ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

Transferul conceptului de fericire din filosofie în psihologie

E dificil să găsești studii științifice despre fericire în lucrările psihologilor sovietici; un asemenea subiect de cercetare aproape că lipsea. Sovieticii au analizat minuțios stările emoționale omenești, au efectuat experimente sofisticate, dar, fiind practici în abordare, în sfera lor de interes intrau reflexele fiziologice și emoțiile ușor de clasificat: cele de bucurie, de furie, de tristețe, senzațiile de durere sau de oboseală ș.a.m.d.

Dar fericirea, de ce nu era și ea printre prioritățile de cercetare? Fiindcă, mai întâi de toate, fericirea fusese lăsată la cheremul ideologiei; comunismul, să ne amintim, presupunea o fericire colectivă și exista un interes viu pentru cercetarea relațiilor de grup. Prin urmare, psihologii sovietici nu aveau suficient spațiu de manevră pentru analizarea conceptului de fericire individuală; și nici nu erau încurajați să intre în halate albe pe terenul ideologic, unde domnea filosofia marxist-leninistă și lucrurile erau clar definite.

Apoi, în psihologie apărea întrebarea: ce este fericirea, cum să o măsurăm, cum să o clasificăm? La cine găsim expresii tipice, standard, ale fericirii? La un tânăr care se veselește în compania unor prieteni sau la o mamă care își alăptează pruncul, sau la un filatelist care își examinează timbrele din album? Fiecare dintre aceștia trăiește emoții totalmente diferite, dar despre fiecare am putea spune că, vizual, pare fericit în acele clipe care-i produc… plăcere.

Aha! Deci totuși despre plăcere era vorba; despre plăceri diferite (generate de prieteni, prunc, timbre), dar pentru care sunt comune cam aceleași procese neurofiziologice și cam aceleași emoții. În asemenea caz, e mai indicat să cercetăm emoțiile și plăcerea decât fericirea, nu? Psihologii sovietici așa procedau.

Peste ocean, behavioriștii, care dominau știința psihologică la mijlocul secolului XX, au avut o abordare reducționistă până și față de emoții, pe care le considerau „speculații filosofice de salon”. În behaviorism se vorbea mai mult despre mecanismul activării comportamentale, care consta din trei elemente: motivația (sau tendința) spre acțiune, mobilizarea fiziologică și starea de vigilență.

Psihologul american Richard S. Lazarus scria că în acea perioadă emoția era tratată ca un epifenomen, ca un accesoriu teoretic al unor concepte mai științifice și mai concrete; în cel mai bun caz, emoția era privită doar ca o ficțiune convenabilă, lipsită de o importanță reală. Să atragem atenția la acest aspect: nu doar starea de fericire, ci însăși emoțiile erau privite ca invenții lingvistice, străine de realitatea vieții psihice a omului și animalelor.

Lucrurile au început să se schimbe în mod cardinal în anii 1980, când, odată cu ascensiunea psihologilor cognitiviști, s-a produs un boom al cercetărilor despre emoții – lor le-a fost dată aprecierea și recunoașterea cuvenită. Însă, așa cum se întâmplă adeseori, pendulul s-a mișcat într-o altă extremă: la categoria emoție erau trecute tot felul de stări, sentimente și închipuiri subiective, inclusiv fericirea.

Fericirea, care de la începuturi fusese un concept exclusiv filosofic – ea fiind asociată cu norocul sau cu virtutea –, iată că a fost integrată în grabă în noul trend al interesului față de emoții. Ba mai mult, ni se spune că fericirea poate fi văzută prin metode de imagistică medicală a creierului(!). Și astăzi sunt cercetători care susțin cu toată seriozitatea că au identificat zeci de zone în creier responsabile într-un fel sau altul pentru cele mai diverse senzații de fericire (Tanzer, Weyandt, 2020).  

Ideea de fericire, pe care Socrate o considera soră cu înțelepciunea, a devenit acum obiectul de studiu al psihologilor și al fiziologilor; ea a trecut și în sfera literaturii pop-psihologice și a enunțurilor pseudofilosofice de duzină care au invadat librăriile și mass-media din zilele noastre.

Există, de altfel, și cercetători-filosofi, de exemplu Daniel M. Haybron, care cu toată convingerea susțin că fericirea este o emoție și că, în genere, numai în perimetrul conceptului de emoție poate fi definită fericirea (iar eudaimonia lui Aristotel nici măcar nu se referă la fericirea autentică). Argumentul acestor cercetători este următorul: starea de fericire este în mod obișnuit asociată cu un șir de emoții pozitive, iar starea de nefericire este asociată cu depresia și cu diverse emoții negative; pornind de aici, fericirea izvorăște din sistemul nostru emotiv și este o emoție. Și, din contra, fericirea nu echivalează cu satisfacția generală de viață, deoarece satisfacția de viață ține mai mult de aspectul nostru cognitiv, nu emotiv; ea ține de atitudinea extrem de subiectivă față de lucruri. După Haybron, un individ se poate declara satisfăcut per ansamblu de reușitele vieții sale, în pofida nenorocirilor, frustrărilor și a depresiilor de care a avut parte pe parcurs, dar ar fi cam pervers să considerăm fericită o asemenea viață.  Când e vorba de fericire, emoția primează asupra atitudinii față de viață, insistă acesta (Haybron, 2005).

Iată, deci, cum la distanță de două milenii și ceva de la inventarea conceptului de fericire de către primii filosofi, unii psihologi și filosofi din timpurile noastre încearcă să întoarcă acest concept cu picioarele în sus, să-i inverseze înțelesurile și să-l vulgarizeze într-o anumită măsură, dacă percepem drept vulgarizare asocierea fericirii cu fiziologia și cu emoțiile noastre de moment.

Și dacă mulți consideră deja că fericirea este o formă de emoție, nu e de mirare că azi sunt publicate studii care ne anunță că individul poate fi învățat să posede „arta fericirii”, adică poate deveni fericit pe calea antrenamentelor psihologice speciale (cu o durată de 9 luni) și prin practicarea meditațiilor. După care fericirea individului poate fi evaluată psihometric (Rastelli et al., 2021). Hmm. Admit că antrenamentul are un efect terapeutic și îl poate trata pe individ de anxietate și depresie, îl poate învăța cum să genereze mai ușor emoții pozitive, dar oare meditația și alte tehnici psihologice au puterea să îl facă pe om înțelept și virtuos sau să-i modifice realitățile vieții și să-l facă norocos, așa cum cere idealul filosofic al fericirii?   

Apropo, să ne gândim aici că plasarea conceptului de fericire în sfera fiziologiei și psihologiei – adică echivalarea fericirii cu emoțiile, cu starea lăuntrică și cu mecanismele biochimice din creier – este în sine un procedeu extrem de reductiv, cu consecințe logice bizare. Dacă fericirea e cifrată în emoții și fiziologie, înseamnă că… nefericirea ca fenomen exterior nouă nu există. Să explic.

Dacă fericirea e în neuroni, neuromediatori și hormoni, atunci nefericirea (privită ca antipod al fericirii) trebuie să fie și ea conturată de neuroni, neuromediatori și hormoni. Or, dacă nefericirea e cifrată în fiziologie (are o expresie organică, materială), înseamnă că nefericirea nu poate exista ca fenomen extern, ca nenorocire, ca accident, ca întâmplare independentă de mecanismele corporale interne și dincolo de conștientizarea sa lăuntrică. Fericirea gândită ca stare emotivă și senzorială va limita și nefericirea doar la stare emotivă și senzorială (așa cum sugerează și Haybron în rândurile de mai sus), dar acesta e un nonsens în plan filosofic și existențial.   

Conceptul de fericire este totuși plasat impropriu în registrul emoțiilor. Sunt convins că se va reveni, odată, la echilibrarea pendulului în cercetare, care a mutat fericirea din metafizică tocmai în fiziologia pură; este misiunea cercetătorilor din viitor să limpezească spectrul emoțiilor existente, să-l curețe de zorzoanele sentimentaliste și mult prea abstracte. În viitor, clasificarea emoțiilor va trebui să excludă din lista lor fericirea, tot așa cum astăzi nu găsim în lista emoțiilor depresia (care e o stare complexă de suferințe psiho-emoționale).

Dar în mentalul public fericirea va rămâne încă mult timp asociată cu o trăire emoțională de moment, va rămâne ca o percepție fantomatică a unei erori psihologice de cândva (o eroare încă promovată cu atâta spor).

Referințe bibliografice:

Extras din cartea „Iluzia Fericirii. Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești” (Editura Lexon-Prim. Chișinău. 2024. P. 244-247.)


INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „Transferul conceptului de fericire din filosofie în psihologie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.

CUPRINS
ACASĂ