Diana Baraboi
Omul între δημιοεργείη și τελειότης
Cuvântul grec δημιουργός este unul compus, format din δήμιος („public”) și -ουργός, cel din urmă fiind înrudit cu ἔργον („muncă”, „lucrare”), iar sensul lui a cunoscut o evoluție impresionantă de-a lungul timpului și în diferite curente filozofice ori în teologie. Dacă inițial el desemna un simplu meșteșugar, termenul a căpătat un nou sens în filozofia antică, unde, în special în lucrările lui Platon și Aristotel, omul demiurg era văzut ca un creator sau arhitect al realității, fiind considerat a fi un intermediar între lumea ideilor și lumea sensibilă. Prin intermediul rațiunii și creativității sale, omul demiurg modelează și dă formă realității înconjurătoare, ca un organizator sau ca un arhitect.
În gândirea greacă, creativitatea era asociată cu o forță divină, iar oamenii considerați creatori și inovatori erau adesea priviți ca fiind inspirați de zei. De exemplu, în dialogurile lui Platon, filozofii și poeții erau văzuți ca intermediari între zei și oameni, creativitatea lor fiind considerată o expresie a conexiunii lor cu divinitatea. De multe ori, însă, textele platoniciene sunt foarte tranșante în ceea ce privește utilitatea artiștilor pentru Cetate: opera de artă este o simplă imitare (μίμησις) a realității, iar realitatea însăși, care ne cade sub simțuri, nu este altceva decât o copie a adevăratei realități, a lumii Ideilor. În cartea a X-a a Republicii, se poate citi de ce statutul pictorului, de pildă, era considerat inferior celui al tâmplarului, artistul însuși fiind considerat inferior meșteșugarului. Creativitatea era văzută ca o calitate superioară, care îi permitea omului să atingă un nivel mai înalt de existență și să se apropie de divinitate, în timp ce mediocritatea era respinsă ca fiind lipsită de originalitate și valoare, o lipsă de implicare și contribuție spre binele Cetății.
În neoplatonism și în gnosticism, demiurgul desemna o divinitate subordonată lui Dumnezeu.
În teologia creștină, Dumnezeu este singurul creator adevărat, în sensul propriu al cuvântului, iar omul, creat de Dumnezeu după Chipul Său (Facerea 1, 26-27) are, în mod firesc, puteri creatoare, demiurgice. Omul este considerat a fi un partener al lui Dumnezeu în actul creației și este împuternicit să manifeste puterea creatoare divină, fiind purtător al Chipului lui Dumnezeu. Lucrul acesta se observă vădit din faptul că imediat după facerea lumii, Dumnezeu îl cheamă pe Adam să pună nume animalelor, ceea ce arată conlucrarea (συνεργία) omului cu Dumnezeu în creație: „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice” (Facerea 2, 19-20). Acest concept implică ideea că omul posedă o anumită responsabilitate în gestionarea și transformarea lumii, fiind astfel chemat să participe activ la actul creației divine: „Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!»” (Facerea 1, 28). Stăpânirea lumii înseamnă a fi părtaș creator și responsabil la lucrarea lui Dumnezeu în lume, nu stăpânirea despotică a lumii:
Există o singură ocurență a termenului δημιουργός în Sfânta Scriptură, mai exact în epistola Sfântului Apostol Pavel adresată evreilor: ἐξεδέχετο γὰρ τὴν τοὺς θεμελίους ἔχουσαν πόλιν ἧς τεχνίτης καὶ δημιουργὸς ὁ θεός (Evrei 11, 10) „Căci el [Avraam] aștepta cetatea care are temelii, al cărei izvoditor și ziditor este Dumnezeu”. Dumnezeu este aici menționat prin două sinonime care întăresc ideea de făuritor absolut, de Creator al tuturor. „Izvoditor și ziditor” traduce mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, oferind și o explicație, și anume că prin cei doi termeni se subliniază faptul că Dumnezeu este „totodată arhitect și constructor”[1], spre deosebire de „meșter și lucrător” din Biblia Sinodală. Creativitatea este considerată a fi un dar divin oferit omului, fiind adesea văzută ca o expresie a imitării divine. Chiar dacă Dumnezeu este creatorul absolut, omul, fiind creat după chipul și asemănarea Sa, are capacitatea de a crea și de a inova într-un mod care să reflecte natura divină și se exprimă prin artă, muzică, literatură, arhitectură ori alte forme de manifestare a creativității. Omul, prin natura sa, își dorește să fie un demiurg, să-și depășească mereu condiția, să ajungă la o treaptă mai înaltă și, chiar dacă el nu creează din nimic, el meșterește și unește, originalitatea lui constând în combinarea celor deja existente.
Cu toate acestea, teologia creștină recunoaște și existența mediocrității și a limitărilor umane, căci omul este afectat de păcat și de consecințele acestuia, ceea ce poate duce la manifestarea mediocrității în diferite domenii ale vieții sale, prin întunecarea Chipului lui Dumnezeu. Mediocritatea poate fi rezultatul lipsei de dorință, de pasiune sau de angajament în actul creației; păcatul corupe înclinațiile umane și poate distorsiona creativitatea, ducând astfel la mediocritate și la încercarea de a evita sau de a eluda responsabilitatea creației. Pentru mulți oameni mediocritatea pare chiar mai rea decât lipsa totală a cunoștințelor, căci, dacă cea din urmă reprezintă un dezinteres total, o atitudine pe care omul o acceptă benevol, mediocritatea implică o dorință nerealizată, un vis neîmplinit. De multe ori, omul mediocru își înțelege condiția și, năzuind la desăvârșire, constată cu durere că, în ciuda tuturor eforturilor, nu o poate atinge, motivele fiind dintre cele mai diverse, iar înțelegerea condiției aduce cu sine dezamăgire, atunci când diferența dintre model și copie, dintre ideea plăsmuită și realitatea materiei este vădită. Tot aici poate fi amintită și creația rea, rod al neîmplinirii ori al unei rele interpretări, căci una și aceeași idee poate fi desăvârșită ori distrugătoare, în funcție de natura omului care o are sau în mâinile căruia ajunge.
Teologia creștină oferă și o cale de restaurare și de împlinire a capacității creative umane prin intermediul harului divin, o depășire a mediocrității, o cale de ieșire din calea lucrurilor mărunte ale lumii: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 22). Prin credință și prin lucrarea Duhului Sfânt, omul poate fi eliberat de consecințele păcatului și poate fi restaurat în relația sa cu Dumnezeu, iar în această relație restaurată, omul poate depăși mediocritatea și poate experimenta o creștere și o dezvoltare a creativității sale: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Biserica este astfel tocmai laboratorul în care creștinul își desăvârșește puterea creatoare sădită de Dumnezeu în ființa lui la creație. Prin implicarea activă în actul creației divine și prin cooperare cu Dumnezeu, omul poate aspira la perfecțiune și la împlinirea capacităților sale creative. Raportul dintre creativitate și mediocritate în teologia creștină subliniază necesitatea umană de a se angaja activ în actul creației și de a-și exprima darurile și talentele în slujba lui Dumnezeu și a celorlalți.
Sfinții Părinți au dezbătut în scris ideea mediocrității în contextul căutării desăvârșirii și a aspirației umane de a trăi în conformitate cu voința divină, ea fiind adesea privită ca o manifestare a condiției umane căzute în păcat, omul nemaireușind să-și dezvolte capacitatea de a se realiza pe deplin: „Și nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înșine suspinăm în noi, așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8, 23).
Părinții Bisericii au subliniat că omul nu este destinat să fie mediocru, ci să crească în virtute și să caute desăvârșirea morală și duhovnicească: „Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârșirea voastră” (2 Corinteni 13, 9). Aspirația către perfecțiune și căutarea lui Dumnezeu este esențială pentru creștin, astfel, omul nu trebuie să se mulțumească cu o viață mediocră, ci să caute mereu să se apropie de modelul suprem al perfecțiunii, care este Hristos: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Şi viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2, 20).
[1] Biblia sau Sfânta Scriptură, redactată și adnotată de IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, nota. g, p. 1726.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Omul între δημιοεργείη și τελειότης” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 