ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Diana Roman

Arta între refugiu și rezistență: destinul creatorului de artă în mileniul III

Trăim într-o societate marcată de haos, cu conflicte care ard chiar la granițele fizice ale României și ale Europei, în timp ce, la nivel invizibil, suntem consumați zilnic de agresiuni informaționale constante. Dacă privim scena artistică contemporană de sus, „au vol d’oiseau”, observăm cum artistul român pendulează între două extreme: pe de o parte, folosirea creației ca un instrument de luptă socială și, pe de altă parte, retragerea într-o lume idealizată, o bulă de „frumos” menită să-l protejeze de zgomotul și furia cotidianului. Însă ne aflăm într-o lume care ne vrea pe toți predictibili și aliniați unor tipare prestabilite, dar în care artistul rămâne, probabil, singura „eroare” cu adevărat necesară în sistem. Suntem într-un moment de răscruce, în care destinul creatorului se joacă între dorința de refugiu și nevoia de rezistență, totul sub presiunea imensă a „malaxorului” algoritmic ce definește mileniul III.

            Sunt convinsă că, în 2026, artistul nu își mai poate permite luxul de a fi un simplu observator pasiv. Deși deceniile trecute aveau acea aromă plăcută în care „arta pentru artă” era o opțiune estetică perfect valabilă, astăzi, o astfel de izolare lipsită de un concept solid în spate este privită, pe bună dreptate, ca o formă de complicitate. Desigur, putem argumenta că arta-refugiu nu mai este doar o fugă în estetic, ci a devenit o adevărată fortăreață de rezistență psihică în fața presiunilor sistemice. Totuși, vechiul model romantic al artistului solitar, închis în atelier și rupt de lume, este depășit și de-a dreptul periculos; această izolare nu mai protejează procesul creativ, ci îl condamnă la invizibilitate și irelevanță (vedem asta în mulțimea de expoziții cu titluri generice precum Secvențe/ Convergențe/ Confluențe/ Interferențe/ ș.a. – care nu-și propun nimic nici estetic, nici plastic și în niciun caz curatorial).

Miza autentică a artei de azi — și mai ales a celei făcute de tineri — stă în capacitatea ei de a deveni un instrument. Nu mă refer la un instrument propagandistic sau militant în sensul vechi, dar la unul de disecție a realității. Tânărul artist simte nevoia să fie un „anatomist” al prezentului, cineva care scoate la lumină straturile de violență simbolică, alienarea și anxietatea colectivă în care trăim.

 Această logică a artei ca instrument de „disecție” prinde viață în proiectele unor spații care au devenit vitale pentru noi, fie ele independente sau instituționale—mă gândesc la galerii precum Etaj Artist Run Space, Galeria Don’t F with a Dream, Atelier 030202, Malmaison, Scânteia, UNA Galeria, Atelier 35 sau CAV. Acestea funcționează ca niște infrastructuri fragile, dar absolut esențiale, unde arta tânără își permite luxul de a-și testa limitele și de a-și asuma o poziție critică față de tot ce se întâmplă în jur. Lăsând la o parte diferențele curatoriale sau instituționale, toate aceste spații pun preț pe proces și pe cercetare, oferind un cadru unde vulnerabilitatea, precaritatea, memoria și controlul simbolic pot fi confruntate direct.

Expozițiile organizate în aceste spații tip „artist-run” nu încearcă să ofere răspunsuri gata formulate – ele mențin deschisă zona întrebărilor, acceptând fragmentarea și disconfortul ca metode de lucru perfect legitime. În esență, arta pe care o vedem aici apără un lucru fundamental: capacitatea noastră de a gândi critic și refuzul de a capitula simbolic în fața lumii contemporane. Ceea ce leagă aceste practici este o etică a refuzului plafonării: arta tânără nu mai vrea să fie decorativă sau liniștitoare, ci alege ambiguitatea ca limbaj și acceptă disconfortul ca metodă. Într-o societate haotică, opresivă prin ritm și presiune constantă, această formă de artă-instrument oferă o claritate dureroasă, păstrându-ne luciditatea într-un ritm cotidian care altfel ne-ar anestezia.

Analizând condiția artistului tânăr abia ieșit din universitate, vedem că este cel mai vulnerabil punct al întregului sistem. Marea provocare în 2026 a devenit acest „multitasking ontologic” forțat: trebuie să fii, în același timp, propriul tău agent de PR, contabil, manager de social media și teoretician. Este un paradox obositor: artistul are atât de multe sarcini administrative „în pas cu vremea”, încât abia dacă mai găsește timp pentru actul creației în sine. De aceea, cred că e momentul să lăsăm în urmă mitul geniului izolat care așteaptă recunoașterea după moarte. În 2026, artistul trebuie să fie un agent cultural activ. Asta nu înseamnă că trebuie să părăsească atelierul, dar că trebuie să participe la construirea unor noi forme de solidaritate.

Pentru a nu se lăsa înghițit de haos, creatorul modern are nevoie de strategii de „igienă” profesională, cum ar fi externalizarea solidară prin cooperative de artă în care poate împărți costurile administrative cu alții pentru a-și salva timpul de lucru (da, modelele vechi sunt încă bune în momentul în care sistemul nu-ți oferă nimic). În același timp, generațiile de artiști confirmați și instituțiile au responsabilitatea de a crea „plase de siguranță” reale. Avem nevoie urgentă de politici culturale care să nu mai premieze doar obiectul final, expoziția, ci și să susțină procesul și cercetarea. Un sistem sănătos pentru artiștii emergenți ar trebui să includă, de exemplu, mentorat juridic și fiscal (ca să înveți cum să navighezi prin hățișul PFA-urilor sau al drepturilor de autor) și rezidențe de „recalibrare”, unde accentul să cadă pe dialogul dintre generații, nu pe producția de obiecte.

Dacă privim spre vecinii noștri, observăm că politicile culturale din România, Ungaria sau Polonia suferă de aceeași boală: un „centrism al prestigiului”. Fondurile și atenția se duc aproape exclusiv către valorile deja consacrate, lăsând tinerii creatori într-un vid de resurse. Totuși, spre deosebire de noi, vecinii noștri au reușit să transforme solidaritatea în ceva concret. În timp ce noi rămânem captivi într-o subfinanțare cronică, unde proiectele pe termen scurt sufocă orice viziune de viitor, în alte țări fost comuniste s-au născut rețele de sprijin mult mai eficiente. Și pentru a înțelege cum poate arta să treacă de la supraviețuire individuală la forță colectivă, trebuie să privim spre modelele de organizare din proximitatea noastră geografică și istorică. În alte țări fost comuniste din jurul nostru, solidaritatea a luat forme instituționalizate sau de tip grassroots mult mai eficiente: Polonia, de exemplu, a știut să-și modernizeze galeriile de stat (rețeaua Biuro Wystaw Artystycznych – BWA), transformându-le în hub-uri reale de solidaritate, unde artiștii emergenți primesc sprijin logistic și, esențial, onorarii garantate („artist fees”). La noi, situația e inversă și frustrantă: artistul este cel care ajunge să plătească pentru spațiu, catalog sau promovare. În Cehia și Ungaria, auto-organizarea a devenit o formă de rezistență în fața opresiunii politice. Un exemplu pur de „agent cultural activ” este OFF-Biennale Budapest, o platformă care refuză fondurile de stat și cenzura, funcționând exclusiv prin solidaritate internațională și spații alternative. Solidaritatea în aceste țări este una de breaslă, care a forțat statul să recunoască munca artistică drept muncă remunerabilă. În România, avem și noi inițiative independente cu o ambiție similară, cum este Fundația Art Encounters din Timișoara, care prin bienala sa și evenimentele de discurs critic pune sub lupă memoria și prezentul social. Există și proiecte de cursă lungă, precum Bienala Periferic din Iași, care reușește să rămână independentă de agenda instituțiilor de stat și să mențină legături internaționale solide. Deși în București nu avem încă o platformă centralizată de anvergura celor din Timișoara sau Budapesta, încep să apară proiecte emergente promițătoare care încearcă să construiască punți între tinerii noștri artiști și scena globală. Sper din suflet că această fragmentare a scenei se va atenua și că vom învăța să construim infrastructuri paralele, capabile să reziste rigorilor instituționale.

În final, să fii intelectual și artist în 2026 înseamnă să-ți asumi rolul de „avertizor de integritate” al societății. Sectorul artelor vizuale este, obiectiv vorbind, sub asediu, dar trebuie să avem curajul de a admite că acest lucru este și rezultatul pasivității noastre. Dacă nu cerem politici culturale coerente și continuăm să acceptăm doar „firimituri” bugetare, arta își va pierde puterea de a mai fi o oglindă a lumii. Destinul creatorului de azi depinde radical de capacitatea de a redefini libertatea care înseamnă prezența unei infrastructuri care să-ți permită, pur și simplu, să exiști. Să revenim la ideea din introducere și să considerăm că arta este simultan instrument și refugiu – în acest caz, artistul trebuie să învețe să fie, în egală măsură, un visător și un strateg. Obiectivitatea ne obligă să recunoaștem că vechile structuri (uniunile de creație clasice) sunt depășite de viteză, iar polemica ne împinge să cerem o reformă radicală: o politică culturală care să nu trateze artistul ca pe un beneficiar de pomeni, ci ca pe un pilon esențial al rezilienței democratice.

INDICAȚII DE CITARE:

Diana Roman, „Arta între refugiu și rezistență: destinul creatorului de artă în mileniul III” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.