ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

Viața de călugăr și ideea de fericire ca trădare a cauzei creștinești.

Firile romantice și credule își imaginează că în intimitatea mănăstirilor se desfășoară o viață idilică și fericită în compania unor spirite profunde, printre rugăciuni, miros de tămâie și arome de flori. Mănăstirile, într-adevăr, s-au poziționat în mentalul public drept niște utopii creștinești, în care frații sau surorile întru credință își trăiesc în bucurie și evlavie chemarea către Dumnezeu. Dar noi știm că orice utopie e înșelătoare și se pervertește.

Mănăstirea nu poate anula natura umană, care, în ciuda tabuurilor și a inhibițiilor, va erupe în formele sale cele mai grotești chiar și între zidurile lăcașelor sfinte. Invidia, gelozia, ipocrizia, lenea fizică sau intelectuală, delațiunea și mânia, îmbufnarea și cobirea, neglijența și bigotismul obtuz – toate aceste metehne ale firii omenești sunt prezente și acolo, în mănăstiri; mai mult, ele par și mai diforme, dacă le privim sub lupa așteptărilor și a rigorilor pe care le impune slujirea duhovnicească.

Egumena Feofila (Lepeşinskaia), stareță într-o mănăstire de femei din Kaluga, este autoarea unei cărți extraordinar de curajoase despre traiul în mănăstire – „Plânsul celei de-a treia păsări” (Плач третьей птицы), în care dezvăluie partea mai puțin cunoscută și mai puțin plăcută a vieții monahale. E o lectură utilă pentru oricine visează să găsească în mănăstiri refugiu, răgaz pentru meditații și un mediu plin de afecțiune și căutări spirituale; în realitate, odată stabiliți acolo, abia cei bătrâni și bolnavi se vor elibera de povara muncilor mănăstirești (послушания), necurmate și istovitoare, care nu prea lasă loc nici rugăciunilor, nici dezvoltării intelectuale, ne dă de înțeles stareța.

Departe de închipuirile noastre roz sunt și raporturile frățești între călugări: găsim acolo și supunere umilitoare în fața unor stareți care alunecă în despotism, și discriminări degradante după proveniența socială; „idealurile entuziaste – venerabilul Serghie de Radonej, sihaștrii, iubirea – nu rezistă la ciocnirea cu asprimea perversă a stareților reali”, ne spune Feofila. Ea nu se limitează la afirmații; argumentele și faptele abundă în paginile cărții.

Erudiția autoarei copleșește, iar spiritul ei critic este eclatant. Totuși, ca să înțelegem corect: egumena Feofila nu face un exercițiu de disuadare de la chemarea spre viața monahală (ar fi straniu așa ceva din partea unei credincioase convinse), ci arată că mănăstirea nu este neapărat un lăcaș al spiritualității înălțătoare, nici nu e limanul unei fericiri existențiale. Orice trecător al pragului mănăstiresc întru călugărire trebuie să fie conștient că drumul slujirii sale va fi plin de asperități, că, în loc de tihnă, se poate confrunta cu o revoltă a patimilor.

„Evanghelia nu știe de cuvântul fericire”, scrie egumena Feofila, și, în fond, nu prin fericire se ajunge la mântuire, ci prin necaz și suferințe. Călugării din vremurile de glorie ale creștinismului se întreceau în a-și inventa cazne și torturi benevole, pentru a se apropia de sacrificiul și chinurile lui Iisus: se limitau la câteva gustări și guri de apă pe săptămână, dormeau pe lespede goală sau cărau noaptea pietre pentru a alunga somnul, mergeau desculț, nu-și schimbau haina, nu-și spălau fața, se autoizolau pe vârful unui pisc, al unui copac sau în peșteri întunecoase, iar orice represiune, boală trupească sau accident erau considerate o binecuvântare, ba chiar își cauzau ei înșiși răni urâte și se desfigurau. Dacă s-ar fi simțit satisfăcuți sau fericiți, ar fi considerat că trădează cauza sfântă căreia i s-au dedicat cu atâta abnegație.

Nu, nici în mănăstire nu e loc de fericire; în orice caz, nu în cele creștinești. Ieronim, unul dintre părinții Bisericii creștine, a declarat la timpul său: „Datoria călugărului nu este să propovăduiască, ci să plângă: să se deplângă pe sine și lumea în care trăim”. Sihaștrii, în zorii Evului Mediu, au ales claustrarea și autopenitența ca o formă de suferință care să înlocuiască și să imite parțial represaliile la care fuseseră supuși primii creștini în Imperiul Roman, până la domnia lui Constantin cel Mare; pecetea durerii și a separării de lume a fost de la început imprimată pe soarta călugărească.

Starețul Nectarie, de la mănăstirea Optina pustîn, a părăsit lăcașul o singură dată, luat pe sus de bolșevicii care au venit să-l aresteze, în 1923; până atunci, cincizeci de ani a trăit exclusiv între pereții mănăstirii, fără să-și viziteze casa natală, fără vreun pelerinaj la alte locuri sfinte. Ce contrast cu turismul unor stareți sau preoți din zilele noastre!

Astăzi, unii călugări s-au „modernizat” suficient de mult ca să ignore vorbele și faptele înainte-mergătorilor; nu rareori, îi vedem erijați în duhovnici și învățători, în vedete publice și în mascote ale marketingului, ca într-o evadare discretă din strânsorile unui trai limitativ între zidurile unui lăcaș care așa și nu le-a adus nici liniște, nici fericire.

***

fragment din cartea „Iluzia Fericirii. Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești”.  

INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „Viața de călugăr și ideea de fericire ca trădare a cauzei creștinești” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.