ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Diana Roman

Tribalismul digital: din „bucătăria” globală a supraviețuirii

În ultimele luni, urmărind politica americană, am avut deseori senzația unui spectacol care oscilează între farsă și ritual și nu în sensul superficial al termenului, ci într-un sens aproape antropologic: un teatru al excesului, al repetiției și al simbolurilor hiperbolizate, în care deciziile cu impact global sunt ambalate în gesturi teatrale, sloganuri reciclate și conflicte prezentate ca lupte mitologice. Pentru cine privește din afară, acest spectacol produce un tip specific de stres: nu neapărat frică, ci oboseală cognitivă sau sentimentul că raționalul și previzibilul au fost suspendate, iar lumea funcționează, temporar, pe bază de impuls, orgoliu și reacție.

Știm foarte bine că bancul est-european era o armă de supraviețuire împotriva unei puteri care interzicea râsul, în schimb, meme-ul politic american (în special cel din perioada MAGA) a devenit o armă de atac într-un sistem care permite orice, dar nu mai ascultă nimic. Trecem, astfel, de la „rezistența prin umor” la „mobilizarea prin partizanat digital”. Analizând această tranziție, descoperim că, indiferent de tehnologie, omul rămâne un zoon politikon care, atunci când discursul oficial devine prea rigid sau polarizat, alege să vorbească în imagini, simboluri și, mai ales, în glume pe care „ceilalți” nu le pot înțelege.

În acest context, meme-ul politic apare ca un mecanism de reglaj emoțional și nu ca un divertisment marginal. Definiția clasică a meme-ului, formulată de Richard Dawkins[1], este „unitate de transmitere culturală, analogă genei în plan biologic”, însă meme-ul este un vehicul al ideilor, al atitudinilor și al afectelor colective, capabil să se reproducă, să se modifice și să supraviețuiască în funcție de mediul cultural în care circulă. Umorul este doar una dintre strategiile sale de propagare; funcția sa reală este aceea de replicare eficientă a sensului.

Ceea ce este important de subliniat este că aceste meme-uri nu sunt agresive sau exclusiv cinice, ci, dincolo de partizanatul evident, au și o dimensiune terapeutică. Ne aducem aminte de pe vremea bancurilor din comunism că râsul nu semnifică detașarea morală, ci reprezintă în fapt strategia de supraviețuire simbolică. În lumea în care trăim se iau decizii politice ce par total decuplate de consecințele lor umane, astfel că ironia devine un mod de a restabili proporțiile și de a spune: „Înțeleg absurdul situației și tocmai de aceea nu mă las paralizat de el.”

Însă diferența față de perioada comunistă este dimensiunea amplă a propagării acestor forme de creativitate digitală: sub dictatura lui Ceaușescu doar noi, românii înțelegeam subtextul bancurilor. Acum, meme-ul captează atenția globală și funcționează ca un semn de recunoaștere: dacă „prinzi” gluma, faci parte din comunitate. Acest mecanism a fost vizibil mai ales în ultimele luni, în jurul conflictelor internaționale, al poziționărilor contradictorii ale SUA și al spectacolului mediatic care le-a însoțit. Aceste „bancuri” digitale au devenit o formă de conversație paralelă, un spațiu în care oamenii își exprimă neîncrederea, oboseala sau sarcasmul față de un discurs oficial perceput ca rigid sau ipocrit. În ultimele 6–8 luni, meme-urile legate de politica SUA au funcționat exact astfel: ca forme compacte de interpretare, de reducere a complexității și, mai ales, de metabolizare a anxietății colective.

Administrația Trump, mai ales în ecourile și reverberațiile sale recente, oferă un material aproape ideal pentru acest tip de abordare creativă, simbolică. Chiar deunăzi a postat faimosul critic de artă american Jerry Saltz pe contul său de „Instagram” un potpuriu de memes care ne arată că Donald Trump nu este un actor politic, ci un adevărat artefact cultural. Corpul său, discursul său, repetițiile, ticurile, hiperbolele – toate sunt deja, prin ele însele, memetice. Am văzut cu toții cum în ultimele luni, pe fondul tensiunilor geopolitice, al retoricii radicalizate și al revenirilor obsesive în spațiul public, Trump a funcționat ca un ecran de proiecție pentru anxietățile globale. Pleiada de meme-uri care mai de care mai creative nu au făcut decât să intensifice această funcție, transformând-o în ceva digerabil.

Ceea ce mă interesează însă, ca observator cultural și ca artist, este funcția de amortizor psihic a meme-ului. Privite mai atent, acestea nu mai pot fi reduse la simple reacții nervoase ale internetului, ci funcționează ca forme rudimentare, dar extrem de eficiente, de artă contemporană colectivă, dar și individuală.

Imaginea lui Trump ca „God Emperor” sau ca Papă al Bisericii Catolice nu este o glorificare naivă, ci o construcție vizuală grotescă, fabricată din exces, aur, lumină artificială și putere caricaturizată. Tocmai prin exagerare, meme-urile reușesc să spună adevărul pe care discursul sobru îl evită: că politica recentă a devenit un spectacol al hiperbolei.

În timp ce liderii politici tradiționali se străduiesc să-și proiecteze imagini de „om de stat” (serios, previzibil, instituțional), Donald Trump a adoptat o strategie complet opusă: hiperbolizarea estetică, fapt care din antropologie ne amintește de transformarea liderului în totem (recent, Donald Trump adaugă pe reverul hainei sale, sub insigna reprezentând steagul american, efigia sa perfect recognoscibilă cu coama blondă și cravata roșie).

Pentru mine, paralela cu bancurile politice din România anilor ’80 nu este una nostalgică, ci structurală. Bancul nu dărâma regimul, însă făcea ceva esențial: îl micșora, îl aducea la o scară umană, ridicolă, suportabilă. Astăzi, în fața unei geopolitici care pare efectiv absurdă prin disproporția dintre gest și consecință, meme-ul îndeplinește o funcție similară: face crizele trăibile, suportabile, le traduce într-un limbaj al ironiei pe care psihicul îl poate gestiona. În acest sens, meme-ul este un nou tip de folclor politic. În multe cazuri nu are autori clari, nu respectă ierarhii, nu cere legitimitate instituțională, dar apare spontan, circulă, se transformă și dispare, lăsând clar o urmă afectivă. În ultimele luni, urmărind fluxurile de memes legate de politica SUA, am avut senzația că asist la o formă de inteligență colectivă informală, care nu propune soluții, dar formulează diagnosticuri emoționale extrem de precise.

În prezent, când geopolitica tinde să se prezinte ca destin inevitabil, meme-ul ne reamintește că absurdul poate fi numit, desenat, ironizat, iar acest gest, oricât de mic, rămâne esențialmente uman.

---

[1] Richard Dawkins, The Selfish Gene, Oxford University Press, 1976, pp. 189-190.

[2] Disponibil la https://johnpoveromo.net/shareables

[3] Contul oficial al Casei Albe pe platforma X, https://x.com/WhiteHouse/status/1918502592335724809?lang=en

[4] Textul întreg al postării este: „CONGESTION PRICING IS DEAD. Manhattan, and all of New York, is SAVED. LONG LIVE THE KING!” – President Donald J. Trump, disponibil la https://x.com/WhiteHouse/status/1892295984928993698

[5] Imagine din articolul semnat de Bailey Richards, Donald Trump Wears Pin of Himself Beneath the American Flag, Calls It ‘Happy Trump’, revista „People” din 10 ianuarie 2026, disponibil la https://people.com/donald-trump-wears-happy-trump-pin-of-himself-11882988

INDICAȚII DE CITARE:

Diana Roman, „Tribalismul digital: din „bucătăria” globală a supraviețuirii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.