Dan Laurențiu Pătrașcu
Poetul G. Călinescu
Faptul că G. Călinescu este îndeobște recunoscut ca istoric literar, teoretician al literaturii și strălucit prozator este un fapt unanim acceptat. De asemenea, faptul că sistemul critic călinescian este conectat mai degrabă la opera de prozator este un element cât se poate de evident. Ceea ce rămâne însă oarecum în afara modelului pe care-l întruchipează G. Călinescu în literatura română este opera sa poetică. Un aspect mai puțin analizat este așadar poetul Călinescu, umbrit de aureola celorlalte preocupări culturale. Există în opera călinesciană o disponibilitate a schimbării registrelor discursului de la poezie către proză, trecând prin dramaturgie și, așa cum s-a constatat adesea, prin critica literară care devine în cazul său o modalitate de a analiza literatura, folosind chiar uneltele literaturii. În proza călinesciană se regăsesc teme și motive ale operei poetice, așa cum prozatorul poate fi ușor deslușit în spatele perfectei țesături narative din Istoria literaturii române de la origini până în prezent.
Din mărturisirile scriitorului, cariera pe care și-o proiectase era cea de poet. De altfel, aștepta o confirmare de la cei pe care-i considera marii critici ai vremii: „pe mine nu mă interesa decât părerea a doi oameni din România: G. Ibrăileanu și Eugen Lovinescu. De verdictul lor depindea întreaga carieră a mea și încrederea în mine. Credeam atât de mult în absolutul judecății critice, încât o vorbă spusă de Ibrăileanu ori Lovinescu însemna pentru mine o sentință […] S-a întâmplat însă că, atunci când am venit eu, criticii în vârstă să nu mai scrie, și n-avea cine să-mi spuie de trebuie să-ncep ori nu”[1]. Faptul că nu a avut o astfel de confirmare critică a determinat gestul renunțării la poezie: „atunci am renunțat la scris și renunțarea aceasta se cheamă critică”[2]. Ideea că vocația critică a apărut pe fondul renunțării la poezie este cu atât mai interesantă, poetul prefațând astfel criticul. Într-un fel, „judecata critică absolută” de care nu a beneficiat a constituit punctul de plecare al unei opere critice care a trasat definitoriu ample și ferme judecăți de valoare în literatura română. În orice caz, Călinescu nu a renunțat niciodată total la poezie, revenind la ea în diverse etape ale operei sale. Dovadă sunt textele lirice răspândite în mai multe periodice culturale ale timpului.
În opera poetică a lui G. Călinescu transpare o bună parte din deschiderea către universalitate, către o construcție viguroasă care pare a absorbi toate marile teme ale literaturii. Estetul Călinescu se dezvăluie la fel de firesc în poezie, ca în paginile sale de prozator sau critic. Lirismul călinescian are o consistență gravă, studiată, abordând cu ușurință o tematică vastă.
Muzicalitatea vârstei copilăriei, accentul pus pe reverberațiile sonore ale amintirii transpare în Melodii: „Lumea suna frumos. Făceam țimbal / Din lingurițe, tăvi, pahare, cești, / Pluteam în melodii cu cozi de pești / Verzi, diafani, prin apa unui bal //”[3]. Melodia interioară amintirii dezvăluie un spațiu supradimensionat, construit din perspectiva copilului: „Şi patul mârâia pe labe groase / De leu, pendulul vâjâia festiv, / Oglinda ardea, şi-ntr-un crater cu tiv, / De-argint fierbeau istorii fabuloase//”[4].
Rochia de moar este o reluare lirică a imaginarului din Cartea nunții, dar ceea ce conturează vitalitatea poetică e surprinzătoarea forță de a crea imagini, de a transpune în cuvinte o atmosferă ce se află în vecinătatea revelației poetice: „Pe geam, un val oceanic stropește picături, / Se clatină-n oglindă desișuri de păduri, / Înăbușită fierbe cerneala-n călimară, / Mieroasă, zmaragdie, suc de cucută-amară. // Dulap, scrin, piano, sobă, suspină fiecare, / A zdupăit ceva ca o descălecare / Picioare transparente sosind din Paradis / Pun unghiile de aur pe masa mea de scris//”[5].
Ironia livrescului transpare în Impostură, text despre fețele poetice, autobiografice ale tânărului privit acum din perspectiva ochiului necruțător al adultului: „În adolescență eram foarte trist, / Un veșnic himerist, / Pășind sigilat de destin, / Ca un posibil nou Lamartine, / Contemplând ale soarelui funeralii / Cu profil de medalii”[6]. Sintagma metaforică „poet sigilat de destin” apare într-o notă critică referitoare la Eminescu, semn că metafora nu este exclusă din demersul critic, dimpotrivă. Mai mult, se poate observa aici întrepătrunderea unor texte în imensul laborator imaginar călinescian, așa cum imagini poetice vor fi utilizate în descrierile din romanul Enigma Otiliei.
Deși condescendent la adresa imaginii sale din trecut, poetul recunoaște o stare de sfială atunci când vorbește despre eul său prezent, împlinit, dar atins de o paradoxală îndoială a împlinirii: „Azi am gravitatea celui care-a biruit, / Dar la suflet sunt îndoit, / Pierzând vâlvătaia focoasei călduri, / Se-ngrămădesc în mine păduri. / Pe vremuri, încrezut, / Gândeam spre a fi văzut, / Dar acum, când spiritul mi-e aproape fecund, / Mă rușinez și m-ascund. / Și când fete adesea mă întâmpină cu: / Ăsta e Călinescu, / Cercetez locul, emisferic, / Să văd cui s-a dat acest nume generic, / Căci eheu, eheu, / Nu mai am vanități de Eu”[7]. Numele generic de Călinescu (interesantă ipostază a unui sine lărgit, „emisferic”), constată limitele necuprinsului. Vanitatea tinereții fiind anulată, nu mai rămâne decât imaginea ființei înaripate atinse de melancolie din gravura lui Dürer. O comparație a poetului de altădată (în sens biografic) cu poetul exilat Ovidiu este edificatoare în acest sens: „La Pontul Euxin am fost să pun întrebări, / S-aud tumulte de mări / Și ca Ovid de pe mal / Să contemplu spumă și val. / Ferindu-mă de ipochimeni, / Am așteptat ca-n preajmă să nu fie nimeni, / Și-atunci abia mi-am pus capul în palme, / Spre-a apei de-a valme, / Noros și indirect / Ca Melancolia lui Dürer Albrecht //”[8].
O altă reflectare poetică târzie a personalității poetului este ilustrată în Contraste: „În viață am fost plin de contraste / Cu zile albe sau nefaste. // Am fost centaur în poieni / Și o șopârlă-n buruieni, // O sepie stropind cu tuș, // Un alb pe mare, pescăruș, // Ostaș purtând sabie grea, / Curtean în mână c-o lalea, // Suav ca îngerii din rai / Războinic ca un samurai // ”[9]. Șirul contrastelor continuă progresiv și dezvăluie un spirit pe cât de lucid pe atât de atent la puterea de sugestie a opozițiilor: „Un pin cu fruntea maiestuoasă, / O salcie plângând pletoasă, // Un măr domnesc cu carnea bună, / Otrăvitoare mătrăgună, // Bizon cu pielea-nămolită, / Păun cu coada zugrăvită, // Nebun ca neamul lui Atrid, / Poet ca regele David//”[10]. Poetul este, astfel, o sumă de contradicții aparent ireconciliabile, cu atât mai incitante cu cât sunt atribute ale creatorului. Și creatorul se imaginează în eternitate sub forma unei statui. Imaginile sunt lucrate atent sub raportul substituției lirice, impregnate vizionar cu motivul invers al timpului care poate fi oprit, dar fără folos: „Mâncat de-a toamnelor otravă / De-aș fi ferit de-o arhitavă / De-aramă sau de fier, / Lipsit de nas sau de-o ureche, / Voi fi de-a pururi nepereche, / Un ornament stingher//” (Statui)[11]. Forța imaginarului poetic călinescian poate fi observată și în Spada text despre dăinuirea în timp a scriitorului prin operă: „Cetate-am ridicat cu ziduri de cristal / Ce Nimrod n-a visat, nici Assurbanipal; / Cupola e-o bucată de piatră nestemată, / De ploaie și furtună în veci nevătămată. / Deasupră-i nori de ani vor alerga într-una, / Ea va luci frumos, aprinsă ca și luna. / Nu voi pieri astfel; în domul funerar / Ca fluturul voi fi închis în chihlimbar / Și voi rămâne-atât în casa sclipitoare / Cât diamant, topaz nu se topesc de soare. / De unde-s, cum mă cheamă nu se va scrie-un rând, / Dar harfa pusă sus va spune mult vibrând, / Și va vedea c-aveam făptură de balaur, / Cu ochii de safir și unghiile de aur”//[12].
Un Exegi monumentum inversat, specific spiritului călinescian se dezvăluie în versuri care surprind cu luciditate alcătuirea delicat-vulnerabilă a operei: „Când mi-e teamă ca Siriu să nu explodeze / Și să nu-nghețe soarele, / E greu să dureze / Niște foi de hârtie în secolul cellalt, / Ca munții de cremene și de bazalt. / Dar ăsta-i unicul meu document, printr-un vers / Dovedesc că am existat în univers; / Mi-am pus sufletul într-un caiet care-adie / Fragil ca balonul de păpădie //[13].
Poetul ar dori o pauză în ordinea trecătoare a lumii pentru iubita sa, pe care ar vrea să o cruțe de neiertătoarea povară a timpului (Apa vie): „Unde ţi-e templul, Solomon? / Dă-mi, rege, apa vie, / Care pe morți învie, / Căci vreau s-o țin curată, / De-a pururea nevătămată, / Cu gloria cântării / Și prospețimea mării, / Sclipitoare ca rubinul, / Neprihănită ca și crinul, / Răcoroasă ca un lac, / Și floarea de liliac, / Cu-obrajii plini de rouă, / Ca merele când plouă. / Suflarea dulce să-i rămâie, / Ca la o coajă de lămâie, / Și trupul îmbălsămat, / Precum un strugure uscat. / Piciorul neted în sandală / Să aibă carnea de migdală. / Și să lase-n urmă val / De smirnă și de santal. / Vreau să trăiască într-una, / Cât stelele și luna”//[14]. O desfășurare firească, armonioasă, a gesturilor iubirii are ca elemente centrale grija și așteptarea, coordonate ale unei sentiment aflat permanent sub semnul interdicției: „Iubirea mea-i făcută din grijă și-așteptare, / Să merg cu tine-alături îmi este interzis. / Stai într-un turn de aur sclipind în depărtare, / Și ca s-ajungi la mine tu zbori peste abis” (Interdicţie)//[15]. Versul arghezian: „Logodnică de-a pururi, soție niciodată”, devine aici: „Nu-ți voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic”. În Epitalam imaginile unei erotici proaspete, fascinante, se constituie într-o descriere accentuată și diversificată a senzațiilor: „Obrazul tău e proaspăt, îmbălsămat şi rece / Ca mărul abia rupt, / Prin părul tău în vâlvă vrăjită mâna-mi trece / Într-un desiș abrupt. // Genunchi, picioare, umeri, subțirele tău bust / Și mirul gurii tale, / Tot ce respir și-ating cu buza are gust / De cărnuri vegetale//”[16]. Chemarea la iubire are inflexiuni culturale dintre cele mai diverse. Sunt invocați Dante Aligheri, Noah, Händel, Bach, Petrarca, Goethe. Iar șoapta iubirii este suavă poruncă a unui mire cunoscător al misterelor lumii: „Mângâietor în șoaptă şi fără șovăire / Eu sunt poruncitor, / Supune-te suavă unui teribil mire / De taine știutor//”[17].
În ceea privește creația, la Călinescu imaginarul poetic este conturat în jurul ideii de lumină, de translucidă și incandescentă străfulgerare a inspirației, așa cum se poate observa în Călimara: „Cerneala mea e o esență rară / Bătând în purpură și auriu, / O apă vie într-o călimară / Fierbând atunci când scriu. // Când tocul scot muiat în fundul ei, / Și pe hârtie zborul dau peniței, / Caietul alb se umple de scântei / Și joc de artifiții. // Un curcubeu de flăcări se ridică / Țâșnind în fire ca dintr-o cișmea / Făcută din cleștar și majolică, / Stropind pe fruntea mea//. Interesantă este și starea celui care, atins de lumina creației se transpune într-o altă lume, fantastică și exotică: „Pe un covor mă-ntind, devin persan / Și mă visez cu ochi întredeschiși / Călare străbătând spre Ispahan / Păduri de chipariși//”[18]. De asemenea, poezia tinereții estet pusă sub semnul unei alte identități, născute dintr-un elan interior puternic şi imperturbabil: „Poemele de-adolescență / Eu nu le-am scris niciodată, / Căci izbucneau cu-așa violență / Că hârtia era inundată // De valuri de flăcări albastre, Ca fosforul lui Mefistofel / Călimara zvârlea joc de astre, / Condeiul ardea și el//”. Prin opoziție, la vârsta maturității artistice, poetul poate distruge textul din prea mult meșteșug: „Azi suflu meșteșugește / În spuma grea diafană, / Și strofa adesea plesnește / Ca sticla venețiană//” (Condeiul care arde)[19].
Senectutea este întâmpinată cu bucurie, poetul compunând un Gaudeamus igitur care capătă o rezonanță tomnatică: „S-a dus frumoasa juventute, / Ne îndreptăm spre senectute; / Intrând cu tinerii în horă, / Să-ntârziem măcar c-o oră / Alunecarea în Tartar, / Descris de toți foarte amar. / Ce dacă părul mi-este sur? / Gaudeamus igitur!”[20]. Poetul are convingerea că nu există de fapt decât o singură vârstă care le cuprinde pe toate celelalte, sub soarele unei primăveri ce creează sentimentul eternității: „La soarele-nfocat / Azi palme desfac; / De-o grindă neagră-am stat / Prins ca un liliac. // Câți ani inima-mi are? / Am vârsta tuturor, / Pe-o flacără călare alerg spre viitor. // Trecutul țipă-n urmă, / C-un salt sar peste punte, / Scânteia piatra scurmă / Când mă ridic pe munte. // Printre cărbuni în mine / Ciocanele-și fac drum, / Din văi cresc pân’ la mine / În coșuri nori de fum. // Sunt tânăr sau bătrân? / Alerg spre viitor, / Spre stele focul mân, / Zburând din nor în nor //”(Primăvară)[21].
Poezia lui G. Călinescu (pe nedrept ignorată) are o certă valoare literară, manifestată prin diversitate tematică, imaginar poetic bogat, idei poetice de mare forță, discurs liric de mare vitalitate artistică. Deși a renegat-o în tinerețe, Călinescu a revenit constant la poezie, domeniu care acoperă impecabil toate vârstele operei sale.
Bibliografie
Călinescu, G., Opere 2. Poezii, Editura Pentru Literatură, București, 1965.
Călinescu, G., Poezii, teatru, nuvele, Editura Minerva, București, 1986.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982.
Alecu, Viorel, Opera literară a lui G. Călinescu, Editura Albatros, 1974.
Bălu, Ion, Opera lui G. Călinescu, Editura Fundației Culturale Libra, 2001.
Bălu, Ion, G. Călinescu, Editura Cartea Românească, 1970.
[O variantă a acestui articol a apărut în volumul Conferinței Internaționale Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017]
[1] Valer Donea (Profira Sadoveanu), De vorbă cu G. Călinescu, apud Bălu, Ion, G. Călinescu, Editura Cartea Românească, 1970, p. 43.
[2] Idem
[3] Călinescu, G., Opere 2. Poezii, Editura pentru literatură, București, 1965, p. 12.
[4] Călinescu, G., op. cit., p. 11.
[5] Călinescu, G., op. cit., p. 93.
[6] Călinescu, G., op. cit., p. 225.
[7] Idem, p. 226.
[8] Idem, p. 227.
[9] Călinescu, G., op. cit., p. 229.
[10] Idem, p. 230.
[11] Idem, p. 233.
[12] Idem, p. 245.
[13] Idem, p. 248.
[14] Idem, p. 146.
[15] Idem, p. 157.
[16] Idem, p. 159.
[17] Idem, p. 161.
[18] Idem, p. 213.
[19] Idem, p. 255.
[20] Idem, p. 219.
[21] Idem, p. 253.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Poetul G. Călinescu” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 