ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

Constructivismul etnic și limitele lui

Două mari concepte concurează pentru a explica geneza și natura etniilor: constructivismul și primordialismul, cu numeroase alte teorii derivate din acestea. Potrivit conceptului constructivist, oamenii, în ansamblul lor, sunt absolut uniformi din punct de vedere biologic, au obârșie comună, iar diferențele dintre ei (respectiv diferențele dintre etnii) sunt exclusiv de natură culturală. Prin urmare, aceste diferențe ar putea fi depășite printr-o simplă modelare socială, iar grupurile, oricât de diferite și înstrăinate ar fi ele, pot fi unite într-un tot întreg prin liaj cultural și ideologic, adică prin „construcție”, de unde şi numele conceptului. Curentul constructivist insistă asupra faptului că etnia este un „produs social” (la fel ca națiunea). Și în măsura în care pot fi „construite” ideologic, în aceeași măsură etniile pot fi „fragmentate” şi „demontate”; iar identitatea etnică, susțin constructiviștii, e un fenomen social relativ modern în plan istoric, aproape la fel de recent ca identitatea națională și aproape la fel de abstract. Autori ai tezelor constructiviste sunt așa nume sonore ca Ernest Renan, Ernest Gellner, Fredrik Barth, Benedict Anderson, Eric Hobsbawm – vestiți istorici şi cercetători ai fenomenelor sociale.

Datorită influenței pe care au avut-o acești teoreticieni, majoritatea definițiilor etniei se înscriu în conceptul constructivist. De exemplu, Noua Enciclopedie Britanică, definește „grupul etnic” drept „grup social sau categorie de populație care, într-o societate mai largă, are o poziție separată și se ține împreună prin elemente comune de rasă, limbaj, naționalitate sau cultură”. În aceeași enciclopedie găsim că „etnicitatea” constituie autoidentificarea unui grup în baza distincțiilor culturale față de alte grupuri (distincțiile fiind exprimate prin limbaj, muzică, valori, artă, religie, ritualuri, nume etc.). Ni se spune, așadar, în mod expres că etnicitatea este privită ca un construct social și cultural, ca un produs istoric, creat în baza unor factori psihologici subiectivi, lingvistici şi culturali comuni. Din aceste definiții lipsește cu desăvârșire factorul biologic (dacă facem abstracție de larga categorie rasială în care se includ etniile; de altfel, constructiviștii adeseori privesc și rasa ca pe un produs social, lipsit de temelie genetică).

Factorul sau criteriul biologic în caracterizarea etniei lipsea şi din formulările utilizate în perioada sovietică; ele scoteau în prim-plan așa aspecte ca limbajul comun, teritoriul comun și conștiința de sine a grupului etnic. Aceste formulări fuseseră preluate din conceptul propus de Iosif Stalin în 1913, în lucrarea Marxismul și chestiunea națională (Марксизм и национальный вопрос), conform căruia o națiune are patru caracteristici de bază: limbaj comun, teritoriu comun, un sistem economic comun, o constituție psihică comună, reflectată de o cultură specifică. Respectivele caracteristici ale națiunii erau atribuite în egală măsură popoarelor și entităților etnice. De pe pozițiile zilei de astăzi este absolut evident că definițiile sovietice aveau un scop ideologic uzitabil, de inducere a ideii că conglomeratul de popoare și etnii din spațiul URSS poate fi „topit” într-un singur popor şi poate fi fabricat un „om nou”, anaţional. Acceptarea influenței factorilor biologici în definirea etniei ar fi constituit o piedică pentru demersurile ideologice ale sovieticilor.

Acel articol, scris de Stalin în 1913 (cu sugestii și cu aprobare din partea lui Vladimir Lenin), a predeterminat gândirea etnologică sovietică pentru decenii înainte. După exprimarea unui etnolog rus contemporan, tezele leninist-staliniste au constituit un „blestem metodologic”, deoarece au impus o paradigmă ideologică rigidă asupra conceptului de etnie și, la modul practic, au împiedicat dezvoltarea unor teorii de alternativă. E de menționat aici că ideologii sovietici, Stalin inclusiv, s-au inspirat din tezele constructorilor de națiuni din secolul XIX, în special de la austromarxistul Otto Bauer, care afirma că o națiune e definită de un caracter comun (un duh național). În particular, Bauer credea că națiunea posedă un caracter comun determinat de soarta comună a membrilor ei; împărtășind aceleași experiențe și lecții istorice, indivizii vor simți și vor reacționa în mod asemănător la cele mai diverse fenomene. Această sumă de trăsături colective proprii unei națiuni este dobândită prin moștenire, prin tradiții și educație [ibid, p. 14]. Pentru sovietici, factorul educației, convertit în instrument al îndoctrinării, a fost considerat decisiv în formarea profilului identitar al imensei colectivități de popoare din URSS.

De asemenea, sovieticii au preluat unele idei de la naționaliștii italieni care promovau unificarea Italiei (Risorgimento). Teoreticienii italieni identificaseră șase elemente care trebuie să stea la temelia unității etnonaționale: 1. Teritoriul comun (elemento geografico); 2. Originea comună (razza); 3 Limba comună; 4. Obiceiuri comune; 5. Istorie și memorie colectivă comună; 6. Religie și legi comune. Numai că, așa cum observăm, elementul al doilea (origine, rasa), care sugerează o anumită unitate biologică, a fost cu precauție exclus de sovietici în elaborările lor; ei au știut să adapteze teoria la necesitățile ideologiei. Din considerente asemănătoare, dar şi din motive de respectare a corectitudinii politice şi de combatere a unor eventuale interpretări rasiste, nici în formulările occidentalilor nu a fost remarcată componenta biologică a genezei etniilor.

Conceptul constructivist a fost şi este comod din câteva considerente: se supune investigației sociologice; respectă, după cum am mai spus, rigorile corectitudinii politice; denotă un anumit pragmatism politic, deoarece permite modelarea percepțiilor identitare într-o societate şi ajută la construcția unui întreg din părți diferite. Constructivismul este fundamentul filosofico-politic al statelor polietnice, multirasiale şi multinaționale; doctrina constructivistă transpare, într-o formă sau alta, în constituțiile majorității țărilor, nu neapărat în raport cu etnia, ci adeseori cu referință la popor și națiune.

Și acum se cuvine să ne întrebăm: oare cât de științific și de potrivit cu natura autentică a etniei și a grupurilor umane este acest concept constructivist? Odată pusă această întrebare, apare un larg teren pentru dezbateri și observații critice. Per ansamblu, noi putem accepta demersurile constructiviste în privința națiunilor, care, într-adevăr, reprezintă un construct social și au în alcătuirea lor mai multe etnii. Națiunile, ca și statele-națiuni, sunt „comunități imaginare” (imagined community), după formula inspirată a lui Benedict Anderson. „Națiunea e suflet, e un principiu spiritual, e o familie spirituală, e o conștiință morală”, se exprimase nu mai puțin plastic Ernest Renan; o națiune se bazează pe memoria unui trecut comun (glorios sau dramatic) și pe aspirațiile de a transmite mai departe această moștenire colectivă, de a trăi în continuare împreună. Așadar, cu privirea la originea și definirea națiunii, teoria constructivistă e cât se poate de validă. Și e convențional validă în cazul popoarelor. Or, aici se mai cere o remarcă de principiu: nu orice popor reușește să devină națiune în înțelesul deplin al cuvântului. Națiunile reprezintă o formă de organizare politică și socială complexă, unde etniile se află în subordonarea unei puteri centrale și sunt supuse omogenizării culturale și ideologice; pe când un popor, dacă nu s-a consolidat în mod ferm în jurul unui profil identitar, va avea o autodefinire mai vagă și mai fragilă. Cu toate acestea, un popor, dacă nu este monoetnic, ci e polietnic, e de asemenea un construct identitar. 

Însă în ceea ce ține de originea și formarea propriu-zisă a etniilor, explicațiile de pe poziții exclusiv constructiviste sunt adeseori mărginite sau pur și simplu inadecvate. Cercetătorii constructiviști înșiși sunt nevoiți să recunoască limitele și caracterul prea complicat și deci confuz al explicațiilor constructiviste. Paradigma constructivistă ne poate ajuta să înțelegem cum se realizează convertirea la o religie, cum se schimbă atitudinile și percepțiile identitare ale unor grupuri sau indivizi, cum se formează o societate civilă, cum se creează un stat polietnic, deci ne poate explica cum se formează construcțiile sociale; totuși, ea nu ne poate descifra modul real de formare a entităților și identităților etnice, din simplul motiv că etnia este la origine un produs sociobiologic. Dar asta intră deja în sfera altei paradigme – primordialismul etnic…

Extras dintr-un volum despre etnogeneză, aflat în proces de scriere.

INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „Constructivismul etnic și limitele lui” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.