Dorian Furtună
Detașarea ca formă a deconectării sănătoase
Citisem odată jurnalul unui tânăr român împătimit de lecturi, Gabriel Brebenar, care a ales să părăsească orașul și să se retragă la țară, unde viața e mai simplă, timpul e mai lent, zarva lumii e mai redusă, iar cărțile pot fi citite zilnic, fără ca ceva sau cineva să te distragă de la lectură.
El și-a motivat într-un mod admirabil decizia: „Pot să-mi petrec timpul (adică toată viața) în compania celor mai mari spirite ale lumii: scriitori, filosofi, pictori, sculptori, muzicieni, savanți erudiți. (…) Numai așa simt că nu-mi irosesc zilele, care sunt limitate. Sunt dator să mă înțeleg, să-i înțeleg pe oameni, lumea, în măsura în care există înțelesuri.”
Iată un om care a reușit, fie și pentru scurt timp, să-și creeze un propriu mic Paradis aici, pe Pământ. În această lume grăbită și tulbure, el și-a găsit oaza sa de bucurie și plăcere.
Nu e nevoie să urmăm exact aceeași cale, să alegem recluziunea și să ne izolăm de societate pentru a ne detașa de tumultul ei. Există și alte forme de refugiu: în pescuit, în plimbări, în sport, în pictură, în călătorii, în diferite hobby-uri care ne absorb și ne oferă o liniște sufletească atât de necesară. Alteori inițierea în cultură, în stil noician, sau profesia bine aleasă ne pot oferi acea stare de beatitudine și împlinire.
Important e să ne deconectăm cât mai des de agitația care ne consumă. Să ieșim din sfera frustrărilor pe care ni le generează societatea, să nu ne lăsăm pentru prea mult timp afectați de impactul ei nociv asupra psihicului nostru. Să părăsim pentru o vreme rețelele sociale, strada, gașca, dacă e cazul. Să ne depărtăm de stimulii care neliniștesc. Nici călugării nu ar fi stăpâni pe sine într-un mediu turbulent ca al nostru.
„Pedeapsa corporală este aplicată cu obiecte de metal și lemn. Pedeapsa spirituală este dată de tulburare și exces”, spuneau vechii daoiști. E adevărat că ei optau pentru renunțarea totală la viața publică.
E greu să urmezi aceste îndemnuri cât ești tânăr, plin de forțe și ambițios, însă, mai devreme sau mai târziu, ajungem să-i dăm dreptate lui Laozi, cu filosofia sa a detașării de patimile lumești și a renunțării la rolul social împovărător la care, poate, am râvnit cândva.
„E mai bine să nu umpli un vas, dacă nu-l poți ține când e plin”, susținea bătrânul gânditor. Întrecerea aduce mai multe insatisfacții decât satisfacții și numai cel care este mulțumit cu ce are este cu adevărat bogat. Odată cu vârsta și cu maturizarea spirituală, aceste povețe ne par tot mai pline de sens și de înțelepciune.
Îmi amintesc istoria unui emir al Cordobei spaniole, Abd al-Rahman, care a deţinut puterea absolută în regiunea pe care o guverna, dar acest lucru nu l-a făcut să se simtă pe deplin fericit. În locul unde urma să fie îngropat după moarte, el porunci să se scrie:
„Am domnit mai bine de cincizeci de ani în victorie și pace, iubit de supuși, temut de dușmani și respectat de aliați. Bogățiile și onorurile, puterea și plăcerea veneau îndată la chemarea mea, nicio binecuvântare de pe pământ nelipsind pentru a mă face fericit. Eu însă am numărat cu grijă zilele de bucurie pură și adevărată care mi-au fost hărăzite: abia dacă au fost paisprezece. Ah, omule, nu te încrede în lumea asta!”
Să cugetăm la această istorie și să ne gândim că au existat oameni simpli, care, absorbiți de micile lor preocupări și plăceri, au trăit mai mulțumiți în modestia vieții lor decât acel emir copleșit de onoruri.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorian Furtună „Detașarea ca formă a deconectării sănătoase” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 