare, întâmpinarea celui de care dai în cale. Or, nu mă pot întâlni decât cu cel ce este pe aceeaşi cale, cu un semen ce mă semnifică şi care, la rându-i, înseamnă ceva pentru mine, căci el e semnul unei prezenţe ce se iveşte în mine. Dacă încerc să gândesc această semnificaţie, adică s-o înţeleg în ceea ce în ea este interpretabil, întâlnesc doar înţelesul deja actualizat, comprehensibilul unei situaţii în care nu mă mai aflu şi care îmi e exterioară. Nu mă mai simt angajat în actul viu al întâlnirii, ci în gândirea ce gândeşte sensul întâlnirii. Caz în care întâlnirea nu mă priveşte, nu mă vizează decât ca problemă. Este chiar neîntâlnirea sau întâlnirea abstractă, inexistentă, un eveniment străin la care nu iau parte.
*
Ieşind din sine, conştiinţa nu mai e intenţională, ci se vede angajată într-o survenire a cărei intenţie de realizare este deja împlinită, golită de sine, revărsată în altul: o „conștiință fără locuitor” (Merleau-Ponty). La fel cum, în întâlnirea cu mine însumi, eu nu mai sunt eu, un Eu emfatic (je nu mai e moi, potrivit lui Gabriel Marcel), căci cel care sunt cuprinde deja în sine un alt mod de a fi, dincolo de cel care am fost. Dar aceasta pare să fie totuşi o situaţie limită, adică limitativă, căci, de fapt, întâlnirea cu mine însumi pune condiţia revenirii aceluiaşi, se închide în tautologia identicului, în afară de cazul – prezumtiv – în care râul heraclitean trece prin mine.
*
Întâlnirea reală este transformatoare şi creatoare în acelaşi timp; ea nu se poate ivi decât într-un prezent pe care îl impune ca act de existenţă. Este însă şi un act de cunoaştere? În măsura în care este o intenţie a clipei, o viziune intuitivă a prezentului, putem vorbi de recunoaşterea a ceea ce se manifestă ca prezenţă. Este tocmai ceea ce pot întâlni dincolo de ce pot gândi, căci ceea ce apare în mine este întâlnirea însăşi, propria-mi fiinţă ce se vede chemată, înălțată la un alt nivel al ființării.
*
În actul viu al întâlnirii, ființa participă la o realitate ce o transcende, la o co-prezenţă ce o afirmă ca libertate; libertate atât de radicală încât ea nu poate fi decât în graţia imponderabilă a acestui raport absolut. Apariţia aceasta este înţelegerea unui alt adevăr, neverosimil de real în puritatea lui. Căci ceea ce întâlnesc este chiar disponibilitatea de a mă deschide spre nemaiîntâlnitul unei experienţe ce mi se oferă. Mai mult decât o simplă între-vedere, să fie oare vorba de misterul unei lumini în care nimic nu îmi mai aparţine, dar totul mi se oferă? Aici însă, spune Bernard de Clairvaux, cel care mă caută, cel care mă preîntâmpină, este însuşi Dumnezeu.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorin Ștefănescu „Despre întâlnire. Câteva reflecții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 