Dorian Furtună
Poezia ca un ultim sprijin antemortem
Cu puțin timp înainte de a muri, de cancer la pancreas, filosoful Richard Rorty a scris un eseu intitulat The fire of life (Focul vieții), în care povestește despre o discuție pe care o avusese cu feciorul său mai mare și cu un văr, după ce a aflat că suferă de cancer inoperabil.
Cei doi l-au întrebat pe Rorty dacă el, în aceste împrejurări, când moartea este atât de apropiată, a găsit vreun sprijin psihologic în religie sau în filosofie. Rorty le-a spus că nu: nici în tezele religioase, nici în abordarea lui Epicur asupra morții, nici în cea a lui Heidegger el nu găsise ceva care să fie potrivit pentru starea în care se afla.
„Chiar nimic din ce-ai citit nu ți-a fost de folos?”, l-a întrebat feciorul. La care Richard Rorty a dat un răspuns neașteptat: „Ba da, poezia.” „Care anume?”, insistă feciorul. Și, drept exemplu, Rorty rosti din memorie niște versuri din Grădina Proserpinei, de Swinburne – o poezie care cultivă o atitudine de împăcare cu moartea și dezvăluie partea oarecum atractivă a neantului spre care pleacă orice ființă.
„We thank with brief thanksgiving Whatever gods may be That no life lives for ever; That dead men rise up never; That even the weariest river Winds somewhere safe to sea.” În traducere liberă, acele versuri sună astfel:
„Le mulțumesc pe scurt
Eu zeilor, oriunde-ar fi,
Că nu trăim o veșnicie,
Că niciun mort nu mai învie,
Că orice râu ce curge obosit
Odihna-n mare-și va găsi-n sfârșit.”
Rorty a explicat că nu doar imaginile specifice ale poeziilor, ci și rima, și ritmul lor asigură un efect puternic asupra cititorului și oferă o mângâiere și o resemnare care nu pot veni din proză sau din filosofie. Și a regretat că nu a învățat mai multe poezii, pe care să le rostească din memorie, căci ele i-ar fi oferit senzația unei mai mari deplinătăți a vieții.
Mult mai devreme, Giacomo Leopardi remarcase că poeziile triste posedă efectul paradoxal de a ne izbăvi o vreme de angoasă și de gânduri depresive. Ele, prin vraja cuvintelor și datorită accentelor melancolice, ne creează un sentiment dulce-amărui, făcând ca spaima sau durerea sufletească să piardă din intensitate. Cele mai deprimante poezii ne pot oferi consolare, prin însuși faptul că ele convertesc o catastrofă existențială într-o plăcere estetică; sau ne-o prezintă ca fiind un fenomen comun pentru multă lume și ne arată că nu suntem nici primii, nici ultimii care avem de pătimit.
Numai că sprijinul sufletesc oferit de poezie e rapid trecător, iată de ce poeziile, la fel ca o doină, la fel ca plimbările, la fel ca dialogul cu cei dragi, la fel ca apa… trebuie savurate cât mai des. Terapia prin artă și prin sentimente dulci-amărui se cere aplicată de-a lungul vieții, zi de zi.
Și, apropo de Leopardi – poeziile sale erau cele mai citite de soldații italieni trimiși la moarte în tranșeele celui dintâi Război Mondial. Prin tragismul lor, poeziile leopardiene extindeau dramele personale ale soldaților la scara unui destin existențial universal. În acele condiții fără de speranță, poeziile triste erau unicul sprijin moral care funcționa cu adevărat.
Dorian Furtună
Fragment din cartea „Aroganța gândirii. Reflecții, impresii, însemnări”
(Chișinău, Editura Lexon-Prim, 2025)
INDICAȚII DE CITARE:
Dorian Furtună „Poezia ca un ultim sprijin antemortem” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 