Diana Baraboi
Războiul patimilor
Primus bella instituit Ninus rex Assyriorum (Hrabanus Maurus, De universo 20, 1, 1) „Primul care a început războaie a fost regele Ninus al asirienilor”. Așa își începe Hrabanus Maurus cea de-a douăzecea carte din lucrarea De universo, cea mai lungă dintre cele douăzeci și două, cuprinzând patruzeci și patru de capitole, în care sunt prezentate războaiele, navele și armele de război, jocurile de circ și spectacolele de teatru. Organizarea materialului nu este întâmplătoare, trecerea de la arme la distracții subliniind fără echivoc faptul că, pentru autor, războiul și amuzamentul erau în egală măsură aducătoare de nenorociri. Nici începerea cărții cu prezentarea lui Ninus nu este fără temei, acesta fiind un rege legendar identificat cu Nemrod sau Nimrod, nume cu care fusese deja amintit de mai multe ori în lucrare, fiind tălmăcit tiranul[1] (cf. De univ. 2, 1, 26), căci a fost primul care a instituit tirania asupra popoarelor și a încercat să clădească un turn al impietății împotriva lui Dumnezeu.
Călugărul consideră că există patru tipuri de război: drept, nedrept, civil și mai mult decât civil. Războiul drept este declarat și desfășurat pentru recuperarea teritoriilor sau pentru izgonirea vrăjmașilor; cel nedrept are la bază mânia, așadar nu are un motiv legitim; războiul civil reprezintă o luptă între cetățenii aceluiași stat; cel mai mult decât civil este războiul între rude, precum cel al lui Cezar împotriva lui Pompei, cel al fraților împotriva fraților sau cel al părinților împotriva copiilor.
După această scurtă diferențiere, sunt aduse în discuție războaiele spirituale, mult mai periculoase decât primele, căci un război împotriva unei puteri pământești este cu mult mai ușor de purtat decât unul împotriva puterilor întunecate, precum și împotriva principelui întunericului și a răului spiritual, în general: „Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele” (Apocalipsa 2, 16). Dintre oameni, cei mai încercați sunt sfinții, căci ei luptă mereu împotriva viciilor și ispitelor diavolului. Amintind de obiceiul romanilor de a-și răsplăti învingătorii, acordându-le cununile victoriei, călugărul insistă pe ideea conform căreia biruința unui om este, de fapt, Hristos, astfel, premiul este răsplata stabilită pentru meritele bune, iar coroana slavei veșnice este răsplata pentru dreptate: „Nu te teme de cele ce ai să pătimești. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți, și veți avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2, 10). Oamenii trebuie să fie mereu vigilenți și pregătiți în vederea unui atac din partea celor mai aprigi dușmani, iar Dumnezeu trebuie să-i ajute pe credincioșii care-și pun nădejdea în El, să aibă mintea trează și conștiința curată, mai ales atunci când ei luptă contra răului spiritual, nu contra celui fizic. Căci împotriva vrăjmașilor fizici trupul și mintea sunt întărite prin mâncare și băutură, dar împotriva răului spiritual este necesară o apărare duhovnicească, înfrânare și har din partea Duhului Sfânt. Oamenii care luptă cu curaj și cu încredere împotriva răului și a viciilor sunt numiți „soldați ai lui Hristos”, ei neavând făgăduința unei răsplăți pământești, ci a vieții veșnice. După cum spunea și Apostolul Pavel: „Deși umblăm în trup, nu ne luptăm trupește. Căci armele luptei noastre nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos, și gata suntem să pedepsim toată neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină” (2 Corinteni 10, 3-6). Lupta nu numai că nu este vizibilă, dar nu este nici trecătoare, ea întinzându-se de-a lungul întregii vieți a creștinului, biruința sau înfrângerea aducând cu sine fericirea sau osânda veșnică.
De fapt, toate capitolele dedicate războaielor și armelor reprezintă o alegorie în care monahul arată datoria creștinului de a lupta cu toată puterea împotriva forțelor întunericului și de a se înarma după cum se cuvine în acest război, așa cum și Sfântul Apostol Pavel oferise o interpretare duhovnicească armelor: „Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare” (Efeseni 6, 11-13), îndemnându-i în continuare pe oameni să își încingă mijlocul cu adevărul, să îmbrace platoșa dreptății, să oprească, prin pavăza credinței, săgețile arzătoare ale diavolului, să ia coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.
Și lupta dintre David și Goliat (cf. 1 Regi 17) capătă o interpretare alegorică și spirituală, astfel, lupta filistenilor împotriva lui Israel reprezintă lupta duhurilor rele împotriva Bisericii, iar Goliat, din pricina staturii sale uriașe, simbolizează trufia diavolului, pe care David l-a învins. Acesta a ales din râu cinci pietre foarte netede, precum și o praștie, și s-a îndreptat către Goliat, astfel, în chip alegoric, Hristos, prin cele cinci cărți ale Legii, adunate în unitatea iubirii, l-a învins pe diavol cu praștia propovăduirii.
Din punct de vedere metaforic, numeroase arme pot fi rele sau bune. De pildă săgețile (sagittae) reprezintă deopotrivă cuvintele otrăvite trimise de către diavol în întuneric, adică în timpul persecuției Bisericii, dar și apostolii trimiși de Mântuitorul Hristos să le transmită oamenilor învățături sănătoase, dătătoare de viață. Sabia (gladius) folosită de păcătos este viclenia, cu care caută să facă rău cuiva, în timp ce în mâinile oamenilor sfinți ea este mărturia sfântă a Scripturii; de asemenea, ea reprezintă atât cuvântul lui Dumnezeu, puterea și dragostea Lui, cât și propovăduirea ereticilor. Frameea(framea) simbolizează eliberarea sufletului din temnița trupului, cuvântul prin care Biserica este eliberată, durerea provocată unui nevinovat de către păcătoși sau de către diavol, dar și pedeapsa divină pentru cei răi și mijlocul prin care puterea diavolului va fi distrusă la sfârșitul lumii etc. În sfârșit, plecând de la diferențierea dintre arma („arme de apărare”) și tela („arme de atac”), se insistă pe faptul că armele războiului unui creștin nu sunt trupești, ci spirituale, el fiind nevoit să învingă nu cetăți fizice, ci vicii și păcate săvârșite la ispita diavolului, el doar apărându-se de duhurile rele, nu atacându-le.
Acest subiect, al războiului patimilor, a fost amplu dezbătut de numeroși scriitori creștini, iar dacă unii își exprimau ideile sub forma unor alegorii, alții li se adresau direct cititorilor sub forma unor sfaturi concrete, ca de pildă Nicodim Aghioritul care, secole mai târziu, a dat la lumină lucrarea Războiul nevăzut. Acesta începe direct, prezentând scopul vieții unui creștin, pentru el cea mai mare realizare spre care poate aspira omul fiind apropierea de Dumnezeu și unirea cu El (cf. Războiul nevăzut, I, 1), apoi, într-un limbaj cât se poate de limpede și într-o formă structurată, fără a face uz de metafore ori de termeni cu dublu înțeles, le descrie pe larg oamenilor acest război nevăzut, pe care îl consideră mai greu decât oricare altul, dar și a cărui biruință este de neegalat. El oferă numeroase tactici pe care un creștin trebuie să le adopte în lupta cu răul, prezentând, totodată, dificultăți pe care le va întâlni atât din partea vrăjmașilor (insulte, nedreptăți), cât și din partea lui însuși (patimi): omul nu trebuie să se încreadă niciodată doar în sine, căci ajutorul lui vine de la Dumnezeu, el trebuie să-și stăpânească patimile și să facă distincția între diferitele lucruri, alegându-le doar pe acelea care-i pot fi de folos, de asemenea trebuie să renunțe la voia lui, dacă aceasta nu este în conformitate cu cea a Domnului etc.
Indiferent de epoca în care a trăit, pentru orice creștin scopul vieții era clar, și anume renunțarea la sine și curățirea de păcate pentru a ajunge la desăvârșire, la unirea cu Creatorul, astfel, oricât de înspăimântător ar fi fost un război social, cu mult mai cumplit era cel al patimilor.
[1] Cuvânt cu etimologie incertă, asociat uneori cu termenul „vânător”, asociere bazată pe versetul biblic „Și era vânător puternic în fața lui Dumnezeu” (Facerea 10, 9) și, deși în Sfânta Scriptură nu este menționat acest lucru, tradiția l-a asociat pe acesta cu regele ai cărui supuși au început construirea Turnului Babel.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Războiul patimilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 