ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

Sunt oare celebritățile o emblemă a fericirii?

Moartea vedetei TV Cristina Țopescu a șocat opinia publică din România la începutul anului 2020; admirată de milioane de oameni, ea muri în singurătate, la nici 60 de ani, de Revelion, într-o casă încuiată, unde au pierit apoi și cei trei câini ai ei, de inaniție, ca să-i fie descoperit trupul abia peste câteva săptămâni. Acest caz tragic subscrie unei constatări care parcă stă la suprafață, dar noi evităm să o recunoaștem: cea mai clară ilustrație că fericirea este o iluzie ne-o oferă celebritățile.

Da, vorbesc de acele celebrități care apar pe marile ecrane, călătoresc în cele mai exotice locuri, se relaxează pe iahturi și au parte de cele mai spectaculoase idile, evenimente și apariții. Noi adeseori credem în fericirea altora, credem mai ales în succesul expus ostentativ, credem în declarațiile euforice din interviuri, credem în iubirile lor vulcanice, credem… și ne înșelăm. Într-adevăr, e greu să reziști și să nu fii impresionat în fața etichetei de „familie fericită”, afișată de vreun cuplu vesel, relativ celebru, cu copii și un anturaj senin. Dar uităm că fotografia surprinde doar o clipă (bine selectată) a existenței lor.

Uităm că vedetele sunt nu doar la fel de umane ca noi, ci mai vulnerabile psihic și emoțional din cauza că sunt vegheate de ochiul mulțimii. Reperul lor devine opinia publică, reacția admiratorilor, teama de ce va zice lumea; aceasta e o condiție foarte solicitantă. A fi mereu perfect(ă), mereu la înălțime – a-ți juca neostoit rolul scenic – are un cost teribil, plătit prin ratarea sănătății, a relațiilor, a familiei, a copiilor, a comunicării sincere cu tine însuți.

Apoi, orice eșec în carieră sau pierderea persoanei dragi te lovește cu atât mai mult, cu cât ți-ai considerat viața și soarta impecabile; este, iarăși, cazul multor celebrități. Ele sunt nevoite să-și trăiască dramele în public, cu cicatricile scoase la vedere, în atmosfera falselor compătimiri și a cruntelor mahalagisme și bârfe de cancan. În funcție de filosofie și de temperament, fiecare iese diferit din aceste încercări, dar, totuși, puțini sunt cei care pot depăși absolut integri moral vreun regret, niște amintiri urâte sau vreo nenorocire.  

„Mâhnirea și pierderea, ele vor fi mereu cu tine”, a mărturisit actorul Keanu Reeves la ani distanță de la moartea soției sale. Ne-am obișnuit deja cu expresia lui ușor detașată de lume, fiindcă e unul dintre puținii care a decis să nu-și ascundă suferința, ci să o trateze prin exalare terapeutică, să și-o ungă cu alifia condoleanței din partea mulțimii sensibilizate de sinceritatea lui.

Dar câte alte mii și mii de celebrități trăiesc în ruminații depresive și ascund sub masca zâmbetului tristeți apocaliptice, ca un Jocker. Sau ca un Robin Williams, ca o Whitney Houston, ca atâția alții, morți prin suicid. Pentru ei, la o anumită etapă a vieții, amintirea durerilor sufletești s-a impus mai intens decât amintirea gloriei trăite. Adevărat a zis Nietzsche: „Numai ceea ce nu încetează să doară rămâne în memorie”. Adică durerea e cea care deține monopol asupra minții noastre. Aceeași idee o găsim la Cioran: „Nu ne amintim decât de clipele în care am suferit, moral sau fizic. Tot restul, «fericirea» deci, pare să nu fi existat niciodată”. Sumbre cugetări.

Sunt celebritățile o emblemă a fericirii? Dacă acești oameni ar fi fericiți, ei n-ar suferi atât de des din cauza depresiilor și atacurilor de panică, n-ar avea complexe legate de fizicul lor, n-ar consuma droguri și n-ar intenta divorțuri. În fond, n-ar mai avea nevoie de alte și alte afirmări ale propriului statut, cu trăirea repetată a unor succese din care să-și hrănească vanitatea și să-și umple golul interior.

Te întrebi uneori dacă nu cumva calea lor spre faimă, spre funcții înalte, spre putere nu-i decât o fugă din depresiunea psihică; dacă nu cumva dorința de renume cu orice preț izvorăște dintr-o copilărie traumatizantă în unele privințe. A zis Seneca la vremea sa: „Fericirea tuturor acelora pe care-i vezi pășind cu mândrie este simplă poleială; privește mai de aproape și vei vedea câtă mizerie se ascunde sub acea pojghiță subțire a rangului.” Și câtă tensiune.

În fine, să avem în vedere și următorul aspect: în viață frecvent se produce un conflict între dorințele omului, o răscruce între speranțele și aspirațiile sale, o dilemă a plăcerilor râvnite. Individul nu le poate avea pe toate și pentru dobândirea unei fericiri trebuie să renunțe la o altă fericire. Asta s-a întâmplat adeseori cu cei care pun în prim-plan cariera, afirmarea publică, succesul profesional, actul creației și nu reușesc să-și cultive așa cum se cuvine relațiile familiale și amoroase sau nu sunt destul de prezenți alături de emoțiile copiilor, fapt pe care îl vor regreta într-un târziu.

Jennifer Hecht, autoarea cărții The Happiness Myth, scria că există mai multe tipuri de fericiri care nu sunt neapărat complementare între ele și deseori este imposibil să trăiești toate acele fericiri concomitent, fiindcă una o compromite pe cealaltă. Dacă omul înregistrează un succes remarcabil pe o latură a vieții sale, el va suporta un declin pe o altă latură, aproape inevitabil. Oare nu este adevărată această observație?

Grecii antici, mult înainte de invenția ideii de fericire lumească de către filosofi, erau conștienți că numai zeii, numai trăitorii de pe Olimp pot pretinde la o fericire autentică. Însă omul, omul va fi neapărat înșelat de soartă, dacă va pretinde prea mult de la ea… Această viziune este ilustrată excelent în mitul despre Tithonus, fiul regelui Troiei. De bravul Thitonus s-a îndrăgostit Aurora (numită și Eos, zeița zorilor), care l-a rugat pe Zeus să-i dăruiască alesului ei viață veșnică. Zeus s-a învoit să o facă, dar nu fără un vicleșug ascuns. Devenind nemuritor, Thitonus nu a încetat să… îmbătrânească; și cu trecerea anilor, mintea i-a devenit senilă, corpul decrepit, pielea zbârcită și duhul frânt, iar el stătea nemișcat în odaia sa, unde bâiguia și implora să-i fie dăruită moartea.  

Soarta oamenilor nu poate fi decât omenească, ne spun vechile mituri și înțelepciuni. Să medităm puțin: cine oare poate pretinde că a trăit „literalmente” fericit de la un capăt la altul al vieții sale? Cine? Poate doar un Hugh Hefner, fondatorul revistei Playboy (e firesc să apară exemplul lui în imaginația unui bărbat); dar chiar și acesta a mărturisit la bătrânețe că așa și nu și-a găsit sufletul pereche, iubirea vieții. Ca să vezi, tocmai el; ce ironie a sorții…

Sau poate carismaticul Jean-Paul Belmondo, care la 83 de ani s-a declarat fericit, primind ovații la Festivalul de Film de la Veneția pentru întreaga sa carieră actoricească. Dar ce gust are o asemenea fericire când fiica sa, primul lui copil, a murit tragic mai devreme într-un strașnic incendiu, în floarea vieții, la 40 de ani? Un Belmondo împlinit, vestit și megarealizat – da; dar un Belmondo fericit? Mă îndoiesc; numai dacă nu e lipsit complet de sentimente paterne.

Nimeni nu poate fi cu totul fericit în toate, spuneau anticii; o spun asta și istoriile atâtor celebrități moderne. Ceea ce putem dobândi însă e un renume care să reziste pe măsura destoiniciei cu care am trăit și a valorilor pe care le-am creat. Oricine poate fi împlinit în viață, indiferent de nenorociri, pierderi, suferințe și singurătăți. Cine însă pretinde mai mult, acela se condamnă la tribulații și la dezamăgiri în plus.

Extras din cartea „Iluzia Fericirii. Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești.”

Chișinău. Editura Lexon-Prim. 2024.

INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „Sunt oare celebritățile o emblemă a fericirii?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.