Diana Baraboi
Iubirea – și ea doar un „chimval răsunător”?
„Vă arăt o cale şi mai înaltă. Dacă aş vorbi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni precum o aramă zăngănitoare sau un chimval răsunător. Dacă aş cunoaşte toate tainele şi aş avea profeţia şi toată credinţa, aşa încât să mut munţii, dar dacă nu aş avea iubire, nu aş fi nimic. Dacă mi-aş împărţi toate bunurile săracilor şi mi-aş da trupul să fie ars, dar nu aş avea iubire, cu nimic nu mi-ar fi de folos” (1 Corinteni 12, 31–13, 3).
Citatul, care face parte din prima scrisoare a Apostolului Pavel adresată locuitorilor din Corint, reprezintă clasicul imn creștin al iubirii, de o frumusețe desăvârșită, și este, cred, aproape o definiție a acesteia. Iubirea este mai presus de orice altceva, toată cunoașterea lumii nevalorând nimic în absența ei; nici credința nu este de-ajuns, căci, după cum spunea și Sfântul Apostol Iacov, „și demonii cred şi tremură” (Iacov 2, 19), dar ei nu iubesc, astfel, oricât de mare ar fi credința unui om, cu nimic nu-i este de folos, dacă nu are iubire.
Aceste vorbe ale Apostolului Pavel au reprezentat motivul furiei Fericitului Augustin atunci când îi cerea lui Donatus să strige din toate puterile cât este de elocvent și de învățat, dar, chiar dacă acesta din urmă ar vorbi în limbile îngerilor, cei din jur nu ar auzi nimic altceva decât arame zăngănitoare sau chimvale răsunătoare (cf. Comentarii la Ioan 6, 20). Mai târziu, Hrabanus Maurus, plecând de la aceste vorbe, făcea o legătură între virtuți și iubire, considerând că oricâte virtuți ar avea un om, iubirea le acoperă, le depășește pe toate și, prin protecția ei, le luminează și dă la iveală frumusețea lor, și nimeni nu poate fi desăvârșit fără iubire. „Căci” –scrie Hrabanus – „nu va exista niciodată o splendoare a virtuților, dacă sclipirea iubirii nu le-ar radia, fapt pe care îl atestă Apostolul spunând: «[…] iubirea este răbdătoare, este bună, iubirea nu este invidioasă, nu face ceva rău, nu se umflă, nu este ambițioasă, nu cere ceea ce este al său, nu se enervează, nu gândește rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură mai tare de adevăr. Pe toate le îngăduie, pe toate le crede, în toate speră, pe toate le susține. Iubirea nu încetează niciodată» (1 Corinteni 13, 18)” (De institutiune clericorum I, 21). Pentru Hrabanus, ca de altfel pentru întreaga teologie patristică, există o legătură strânsă între cunoaștere și iubirea plină de bunătate, cea din urmă fiind o consecință directă a celei dintâi, căci, după cum spunea același Apostol, „cunoștința însă semețește, dar iubirea zidește” (1 Corinteni 8, 1).
Firește că amândoi Părinții se refereau în primul rând la iubirea creștină, la iubirea față de Dumnezeu și la iubirea față de aproape. Când unul dintre farisei L-a întrebat pe Iisus care este marea poruncă în Lege, Acesta i-a cerut să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată mintea și apoi să-și iubească aproapele ca pe el însuși, căci „de aceste două porunci atârnă toată Legea şi profeţii” (Matei 22, 40). Din iubire mulţi și-au vândut toată avuția, iar banii obţinuţi i-au pus la picioarele Sfinţilor Apostoli, pentru a fi împărţiţi nevoiașilor (cf. Faptele Apostolilor 4, 32-37); din iubire o văduvă a aruncat doi bănuți, adică toată averea ei, în cutia darurilor pentru Dumnezeu (cf. Luca 21, 1-4; cf. Matei 12, 41-44); din iubire un călător a oferit hangiului doi bani pentru ca acesta să-l primească spre a-l îngriji pe bărbatul bătut de tâlhari (cf. Luca 10, 30-37). Tot din iubire, și din convingere adevărată, nu pentru a câștiga fala lumii, martirii au pătimit pentru Hristos. Acest minunat sentiment îi face pe oameni să aibă „un singur suflet şi o singură inimă în Domnul” (Faptele Apostolilor 4, 32), căci iubirea unește sufletele și inimile.
Dar iubirea nu este prezentă doar în lucrările autorilor creștini, ea întâlnindu-se, deopotrivă, și în operele multor autori laici, și nu doar în poeme de dragoste. De pildă, ce diferențe remarcabile există între poemele lui Catullus, în care prezintă diverse feluri de iubire (posesivă, obsesivă, împlinită, neîmpărtășită, platonică etc.) și versurile jucăușe ale lui Ovidius în care cântă iubirile gingașe, divinizând iubirea ca sentiment absolut, sau, dimpotrivă, elegiile sale din care răzbat, deși nu direct, grija și dorul celui aflat în imposibilitatea de a-și vedea și îmbrățișa soția mult iubită.
Iubirea mult cântată de poeți este dorită și căutată de toți oamenii, întreaga lor viață. Ea este atemporală și se întâlnește sub diferite forme: iubirea creștină, iubirea dintre îndrăgostiți, iubirea dintre părinți și copii. Ea este sentimentul sublim, care poate schimba oameni și destine, este ființa omului, ceva propriu tuturor și, uimitor paradox, atât de diferit simțită de fiecare. Oameni diferiți, creștini sau păgâni, au exprimat în cuvinte diferite aceeași idee, de pildă, Vergilius, cântând iubirea neîmpărtășită, considera că ea le învinge pe toate (cf. Bucolice 10, 69), în timp ce Apostolul Pavel mărturisea că iubirea nu dispare niciodată, ea fiind mai mare decât credința și nădejdea (cf. 1 Corinteni 13, 8; 13, 13). Totuși, deși s-au scris nenumărate cărți despre iubire, nici ea nu și-a pierdut din valoare, nici oamenii nu și-au pierdut interesul.
„Un singur cuvânt ne poate izbăvi de tot greul și durerea vieții: cuvântul iubire” spunea Sofocle. Iubirea aduce iertare, ea speră imposibilul, vede bucuria în întristare, speranța în deznădăjde, o scânteie în întuneric. Iubirea se hrănește, uneori, cu amăgire, însă ea este cea care îi dă persoanei îndrăgostite puterea de a rezista, de a merge mai departe. Deși este amăgire, chiar și o astfel de iubire este dorită, deși este o nălucă, ea este chemată, deși rațiunea îi spune persoanei îndrăgostite că este ceva imposibil, aceasta nu va putea și, poate nici nu va dori să renunțe, vreodată, la ea. Uneori iubirea te poate salva, dar tot ea te poate aduce în pragul nebuniei și al distrugerii, îți acaparează cugetul și trupul, te face să-ți pierzi puterea de a te stăpâni. După cum spunea și poetul William Shakespeare: „Dacă nu-ți aduci aminte de nicio trăznaie pe care s-o fi făcut în numele iubirii, înseamnă că n-ai iubit”. Iubirea oferă totul și, în egală măsură, cere totul, deoarece, atunci când iubești nu mai există „eu” și „tu” sau lucruri personale, ci totul se transformă în „noi” și „ale noastre”, iar atât bucuria, cât și durerea unuia sunt resimțite și de celălalt.
Dar poate iubirea să ajungă ea însăși un chimval răsunător sau doar omul plin de știință și lipsit de iubire? Iubirea este pretutindeni, dar felul în care ea este trăită ori simțită arată dacă ea este iubire adevărată sau doar un zăngănit tot mai deșert și asurzitor. Pentru Sfântul Apostol Pavel trăirea iubirii adevărate întru Dumnezeu făcea diferența de valoare între oameni, căci oricâtă cunoaștere ar fi avut, ei nu valorau nimic dacă nu simțeau și dacă nu trăiau întru iubire. Din punct de vedere laic iubirea devine un chimval răsunător atunci când între oameni nu mai există dialog, afecțiune, interese comune. Însă, pentru fiecare iubire falsă există nenumărate iubiri sincere și pentru fiecare om care surâde ironic la auzul cuvântului „iubire” există mulți alții pentru care iubirea dă sens vieții lor. Astfel, ea este și va rămâne vie și nemuritoare, fiind ceva care nu își va pierde vreodată puterea: doar iubirea este viața, lipsa iubirii aducând moartea.
Și să iubești, și să fii iubit reprezintă un privilegiu și un sentiment care nu poate fi înțeles ori explicat, ci doar trăit.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Iubirea – și ea doar un <chimval răsunător>?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 