ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

O dezbatere despre conștiință, dintre un filosof și o cioară

(Filosoful) Poate că ceea ce numim noi conștiință nu e decât o iluzie a minții, după cum mirajul din pustiu nu e decât o iluzie optică? Sau poate că această conștiință e un produs al fiziologiei cerebrale, după cum tensiunea arterială e un produs al lucrului inimii și al presiunii vaselor sangvine? Și dacă după un stop cardiac dispare tensiunea, după moartea creierului dispare și conștiința, la fel ca respirația, la fel ca orice alt proces vital.    

(Cioara) Bănuiesc că ai ipoteza ta preferată, nu-i așa?

Ba nu. Încă sunt în căutarea unei explicații convingătoare și nu mă regăsesc în niciuna dintre ofertele teoretice ale momentului, care se contrazic reciproc. Prefer să aștept apariția vreunei teorii alternative; intuiția îmi spune că nu e mult până la formularea acesteia. Astfel, sursa conștiinței ar putea fi fenomenul emergenței, când un sistem devine atât de complex, încât se produce o tranziție de la cantitativ la calitativ; întregul depășește suma părților sale. Este tocmai cazul sistemului nervos, care e atât de complex, încât în interiorul lui se produc stări calitative noi cu efecte care întrec potențialul tuturor componentelor sale. Acesta e un fenomen oarecum asemănător proceselor din mușuroi sau din stup: furnicile și albinele luate în parte sunt lipsite de vreo inteligență deosebită, dar știm ambii că familiile de furnici sau de albine posedă capacități remarcabile de organizare și de comportament. Inteligența unei colonii depășește considerabil suma inteligențelor indivizilor săi și ni se creează impresia că o colonie are o conștiință și o memorie supraindividuale. Deci eu presupun că la fel se întâmplă și în creier, unde toată activitatea sa neuronală însumată produce conștiința, ca o stare superioară a rațiunii și a eului. Însă ceea ce modelez eu acum e curată sofistică și îmi dau seama că încerc prin cuvinte să clarific ceea ce încă nu pot înțelege tehnic, prin formule mai elaborate. Ceea ce îmi pare original în această ipoteză este depășirea dualismului clasic minte-corp, când unii gânditori plasează conștiința în lumea materială, adică ea ar fi un fel de reacție biochimică, o substanță a fiziologiei, iar alții plasează conștiința în lumea ideală, adică ea ar fi un fel de spirit sau eter care e situat în mod independent și autonom în corp și vine de undeva din afara organismului. Or, conștiința nu e nici fiziologie, nici spirit. Ea este un efect al sinergiei.

Așadar, după tine, conștiința nu e decât un fenomen care apare în mod accidental? După tine, conștiința e o întâmplare, aproape la fel cum întâmplare este căldura ce se emană din focul care mistuie frunzele?  

E o întâmplare; așa e, cioaro. Și dacă nu ar fi existat un sistem nervos suficient de bogat în elemente, legate prin miriade de contacte unele de altele, nu ar fi apărut vreodată nici conștiința. Totodată, conștiința nu e numai întâmplare colaterală, ci și necesitate; e o întâmplare care s-a dovedit a fi necesară pentru funcționarea maximal de eficientă a minții omenești. Și acum, dacă stau să mă gândesc bine la ceea ce am afirmat mai devreme, ajung la ideea că la originea conștiinței se află răspunsul la frustrare. Da, revin la același concept despre frustrare pe care ți l-am explicat în prima zi a discuției noastre. Mie îmi pare că starea de conștiință apare atunci când sistemul nervos se dezvoltă atât de mult, e atât de receptiv la stimulii din jur, încât devine copleșit de avalanșa de semnale și de informație, pe care nu le mai poate integra într-un tot unitar, și se produce un haos neuronal; în asemenea condiții, sistemul nervos fie intră în colaps, fie se ivește o stare calitativ nouă, care permite gestionarea eficientă a volumului imens de informație din creier. Eu cred că de-a lungul evoluției sistemului nervos au existat condiții pentru apariția acestei stări calitativ noi și de acolo au pornit verigile către animalele raționale și conștiente pe care le cunoaștem astăzi și pe care specia umană le întruchipează în mod superior. Prin urmare, conștiința este un răspuns la frustrarea cerebrală, când sistemul nervos e inundat de prea multă informație, iar odată ivită, conștiința îi permite individului să integreze toate datele și cunoștințele despre lume și despre sine.

E o altă bănuială sau ipoteză, cum îi spuneți voi, nimic mai mult.

Da, e doar o presupunere, dar e una care trebuie luată în seamă, fiindcă, până la urmă, prin ce se manifestă conștiința umană, în mod subiectiv? Prin capacitatea individului de a se înțelege pe sine în mod unitar și distinct, prin capacitatea de a cuprinde într-un tot întreg impresiile sale, prin capacitatea de a sistematiza imensul volum de informație. Reiese că rolul conștiinței e să dea coerență lumii în care trăim; și, inverso, lipsa de coerență reprezintă o frustrare pentru sistemul nervos. De aceea, îți repet, cred că originea conștiinței izvorăște din frustrare, când creierul se află sub presiunea abundenței de informație acumulată, prezentă în formă dezordonată și înspăimântătoare, și are necesitatea unei percepții integrate, pentru a se orienta corect în jungla informațională. Și când dobândim o percepere integrată a informației, când ea devine ordonată în mintea noastră, când simțim revelația propriei identități în această lume copleșitoare, noi, această stare de percepere și de revelație a sinelui, o numim conștiință. Iată de ce conștiința este și întâmplare, și necesitate; ea a fost o soluție optimă pentru sistemul nervos supraîncărcat, dar la această soluție creierul n-a ajuns în mod intenționat, ci din întâmplare.  

Și chiar dacă ar fi adevărată această ipoteză, ea tot nu-ți permite să înțelegi conștiința, fiindcă nu poți descifra ceea ce nu are cifru. Voi, oamenii, prea des încercați să lămuriți lucruri necunoscute cu ajutorul unor concepte cunoscute, dar nepotrivite; sau, altfel zis, voi vreți să lămuriți ceea ce nu înțelegeți prin metode pe care abia le înțelegeți.

Vorbești prea abstract pentru o cioară. Zi mai limpede ce vrei să zici.

Să descoperi cum apare conștiința nu te ajută deloc să pricepi esența conștiinței, iată ce vreau să zic. De ce? Deoarece conștiința o poți doar simți, însă nicicum nu o poți măsura; și nu poți simți decât propria ta conștiință, nu și a altor ființe. Poți avea sentimentul conștiinței, nu și cunoașterea ei. Într-un fel, e mai ușor să explici ce nu este conștiința, decât ce este ea. Spune-mi, tu chiar crezi că poți afla vreodată cum gândește o cioară nefiind tu însuți cioară? Chiar crezi că definițiile și formulele tale despre conștiință, aranjate în teoreme frumoase, te vor ajuta să simți și să privești lumea la fel ca mine? Ești oare convins că poți avea percepția de sine a altui om, nefiind tu acel om? Nu este oare o nebunie să pretinzi că poți percepe o percepție străină?

Uite, au existat filosofi care au făcut deja asemenea tip de observații critice, prin care invocau exact ceea ce invoci tu – imposibilitatea cunoașterii nemijlocite a conștiinței. Unul a fost Leibniz, care propunea să ne închipuim că există o mașinărie ce poate gândi și că noi putem intra în acea mașinărie ca într-o moară de vânt: oricât de bine vom cunoaște absolut toate piesele din care e construită mașinăria, noi oricum nu vom putea depista sufletul acelei mori, adică ceea ce o face să lucreze ca un tot întreg. Cu alte cuvinte, poți cunoaște mecanismul gândirii, fără să fii capabil să identifici gândirea propriu-zisă; percepția însăși nu poate fi percepută. Și mai aproape de observația ta, că nu voi înțelege vreodată cum gândește o cioară, este exercițiul de imaginație propus de filosoful Thomas Nagel: acela se întrebase dacă e posibil să percepem lumea ca un liliac, dacă am ști absolut totul despre mecanismul de gândire al liliacului și despre principiul ecolocației, după care el se orientează în zbor. Concluzia la care ajunge este că nu, nu este deloc posibil așa ceva. Așadar, ambii acești filosofi ne sugerează că percepția de sine și conștiința nu pot fi înțelese cu ajutorul rațiunii, oricât de bine și de amănunțit am cunoaște structura creierului. Sufletul sau conștiința reprezintă mai mult decât suma elementelor din care e creat sistemul de gândire al unui organism.

Iată, în sfârșit, niște filosofi care au spus ceva demn de ascultat – că orice cunoaștere este limitată de natura celui care cunoaște. De ce nu le urmezi exemplul? De ce te încăpățânezi să demonstrezi contrariul?

Ei bine, nu știi niciodată ce soluții ne va putea oferi știința din viitor. Pe vremuri oamenii nu credeau că enigma luminii poate fi descifrată, dar iată că azi cunoaștem aproape totul despre ea. Și vreau să cred că vom descifra vreodată și misterul conștiinței, la fel cum s-a întâmplat cu lumina sau cu alte fenomene care cândva scăpau înțelegerii noastre. Da, e adevărat că noi nu suntem capabili să experimentăm viteza luminii, dar te întreb: oare e necesar să te cufunzi în conștiința altui individ pentru a cunoaște esența conștiinței în general? Te întreb, e necesar să fii căldură pentru a înțelege cum se formează aburii? Îmi spui că nu pot afla cum gândește o cioară, chiar dacă aș ști cum e formată conștiința unei ciori? Ei, și ce? Ceea ce m-ar mulțumi este să știu originea și esența conștiinței, fără pretenția de a trăi conștiința altei ființe. La urma urmelor, prefer să fie conștiința un mysterium fascinans, un mister care fascinează, un mister pe care să-l tot cercetăm, decât o problemă abandonată din lipsa perspectivelor de a fi rezolvată vreodată.

Oh, totuși e mare îndărătnicia omenească. Oare nu ai înțeles până acum că orice cunoaștere provoacă noi întrebări și sporește spațiul necunoașterii? Oare nu te-ai convins că ceea ce pare adevărat la un moment dat, se va transforma în amăgire peste o vreme? Te  sfătuiesc, dacă îți pasă de sfatul meu, să fii agnostic și în privința conștiinței tale. Tot așa cum nu poți ști sigur și definitiv dacă există sau nu un Dumnezeu, dacă trăiești sau nu într-o simulare, nu vei putea ști nici originea conștiinței tale, nici esența ei și nici gradul de răspândire a conștiinței în lume, dincolo de specia și mintea omenească. Tu zici că ea apare doar într-un sistem nervos deosebit de complex, dar poate că o formă de conștiință se găsește pretutindeni, în toate ființele, începând cu cele mai simple din câte există, dar nu se va afla niciodată.

Ce-mi aud urechile: conștiința care se găsește pretutindeni… Ce panpsihism înduioșător împărtășești. Dar ce temeiuri ai pentru a face asemenea afirmații? Pentru noi e dificil să acceptăm că celelalte animale au vreo formă de conștiință, necum să admitem că ea este atotprezentă în lumea ființelor sau a obiectelor. Dacă te-ai adânci într-o analiză mai substanțială a psihicului și a conștiinței, vei descoperi numeroase forme de existență organică în care conștiința lipsește cu desăvârșire.

Poate că, dimpotrivă, cu cât te vei aprofunda mai mult în cercetarea conștiinței, cu atât mai puternic îți va fi sentimentul că orice formă de existență conține în sine un element, oricât de incipient, de conștiință? Fii atent la următoarea judecată elementară. Pe de o parte, dacă există o separare între conștiință și corp, înseamnă că acea conștiință distinctă vine de undeva din afara corpului, din spațiu, și așadar conștiința, omniprezentă și eterică, poate pătrunde în orice corp, viu sau neviu, în orice ființă, cu sistem nervos dezvoltat sau subdezvoltat; adică e prezentă în orice, nu doar în mintea omenească. Pe de altă parte, dacă nu separăm conștiința de corp și de materie și presupunem că originea conștiinței este materială, atunci de asemenea putem admite că orice corp, orice materie poate conține totodată și conștiință; în acest caz, conștiința iarăși e prezentă în orice. Ambele afirmații duc la concluzia că oriunde și în orice trebuie să existe și conștiință, fie și în diferite forme de manifestare; ambele afirmații ne conduc la ideea despre o conștiință impregnată de la început în țesătura tuturor lucrurilor. Să admitem că tot ceea ce are viață, tot ceea ce se mișcă, respiră, simte, rezistă și moare trebuie să aibă o oarecare percepție a acelei vieți; or, poate că această percepție e dovada conștiinței? Dacă există o vietate, poate că ea neapărat posedă și conștiință, și un rudiment al gândirii? Exist, deci gândesc! Ce zici de asta?

Și până unde poate fi aplicată formula ta ciudată: până la plante, până la licheni, până la bacterii și virusuri? Până la ce stadiu primitiv al ființării? Nouă, oamenilor, ne-a luat mult efort filosofic să deducem enunțul „gândesc, deci exist!”, dar tu, cioaro, lansezi atât de lejer o provocare contrară – „exist, deci gândesc!”, încât nu-ți pot permite să mă lași fără explicații.

Enunțurile voastre indică plafonul înțelegerii voastre într-o chestiune sau alta. Spune-mi ce afirmă un filosof și îți spun unde sunt limitele cugetării sale. Iată de ce îți recomand să nu te atașezi prea tare de formulările unui sau altui filosof, fiindcă acele formulări nu sunt decât dovada cunoștințelor limitate ale respectivului filosof; știi și tu prea bine că fiecare gânditor interpretează lumea după cum îl duce mintea, și nu conform realității obiective în care lumea e situată.

Filosofarea nu echivalează cu certitudinea, iar mai toate ideile filosofice sunt aproximații și speculații abstracte, așa e. Și poate că filosofia este unica disciplină intelectuală unde nu există un progres liniar al ideilor de la o epocă la alta, ci ele se acumulează într-un mozaic de opinii, de sentințe și revelații, iar ideile noi nu sunt superioare ideilor vechi. Prin urmare, da, majoritatea formulărilor filosofice trebuie tratate cu precauție și ele nu au cum să reflecte nici realitatea obiectivă, nici vreun adevăr absolut. Cu toate acestea, enunțurile și ideile filosofice au valoarea lor, au logica lor, au meritul lor în înțelegerea fenomenelor și a omului, pentru că ele nu apar în mod spontan în gândirea marilor filosofi, ci sunt rezultatul unor cugetări foarte riguroase și foarte bine argumentate. Expresia „gândesc, deci exist!” face parte din categoria celor mai elegante și mai profunde revelații filosofice omenești, de aceea, cioaro, dacă tu crezi că lucrurile stau altfel, fii bună și explică-mi viziunea ta.   

Eu una nu văd nimic original și extraordinar în sintagma asta a voastră. Bineînțeles că dacă o ființă gândește, ea în același timp există; e absurd să crezi că poate fi altfel, or, nu poate gândi și nu poate fi conștient de sine ceva sau cineva care nu există, iar dacă gândește, atunci în mod automat se presupune că există. Pentru a face asemenea afirmații filosofice nici nu e nevoie de prea mult exercițiu mental, deoarece totul e la suprafață. E mult mai dificil să argumentezi că, odată ce o ființă există, acea ființă, de asemenea, în mod necesar gândește. Pentru o astfel de înțelegere însă metodele voastre tradiționale de cunoaștere pot fi nefolositoare.

Cunoști tu alte metode? Hai că mă amuzi. 

Important e să nu fii ostaticul unor clișee mentale. Mai puțină miză pe rațiune, mai multă încredere în propria intuiție și mai mult curaj al imaginației – iată rețeta unor dezvăluiri neașteptate. Pe cale intuitivă poți desluși mai rapid misterele decât pe calea formulelor savante. Amintește-ți de câte ori s-a întâmplat să vă înșelați în judecățile voastre școlite despre lume, de câte ori v-ați schimbat în mod diametral opus părerile. A gândi greșit e omenește, vreau să-ți spun. Multă vreme voi ne-ați numit necuvântătoare și ați numit așa toate animalele numai din motiv că noi nu vorbeam limba voastră, omenească, dar cine oare nu știe astăzi că toate animalele comunică în limba lor. Ați greșit atâta vreme, ca să vă schimbați într-un sfârșit opinia și să admiteți că și noi vorbim, că și noi exprimăm emoții. Așa s-a întâmplat și cu gândirea, pe care v-ați atribuit-o doar vouă, însă deja înțelegeți că și animalele gândesc, că manifestă o anumită logică în acțiuni, că au și ele puterea lor de a decide cum să procedeze, în diverse situații. Începeți deja să înțelegeți și să acceptați faptul că și animalele au conștiință, dar o să vă mai ia ceva timp pentru a admite, fie și prezumtiv, că fenomenul conștiinței este unul obișnuit pentru această lume, că e comun pentru toate formele de ființare. De ce să nu admiți, omule, că există în lume și forme de conștiință pentru care voi nu aveți încă nici comprehensiune, nici cuvinte potrivite ca să le descrieți? Poate că o conștiință pe care o puteți explica nici nu este adevărata conștiință? Voi încercați să lămuriți necunoscutul cu ajutorul noțiunilor și al ideilor cunoscute, însă în cazul descifrării conștiinței această cale poate fi greșită. Nu poți sonda și evalua lăuntricul tuturor obiectelor cu măsura lăuntricului uman, tot așa cum nu poți percepe vârsta imensă a Pământului având numai experiența personală a unui trai efemer. Sunteți întemnițați lingvistic și conceptual, iar definițiile pe care le inventați mai curând ridică bariere în cunoaștere decât le înlătură.      

Limbajul deformează gândirea, așa este, dar tot limbajul o prefigurează. Fără de cuvinte și noțiuni ne-ar fi dificil, poate chiar imposibil să judecăm despre fenomenele complicate și abstracte. În cele din urmă, eu consider că limba pe care o vorbim ne ajută să mutăm hotarele cunoașterii, și dacă limbajul stabilește frontiere conceptuale, asta se întâmplă numai și numai datorită faptului că prin limbaj noi extindem și conturăm universul ideilor. Așa se face că, datorită unor limbaje noi și exotice, cum sunt cele ale triburilor aborigene, închipuirea noastră despre timp, spațiu, ființă, viață și moarte se îmbogățește, deci mai multe cuvinte și înțelesuri înseamnă o cunoaștere mai vastă și mai diversă, nu invers. Și tocmai din acest motiv sunt curios să-ți ascult părerile, cioaro, în speranța că modul tău de a vedea lumea îmi poate fi util și revelator, dar în anumite limite, fiindcă și gândirea ta e condiționată de unghiul îngust din care privești și analizezi. 

Gândirea mea, oricât de limitată, îmi permite totuși să întrevăd conștiință în tot ce are suflu și viață, iar experiența traiului nemijlocit printre atâtea ființe mici îmi permite să intuiesc prezența unui spirit chiar și acolo unde observația directă nu poate pătrunde.

Am fi ridicoli dacă am admite că orice formă a existenței organice posedă și conștiință, nu crezi? Atâtea experimente au demonstrat că ființele vii sunt niște mașinării organice, ghidate de reflexe simple și lipsite de o minimă conștiință de sine. Câtă conștiință de sine are o râmă, dar un fir de iarbă? Dacă echivalăm, mai ales, conștiința cu percepția de sine, deci dacă echivalăm conștiința cu un fel de gândire, atunci formula ta panpsihistă e cam lipsită de repere în lumea reală, fiindcă nu tot ce există trebuie cu necesitate să și gândească.

Ce plicticoasă e mintea de logician. Îi lipsește imaginația care să depășească tiparele enunțurilor și ale demonstrațiilor formale. Uită pentru câteva clipe de cărțile și de studiile voastre erudite și încearcă să privești în jurul tău cu ochi de nou-născut, cu ochi neviciați de șabloane savante. Închipuie-ți că un copil, care vorbește cu pisica sa, cu peștii din acvariu sau cu o buburuză, și crede că este auzit și înțeles, poate fi mai aproape de a surprinde natura psihicului și a conștiinței decât un adult plin de sine care măsoară acel psihic prin experimente de laborator. Ai întrebat câtă conștiință de sine are o râmă și îți răspund: destulă, odată ce e în stare să lupte pentru propria existență. Cu privirea mea de cioară am văzut adeseori cum viermii sau insectele reacționează acut la pericol și încearcă să-și salveze viața, care îți pare ție atât de insignifiantă. Spune-mi, cum poate cineva fără conștiință de sine să se protejeze pe sine? Dacă o vietate nu este indiferentă, reiese că ea simte, își dă seama. Pe lângă asta, mi s-a creat impresia că aceste organisme micuțe pot decide cum să facă față unei provocări, ele pot acționa variat în diferite situații. Și chiar dacă suma tuturor gesturilor și reacțiilor de care ele sunt în stare e limitată și e predeterminată, cred că există un fel de spațiu de manevră în perimetrul căruia aceste ființe aleg ce să facă. Iar dacă vom coborî și mai jos, în lumea vie minusculă, cred că și acolo cele mai simple organisme au spațiul lor de manevră, oricât de mic, de care se folosesc în reacțiile și mișcările lor; ele depun un oarecare efort pentru a se deplasa într-o direcție anume, aleasă nu întâmplător, ci intenționat. Vrei să zici că asta nu e o formă foarte și foarte primitivă de conștiință și de psihism? Și de liber arbitru incipient? Dacă o ființă are o minimă intenție în mișcarea sa, ea posedă, probabil, și o minimă motivație interioară.

Vrei să zici că un microb are percepția sinelui?

Știm noi ce este sinele, ca să ne exprimăm categoric în privința lui? Apoi, să ai în vedere că psihicul în forma sa originară și elementară nu presupune neapărat și o percepție de sine, cum e în cazul animalelor cerebrale; pentru a afirma despre o vietate că are psihic sau conștiință, e suficient să recunoaștem că ea are senzații, că ea simte și percepe exteriorul, fie și fără capacitatea de a se raționaliza pe sine.

De dragul discuției, să zicem că e așa. La antici, termenul psyche exprima suflul, respirația, și nu gândirea propriu-zisă, deci nu pot nega totalmente considerațiile tale, chiar dacă nu îmi par deloc convingătoare. Mi-am amintit acum că unii filosofi fenomenologi pun conștiința în legătură cu percepția timpului, cu ideea de prezent, trecut, viitor; însă dacă dezvolt această idee – a conștiinței generate din percepția timpului –, risc să ajung în tabăra ta, cioaro, fiindcă voi accepta cu ușurință teza că și ființele primitive au un simț intern al timpului, odată ce ele urmează un bioritm, drept care ele ar putea avea, mă tem să rostesc asta, conștiința vremii care curge, conștiința clipei prezente. Ciudate reflecții îmi stimulezi. Te încurajez să continui.

–

Fragment din cartea „Dialogul unui filosof cu o cioară” (2022).

INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „O dezbatere despre conștiință, dintre un filosof și o cioară” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.