Diana Roman
Arta ca formă de cunoaștere și supraviețuire spirituală.
Despre gust, piață și eșecul construcției culturale în România contemporană.
Dacă acceptăm premisa că arta este o formă de cunoaștere a lumii și sinelui, atunci felul în care o societate se raportează la arta ei spune despre nivelul ei de luciditate culturală mai mult decât orice statistică. Arta nu pretinde să explice realitatea, nu o ordonează în concepte și nu o supune demonstrației; ea o transformă în viață personală, o traduce în experiență individuală, în emoții și sentimente, în trăiri profunde ce reflectă însăși esența umanității. Nu produce teorii, ci modele de experiență prin care omul ajunge să înțeleagă timpul, alteritatea, fragilitatea, forța, creativitatea și limitele propriei existențe. De aceea, arta nu concurează cu disciplinele pozitiviste, ci operează într-un registru complementar, acolo unde limbajul conceptual se oprește, iar experiența începe.
În acest sens profund, arta nu este un lux cultural, ci una dintre condițiile de supraviețuire simbolică ale unei societăți. Un popor care nu își poate exprima experiența istorică, fricile, idealurile, traumele și aspirațiile prin forme artistice coerente ajunge să trăiască într-un prezent precar, fără memorie și fără proiecție. Arta nu decorează viața unui popor; ea îi dă consistență. Tocmai de aceea, celebrul citat al lui Winston Churchill – „Dacă nu există cultură, pentru ce mai luptăm?” – rămâne una dintre cele mai lucide formulări ale relației dintre artă, identitate și istorie. Războiul nu este justificat prin sine însuși, ci ca protejarea și conservarea unui mod de viață, a unui patrimoniu simbolic și a unei identități culturale care dau sens sacrificiului.
Privită din această perspectivă, situația societății românești contemporane devine problematică. Deși declarativ atașată valorilor culturale, în prezent ea nu pare cu adevărat interesată să-și construiască o identitate artistică și culturală coerentă. Există o admirație aproape ritualică pentru patrimoniul trecutului – marii maeștri, epocile validate, numele consacrate – dar o reticență profundă față de arta care vorbește despre „acum”. Această reticență nu este doar o problemă de gust, ci una de raportare la realitate. Arta nu este doar un produs simbolic, ci un instrument de înțelegere – al timpului în care trăim, al temerilor și speranțelor colective, al apartenenței noastre la cultura universală. Arta contemporană nu confirmă, ci interoghează; nu liniștește, ci pune o oglindă în fața privitorului. Ea obligă societatea să se privească așa cum este, fără cosmetizări, fără filtre nostalgice. Ignorare artei contemporane în viața publică nu este un detaliu periferic, ci un simptom grav. România de astăzi oferă un exemplu relevant: o societate care declarativ respectă cultura, dar care, în practică, o consumă fragmentar, decorativ și, adesea, defensiv (în sens de confortabil, „safe”, dubitabil confirmat).
În ultimii ani asistăm la o efervescență aparentă a evenimentelor artistice, mai ales în București, unde expozițiile se succed într-un ritm intens. Această aglomerare nu trebuie confundată însă cu o integrare reală a artei în viața societății. Frecvența evenimentelor nu echivalează cu profunzimea receptării. Publicul rămâne, în mare parte, același: restrâns, specializat sau conjunctural curios, fără ca acest interes să se traducă într-o cultură autentică a vizitării de muzee și galerii sau a colecționării de artă contemporană.
Datele pieței confirmă această disonanță. Conform raportului pieței românești de artă 2024–2025 (Artmark), cea mai mare parte a valorii tranzacționate este concentrată în zona artei clasice și moderne istorice, în timp ce arta contemporană, deși în creștere procentuală față de ultimul deceniu, rămâne marginală ca volum și ca distribuție reală în colecții private[1]. Chiar și în interiorul segmentului de contemporan, tranzacțiile sunt puternic polarizate: o mână de nume deja validate concentrează majoritatea vânzărilor, în timp ce marea masă a artiștilor activi rămâne invizibilă economic.
Această realitate nu poate fi explicată exclusiv prin lipsa resurselor financiare. Structura prețurilor arată limpede că majoritatea achizițiilor se situează sub praguri accesibile pentru clasa medie educată. Problema nu este prețul, ci lipsa unui orizont de înțelegere. Arta contemporană solicită un tip de atenție și receptare care nu sunt cultivate: capacitatea de a citi formele ca idei, nu ca ornamente; de a accepta ambiguitatea; de a tolera disconfortul estetic; de a aprecia valoarea formativă a provocării intelectuale și estetice; de a căuta forme noi și incitante de expresie artistică, ș.a.m.d. În absența educației vizuale, publicul se retrage strategic și instinctiv în ceea ce îi confirmă gustul deja format.
Astfel se explică persistența unui comercial de tip kitsch, adesea „chicioid” în formulă și intenție, ca dominantă a pieței informale: peisaje idilice, flori, animale domestice, portrete „filtrate”, arlechini sau scene romanțioase, lucrări care nu cer nimic privitorului în afară de recunoaștere imediată și un soi de sentimentalism dulceag. Mass-media contribuie activ la această stare de fapt. Arta este prezentată fie ca obiect de investiție spectaculoasă, fie ca fundal decorativ pentru evenimente mondene. Rareori este discutată ca limbaj, ca formă de cunoaștere sau ca problematică. Critica de artă aproape că a dispărut din spațiul public larg, iar discursul educativ a fost înlocuit de un marketing cultural superficial.
În acest context, societatea românească ajunge să se raporteze la artă mai degrabă ca la un bun de prestigiu decât ca la o necesitate spirituală. Colecționarea, acolo unde există, este adesea orientată spre validare socială sau conservarea unor valori perimate, nu spre asumarea unui dialog cu prezentul. Muzeele de artă contemporană sunt puține, subfinanțate și slab integrate în circuitul educațional. Galeriile independente supraviețuiesc precar, iar publicul lor este fragil și instabil.
Consecința directă este apariția unei generații de artiști contemporani extrem de bine formați profesional, conectați conceptual la discursul internațional, dar profund frustrați. Nu pentru că nu ar produce lucrări valoroase, ci pentru că acestea nu sunt înțelese, nu sunt dorite și, în cele din urmă, nu sunt colecționate. Artistul ajunge astfel într-o poziție paradoxală: produce cunoaștere simbolică într-o societate care nu și-a format instrumentele pentru a o recepționa. Profetul care strigă în pustie.
Dacă arta este o formă de supraviețuire spirituală, atunci refuzul ei echivalează cel puțin cu o formă de anestezie culturală. O societate care nu își asumă arta contemporană refuză, de fapt, să se privească lucid pe sine. Preferința pentru trecut, pentru imagini liniștitoare (cu valoare tranchilizantă, de somnifer, cum spunea Mark Rothko) și pentru formule estetice epuizate indică nu respect pentru tradiție, ci teamă de prezent. Fără educație vizuală, fără politici culturale coerente și fără un discurs public responsabil, arta rămâne un limbaj vorbit de puțini și ignorat de mulți.
În lipsa unei schimbări reale, piața de artă va continua să crească statistic, dar să slăbească simbolic. Iar arta, deși prezentă, va rămâne în afara vieții profunde a societății, exact acolo unde este de fapt necesară.
În cele din urmă, relația unei societăți cu arta nu este doar o problemă de gust, piață sau acces, ci una profund etică. A privi arta înseamnă a accepta să fii interpelat, să ieși din confortul certitudinilor și să recunoști existența alterității – a celuilalt, a necunoscutului, a vieții însăși, a ceea ce nu confirmă, ci tulbură. Refuzul artei contemporane nu este, astfel, un gest inocent, ci o formă de lașitate: evitarea confruntării cu propriul timp, cu propriul sine, cu propriile fisuri și cu responsabilitatea de a le numi. O societate care își consumă arta doar ca ornament sau investiție renunță, de fapt, la una dintre cele mai eficiente forme de luciditate colectivă. Pierderea nu este doar simbolică. Fără artă asumată ca experiență și cunoaștere, prezentul rămâne neînregistrat, memoria se fragmentează, iar viitorul se construiește fără limbaj. Artistul devine martorul unei epoci care nu dorește să se recunoască pe sine, iar opera sa – un document ignorat al unei conștiințe colective suspendate. Astfel, adevărata criză nu este lipsa publicului sau a pieței, ci riscul ca o societate întreagă să traverseze propriul timp fără să-l înțeleagă și, în cele din urmă, fără să-l poată transmite.
[1] Artmark, RAPORTUL PIEȚEI ROMÂNEȘTI DE ARTĂ 2024-2025, accesibil pe https://www.artmark.ro/assets/pdf/Rezultate_Artmark_si_recorduri_de_piata_2025.pdf
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Roman, „Arta ca formă de cunoaștere și supraviețuire spirituală. Despre gust, piață și eșecul construcției culturale în România contemporană.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 