Săracii din România: amuțiți prin mass-media, șterși prin calcule
Ideologia societății este ideologia clasei conducătoare. Nimici mai stînjenitor pentru o societate capitalistă decît existența săracilor. De aceea, ei sînt ascunși prin toate mijloacele posibile.
1. Eliminarea săracilor din istorie și antropologie
În manualele de istorie, în articolele și cărțile de istorie, la colocviile, conferințele și simpozioanele de istorie, o ploconeală generalizată față de descendenții foștilor moșieri. În contrast, răscoala din 1907, ultima mare răscoală țărănească, e complet ignorată. În 1907, țăranii erau 85% din populație, dar aveau doar 10% din locurile din parlament, în sistemul de alegeri cenzitar. În manualul de istorie de clasa XII-a, de 160 de pagini, istoria secolului XX, Zoe Petre consacră UN RÎND răscoalei: ,,și marile răscoale țărănești, dintre care cea mai importantă este cea din 1907”.
62 de litere, mai puțin decît un Tweet, despre singurul eveniment istoric la care participă majoritatea poporului român.
Petre Năsturel, generalul care a reprimat sîngeros răscoala, apare pe Wikipedia doar cu ,,preocupări de heraldică”. După 1990 a apărut o cenzură în sens invers, mai toxică decît cea dinainte. Istoria după 1990 înseamnă doar istoria marilor familii boierești. Lucian Boia, mare distrugător de mituri, nu spune nimic despre eliminarea răscoalei din 1907 din istoria de după 1990. Rămîne asta: singurul eveniment istoric la care a participat, în România, în secolul XX, 85 % din populație, e ignorat cu bună-știință.
Există, din 1990 încoace, o cenzură istorică la fel de rea ca cenzura stalinistă, însă de sens opus.
Cărțile de antropologie, la fel. La sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX, agronomi ca Ion Ionescu de la Brad scrie Agricultura română din județul Dorohoi (1866), Agricultura română din județul Mehedinți (1868), Agricultura română din județul Putna (1869); Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țeranului român (1895). Sînt cărți despre sărăcie. Care e procentul de bordeie din județele Munteniei? Nu mai interesează. Istoria vieții private, inaugurată de Școala Analelor, nu se face în România, fiindcă istoricii ar trebui să vorbească despre o pătură însemnată de muncitori și slugi. De care, desigur, istoria nu se interesează și nu trebuie să se intereseze.[1] Nu se republică articolele lui Geo Bogza, Brunea-Fox, Zaharia Stancu despre sărăcia interbelică.
2. Eliminarea săracilor din mass-media
Televiziunile fac uneori emisiuni despre săraci și sărăcie. Însă cei săraci sînt întotdeauna obiectualizați, filmați de la distanță. Niciodată nu li se ia un interviu. Nimeni nu îi întreabă cum își drămuiesc banii. Tot ce a reușit televiziunea română să transmită despre satul românesc a fost grotescul Las Fierbinți. Săracii sînt mereu filmați de departe, colectiv și indistincți, atunci cînd nu sînt pur și simplu ignorați. Pensionarii cu pensie minimă, angajații cu salariul minim – un sfert din populație este săracă. Eliminarea săracilor din mass-media duce la eliminarea lor din discursul politic, care duce la alienarea partidelor față de problema sărăciei. Partidele nu se interesează de săraci și nici de sărăcie. Cum partidele nu se mai interesează de problemele lor, săracii nici nu mai vin la vot: procentul de votanți a scăzut de la 65% în 2000 la 33% în 2020, practic s-a înjumătățit în două decenii.
Cei săraci se simt complet eliminați din mass-media, din dezbaterea publică, din dezbaterea politică, din societate.
3. Eliminarea sărăciei prin artificii contabile și statistice
Anul 2023 a fost un an de inflație. Inflația a fost calculată benign, la 5%, 10% anual. Dar inflația la alimente a fost de 70%. Cei mai săraci dintre români își cumpără doar mîncare, iar, pentru ei, inflația a fost de 70% anual. Pentru 25 % dintre români, inflația a fost nu de 5%, ci de 70%.
Cu alte cuvinte: 25% dintre români sînt cu 70% mai săraci decît în anul precedent. Dintre ceilalți, cei 25% aflați deasupra nivelului de sărăcie, a avut loc o coborîre spre nivelul de sărăcie. 30% dintre români nu își permit servicii stomatologice.
Nici pensia minimă, nici venitul minim garantat, nici salariul minim din România nu țin cont de coșul minim de consum. Nimeni nu a făcut vreo anchetă pentru a măsura cît la sută din abandonul școlar, de exemplu, se datorează sărăciei părinților: unele lucruri nici măcar nu trebuie discutate. O treime din români nu își permit vacanțe și autoturisme.
Sărăcia nevăzută: abia în 2014, românii au avut mai multe depozite în bănci decît credite. Din vara lui 2022, inflația a ros valoarea acestor depozite. A fi tînăr profesor cu salariul minim este și asta o formă de sărăcie: un cuplu de tineri profesori nu-și poate permite un credit ca să își cumpere o locuință în orașe mari. 66 % dintre români nu au depozite bancare.
Poveștile sărăciei cotidiene: un om dintr-un sat din Maramureș avea o mașină. A mers cu mașina și a lovit un cîine. Mașina s-a bușit zdravăn. Costa o mie de lei reparația, pe care omul nu-i avea. La București, în piața Unirii, toți ar fi întrebat: cîinele a scăpat, s-a rănit, a murit? Omul cu mașina nu mi-a spus: n-avea cei 1000 de lei ca să repare mașina, ca să poată circula cu ea.
SUA fac aproape anual un sondaj.
Dacă ai avea o cheltuială neprevăzută de 400 de dolari, ai avea de unde să o acoperi? 61% din americani au declarat că au; cei care nu aveau au fost întrebați iarăși: ați putea cere bani împrumut la bancă? Ați putea împrumuta de la neamuri sau prieteni? Ați putea vinde ceva? 12% au spus că nici nu au banii, nici nu ar putea împrumuta de la nimeni. 12% din americani nu ar putea face față unei cheltuieli neprevăzute de 400 de dolari. Nici un sondaj asemănător la noi.
0,4% dintre deponenţi dețin 26% din totalul depozitelor bancare. Grosso modo, putem extinde:
0,4% dintre români dețin 26% din ce e de deținut în România. Aproximativ 2% din români dețin 50% din tot ce e de deținut în România ca ceilalți 98%.
Sărăcia devine spectrală – nu invizibilă, ci translucidă, asemănătoare unei umbre, ne-periculoasă.
4. Psihologia economică
Psihologia economică spune sec: cel care are un salariu de 5,000 de lei pe lună nu înțelege cum trăiește cel care are 2500 de lei pe lună. Cel cu 10,000 de lei pe lună nu își poate închipui cum trăiește cineva care cîștigă 5000 de lei pe lună. Îi este imposibil, cognitiv. I s-a atribuit Mariei Antoaneta replica ,,dacă nu au pîine, să mănînce cozonac” spusă despre țăranii săraci din Franța. Ea ne pare ridicolă prin enormitate. Cum să nu știi că cineva care nu are bani de pîine nu va avea bani de cozonac? Din păcate, această gaură cognitivă e generală. Cei 2% români care dețin 50% din tot ce e de deținut nu știu – și nu prea le pasă – din ce trăiesc restul de 98%. Și, mai ales, nu le pasă de părerile politice ale celorlalți 98%.
Fiindcă așa-zisele politici anti-precaritate sînt făcute tot de beizadele, de fii, fiice, gineri, nurori ai oligarhilor de Dîmbovița.
Voi lua un exemplu aparent benign, o declarație din 29 decembrie 2020 a Cristinei Prună, USR: ,,De la 1 ianuarie 2021 piața de energie electrică din România va fi liberalizată. Acest lucru ține de normalitatea oricărei economii deschise… Concurența liberă și cît mai largă în orice domeniu nu poate avea la final decît efecte benefice pentru consumatori, fie că vorbim de calitatea produselor și serviciilor oferite, sau de prețuri.. /…/ Experimentul odios din ultimii ani ai pieței reglementate instaurată de PSD a adus consumatorilor doar cheltuieli umflate…”.
Din 2021, România a ajuns în octombrie 2023 la cel mai scump kilowat din Europa. Cristina Prună (și USR, și restul partidelor, și tot establishmentul politic) mințiseră. Din 2021, statul român dă ordonanță după ordonanță, unele mai neclare ca altele, despre indexarea prețului la energie, compensare – cîrpociri lamentabile, plătite desigur de contribuabili.
E greu de zis că Cristina Prună e un politician cinic și nepăsător față de cei mulți. Pur și simplu, a trăit mereu într-o zonă de relativ confort. Dar inocența ei este plină de cruzime, întru nimic deosebită de cea a copiilor care opăresc pisici vii.
[1] O răscoală ca cea de la Tatar Bunar era declarată prea repede drept invazie sovietică. Județul Cetatea-Albă era un județ predominant slav, în care românii reprezentau abia o cincime din populație. Vezi și Henri Barbusse, Les bourreaux (Călăii), 1929, p. 189 și urm. În realitate, localitățile, afectate de secetă, sărăcite de război și devalorizarea rublei, erau doar înfometate. 80% din populația județului, repetăm, nu erau români, iar autoritățile românești se purtau samavolnic, ca o armată de ocupație, jefuind.
INDICAȚII DE CITARE:
Dan Ungureanu „Săracii din România: amuțiți prin mass-media, șterși prin calcule” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 