Dan Laurențiu Pătrașcu
Ion Creangă. Literatură și filosofie
Literatura este dublată la Creangă de o anumită atitudine filosofică, o atitudine care se dezvăluie în gesturile scriiturii, în dedublarea gânditorului în țesătura narativă a textului sau care transpare uneori în afirmații care exprimă limpede viziunea scriitorului despre existență. „Omul e dator să încerce” este o formulă care exprimă plenar modul de a gândi existența umană în general, dar și o posibilă raportare la modul în care ia naștere opera scriitorului, știind fiind faptul că scrisul a însemnat mereu o mare provocare pentru Creangă, efortul de a scrie (la propriu) fiind amplu evocat de contemporanii săi. Scrisul lui Creangă, pus cel mai adesea sub semnul căutării unei formule estetice originale pentru a se demonstra că nu este un „scriitor poporal” merită mai mult, în sensul în care nu doar literaritatea (strălucită de altfel) a textelor este interesantă ci și țesătura lor ideatică. Textele lui Creangă conțin (aproape toate) fie considerații directe ale unui narator contemplativ-meditativ, fie proverbe care sintetizează ideatic epicul. Cugetările scriitorului, puse cel mai adesea în relație cu înțelepciunea (filosofia) populară, sunt rezultatul unei modalități proprii de a vedea lumea. Și lumea există – pare a spune Creangă – pentru a fi povestită. Or, tocmai prin faptul de a fi prezent în operă, de a se ipostazia într-o voce, Creangă devine o conștiință a existenței umane, a felurilor multiple în care umanitatea se manifestă, iar forma cea mai înaltă de manifestare a acesteia este gândirea. Dincolo de gesticulaţia histrionică a omului Creangă, se poate întrezări predispoziția către reflecție, ascunsă în adâncimea epicului. I. Negoiţescu, vorbind despre înclinația către estetism a lui Creangă, remarcă: „Dar vina lui Creangă – dacă vină şi nu fatalitate este – constă în împrejurarea că el a apăsat numai pe coarda plăcerii. Oricâtă valoare ar avea un text de interpretat, care deţine calitatea de a se interpreta pe sine, însumându-şi interpretul, autarhia aceasta valorică denotă o sărăcie spirituală indiscutabilă”[1]. Şi sub acest aspect, criticul îl compară pe Creangă cu…Mateiu Caragiale, „ambii mizând pe filologie, pe valorile de expresie ale prozei româneşti, pe poezia prozei şi, ca atare, ambii intraductibili”. I. Negoiţescu aşază aşadar estetismul accentuat al povestitorului în opoziţie cu spiritualitatea acestuia, ca şi cum cele două concepte s-ar exclude. Mai mult, „umilitatea spirituală” a lui Creangă ar proveni dintr-o atitudine de „situare sub estetic a unui estet”. Considerăm că „umilitatea” sub semnul căreia se plasează omul Creangă este mai degrabă o atitudine existențială decât una estetică. Nici nu se putea altfel la un scriitor a cărui biografie coincide cu felul în care se transpune în text (Amintiri din copilărie). Iar felul în care se organizează eşafodajul ideatic în Povestea lui Harap-Alb nu denotă deloc puţinătate spirituală, dimpotrivă. În acest veritabil manual despre împlinirea umană sub toate formele ei, se găsesc cele mai multe dovezi ale unei filosofii proprii, transferate (cum altfel?) la nivelul unui epic dominat de prezenţa ubicuă a naratorului. Ideile lui Creangă din acest text narativ se aseamănă cu cele din Oracolul manual și arta prudenței de Baltasar Gracián. La fel ca în acest celebru manual aforistic se disting cugetări despre felul în care trebuie să se comporte cel care vrea să se desăvârșească spiritual. Sensurile umanității sunt filtrate din perspectiva unui moralist, naratorul şi personajele pe care le construieşte stau sub semnul înţelepciunii. Astfel, tânărul îi răspunde tatălui, care se arătase circumspect că el va reuși, din cauza dezamăgirii pe care i-au provocat-o frații lui, astfel:
„ — Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc și eu într-un noroc și cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce”[2]. Datoria de a încerca reprezintă una dintre marile provocări ale fiinţei. De aici, deducem că sensul drumului nu poate fi decât ascendent, pus sub semnul „întru norocului” şi a lui Dumnezeu. Vorbind despre „metafora” drumului, George Munteanu consideră că: „Nu incidental drumul eroilor din basme, al lui Făt-Frumos, e circular (în sensul împlinirii), pe când drumul din scrierile posthomerice e nu o dată sinuos, fără nici o rânduială, labirintic, iar când e rectiliniu nu cunoaşte capăt, împlinire deplină[3]”. Pe acest drum labirintic, eroul cunoaşte frica, dezamăgirea, chiar dorința de a sfârși, așa cum se confesează calului: „— Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viață ticăloasă. Vorba ceea: <Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi>”[4]. Sugestia unei sinucideri este aici surprinzătoare pentru un text care îndeobşte a fost citit sub auspiciile seninătăţii şi optimismului. Unde se termină jelania eroului şi unde se aude vocea plină a naratorului? Poate în răspunsul calului, magistral prin acumularea argumentelor, pus sub semnul lucidității și rațiunii senine: „— Stăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olicăi atâta! După vreme rea, a fi el vreodată și senin. Dac’ar sta cineva să-și facă seamă de toate cele, cum chitești d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morți pe toate cărările… Nu fi așa de nerăbdător! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta? Omul e dator să se lupte cât a putea cu valurile vieții, căci știi că este o vorbă: <Nu aduce anul ce aduce ceasul>. Când sunt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat”[5]. O astfel de răsturnare de viziune se poate observa şi în Amintiri din copilărie: „[…] căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale căruia aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace până nu te bagă în mormânt! Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată. Și, drept vorbind, acesta-i adevărul”[6].
A aștepta, a avea răbdare, sunt constantele filosofiei morale a lui Creangă. Iată această idee, exprimată de Gracián astfel: „A ști să întreţii aşteptarea: trebuie să o alimentezi necurmat: multul făgăduiască mai mult, şi cea mai bună faptă fie maz pentru şi mai bune. Nu miza totul de la prima mână: mare ştiinţă e să ştii a-ţi drămui forţele, în ştiinţă, şi a-ţi grăbi triumful”[7]. Aventurile eroului trebuie puse sub semnul unei filosofii epice a naratorului care desfășoară gradat faptele, în virtutea izbânzii celui ales pentru desăvârșire. Nimic nu este în plus, citatul ilustrativ însoțește permanent o scriitură pusă sub semnul unei demonstrații simbolice: „Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară. Ș-apoi acel unul are atunci în mână și pâinea, și cuțitul și taie de unde vrea și cât îi place, tu te uiți și n-ai ce-i face. Vorba ceea: <Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale>”[8]. Acel unu, principiu al întregului poate întemeia o lume. Şi în acest sens, imaginea este pregnantă: întemeietorul are libertatea deplină asupra a ceea ce creează. Cine nu îndrăzneşte, cine nu are conştiinţa datoriei de a încerca rămâne un simplu spectator: „tu te uiţi şi n-ai ce face”.
Răul şi binele, principii antinomice ale lumii sunt integrate în acest univers construit după tipare eterne: „Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul câteodată prinde bine la ceva”[9]. Înţelepciunea este decantată şi în astfel de bucăţi epice în care personajul filosofează practic despre răul binefăcător: „— Vorbă să fie, stăpâne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”…[10] Interesantă este aici raportarea la rău ca principiu manifest în lume. E nevoie de rău, mai mult, e nevoie ca el să fie lăsat în lume. Și a cunoaște şi a accepta prezenţa răului dezvăluie atitudinea paradoxală, aceea că lăsându-l să se reveleze, devine un factor de echilibru, are rol modelator „fac pe oameni să prindă la minte”. Raportarea la Dumnezeu, ca principiu suprem al Binelui este făcută (tot) sub semnul protecţiei faţă de rău, dezvăluind o dată mai mult legătura indestructibilă a celor două principii: „— Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba ceea: <Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții>. Hai, nu mai sta la gânduri; încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. <Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.> Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârși ele și aceste de la o vreme” [11]…
Amintiri din copilărie este o meditație epică pe tema vârstei copilăriei. Implicațiile filosofice sunt multiple, mergând de la raportarea ființei mature la trecut, la prima copilărie, la adolescenţă, până la conturarea stării de fericire. Temporalitatea, văzută din perspectiva succesiunii vârstelor este surprinsă într-o imagine a unei singure vârste, peremptorie în înţelegerea fericirii. Vârsta cea fericită devine la Creangă un teritoriu al unei posibilităţi epice în care aproape că nu mai contează momentele în cronologia lor trăită, ci doar ca imagini luminoase, definiţii epice ale copilăriei. În acest text concentrat, poate mai mult ca în toate celelalte, răzbate încercarea de a înţelege sufletul uman. Creangă re-compune lumea aşa cum a cunoscut-o în timpul copilăriei. Este un demers care include o anumită ingenuitate şi în egală măsură, demonstrează forța epică de a desprinde din uitare fragmente solide, de consistența inefabilului copilăresc. Fericirea este ilustrată cel mai bine în Amintiri din copilărie într-o imagine arhetipală a cuvântului fericire, care ilustrează etimologic legătura între mamă și fiu[12]: „Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte, și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău”[13].
Criticul George Munteanu observă natura cu totul specială a acestei scrieri, care rezonează cu biografia agitată a scriitorului: „Amintirile din copilărie s-au iscat din asumarea unei „obsesii” existenţiale ajunse la paroxism, nu din încercarea de a se elibera de ea prin nu importă ce gen de „sublimare”, de transformare în altceva, de ocolire, de punere a tot felul de ziduri despărțitoare în față-i („otium”- ul rememorării celor ce apar cu atât mai plăcute, cu cât le cunoaştem mai bine ireversibilitatea, gândul la posteritatea nutrită şi prin lăsarea de memorii „scrise”, experimentarea „artistă” a modului cum funcţionează maşinăria readucerii în prezent a celor trecute prin intermediul fluxului – fie şi involuntar al amintirilor)”[14]. Aşadar, Amintirile reprezintă o asumare existenţială, o eliberare prin intermediul scriiturii de convenţiile genului memorialistic. Mai mult, în literatura română şi oriunde în lume, Amintirile reprezintă un caz aparte în ceea ce priveşte legătura indestructibilă dintre artă şi viaţă: „[…] Aici totul e acceptat şi trăit cu voluptate atotcuprinzătoare. Din asemenea unghi al perspectivei globale, înţelegem cum a reuşit Creangă să-şi facă din operă, din faptele lui îndeobşte, o existenţă firesc-plenitudinară: îşi întrevedea pentru o secundă <viaţa fără de moarte>. Amintirile din copilărie reprezintă, în literatura română, cea mai de necomparat expresie de artă şi a artei ca pe cea mai pe deplin recuperabilă bogăţie a vieţii prin creaţie”[15]. Pentru criticul Mircea A. Diaconu scrisul are la Creangă o „valoare existențială”, şi este „un spaţiu al refugiului, protector într-un sens foarte înalt”. De asemenea, remarcă în textul Amintirilor „ca în Mioriţa, o proiectare utopică a sinelui, o stare de graţie, cathartică şi contemplativă, care, dacă nu vizează ceea a fost, ci ceea ce va fi, are totuşi puternice implicaţii asupra concretizării virtualului”[16]. În viziunea criticului, „evenimentele anecdotice” funcţionează ca „metafore narative” iar erudiţia folclorică reprezintă „semnul unui sine supraindividual”. O nuanţare foarte interesantă este făcută în legătură cu faptul că „plasându-ne pe terenul trăirii plenare prin imaginaţie şi prin recursul la arhetip, tot ceea ce se întâmplă la nivel evenimenţial este mască a dorului, văzut sub aura oximoronică a unui registru tragic şi, simultan, luminos”[17]. Amintiri din copilărie propune o ipostază fericită a lumii, iar impresia generată de amintire se pliază pe o atitudine existențială față de lume în ansamblul ei. În acest text de maximă maturitate creatoare, în care se simt inflexiunile unei bătrâneți precoce, se poate observa o Weltanschauung, o privire senină, limpede, asupra lumii trăite. Într-adevăr, evocarea se face sub semnul unui tip special de dor, al unei domoliri a tristeții pierderii definitive a fericirii prin bucuria regăsirii ei, fie şi (doar) sub semnul literaturii.
Ipostază a aceleiași viziuni largi despre lume, râsul lui Creangă este inconfundabil şi devine element central al operei. Râsul nu este doar consecinţă, ci şi modalitate de raportare la existenţă, de dezlănţuire a fiinţei confruntate cu absurdul. Umorul lui Creangă nu este din această perspectivă doar efect estetic, ci uneori singura posibilitate de depăşire a unui grav impas existenţial, aşa cum se întâmplă în Amintiri din copilărie. De fapt, la Creangă rulează permanent în subtext un fundal comic, intuit de cititor, ca un hohot de râs abia stăpânit, care capătă mai multe nuanțe: râsul rafinat sau surâsul plin de subînțelesuri (Moş Nechifor Coţcariul), surâsul amar (Capra cu trei iezi), râsul plin reţinut (Povestea lui Harap-Alb, Povestea lui Stan Păţitul), râsul satisfăcut (Soacra cu trei nurori) sau râsul ca formă de sancționare hâtră a prostiei (Poveste, Dănilă Prepeleac).
În ceea ce privește filosofia latentă a poveștilor și povestirilor, pot fi observate alte câteva teme generale. Astfel, în Poveste (Prostia omenească) se pleacă de la o situație absurdă (femeile care deplâng moartea posibilă a copilului ucis de un drob de sare, care ar putea cădea de pe sobă). Țăranul lucid este convins că dacă pleacă în lume nu va găsi proști mai mari, dar lasă deschisă posibilitatea unei reveniri în caz contrar: „— Bre! Mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă…duc în toată lumea! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba”[18]. Exemplele care sfidează firescul realității sunt cu abilitate alese pentru a contura un univers dominat de prostie. Căci nu întâmplătoare sunt întâlnirile, succesiuni ale unui absurd întemeiat pe prostie care devine ubicuu. Întoarcerea acasă a celui plecat echivalează cu recunoașterea unei stări de fapt a lumii: „Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa”. Atitudinea ironică derivă din convingerea din final a personajului că femeile au avut dreptate: „Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: <Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit>!”[19]
În Dănilă Prepeleac sensurile axiologice ale lumii par a se inversa. Aici prostia inițială se transformă în inteligență, iar răul este în cele din urmă pus în slujba binelui. Dracul este păcălit, iar Prepeleac triumfă neașteptat. Șirul de pierderi și chiar ușurătatea cu care personajul se lasă păcălit este – înțelegem la începutul poveștii – în legătură cu răul dominator: „—Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei am rămas c-o pungă goală. Măi! măi! măi! măi! Doar știu că nu mi-i acum întâiași dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat mințile!”[20] De altfel, Dănilă avertizează: „—V-oi învăța eu pe voi să puneți stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraților!”[21]. Şi ceea ce face în continuare Dănilă stă sub semnul acestui neaşteptat gest de revoltă, cumulat cu descoperirea treptată a faptului că dracul este prost. Diavolul este astfel asociat prostiei iar răul din lume este cauzat (şi) de prostia drăcească. Cu orice a fost sau poate fi asociat diavolul, dar, să recunoaștem, asocierea cu prostia este cât se poate de surprinzătoare aici, poate și pentru că în imaginarul comun diavolul este mai degrabă asociat cu viclenia. Dănilă ajunge acasă în spatele încornoratului, iar acasă copiii îi vin de hac dracului, rezolvare absurd-comică: „Atunci lasă pe copii, că și dracul fuge de dânșii. Au tăbărât cu toții pe dânsul și l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ș-a început dracul a țipa cât îi lua gura; și scăpând cu mare greu de mâinile lor, hârșcâit și stâlcit cum era, a lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați după ceilalți. Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene și scăpând deasupra nevoii, a mâncat și a băut și s-a desfătat până la adânci bătrânețe, văzându-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale”[22].
Cornel Regman consideră că spre deosebire de celelalte povești în care apar oameni obișnuiți, excepție făcând eroi exotici ca Harap-Alb, Ivan Turbincă sau Făt-Frumos din Povestea Porcului, în Povestea unui om leneș „o excepţie monumentală este acel leneș al satului, filosof consecvent la inacțiunii, prezentat în traducere simplificată, chiar prea simplificată, pentru uzul obştei, şi tot pe înţelesul ei osândit ca inutil şi păgubitor”[23]. De asemenea, criticul citează o afirmaţie pertinentă a lui Vasile Lovinescu din Incantaţia sângelui: „Realitatea este că într-o lume cu totul robită acţiunii, cum este cazul timpurilor noastre, contemplativul apare ca un leneş şi înţeleptul ca nebun. Nu, nu leneșul este spânzurat, ci contemplativul, pentru că nu-şi mai are locul, este incompatibil cu o societate în plin delir activist. Creangă ne-o spune răspicat, cu tristeţe subiacentă, o presupun”[24].
Cuvântul devine întemeietor la Creangă şi scriitorul e pe deplin conştient de valoarea demersului său artistic. Ilustrativă pentru forţa discursului său este nuvela Moş Nechifor Coţcariul. Universul pare edificat exclusiv din imagini, elemente ale unei modalităţi proprii scriitorului de a intui în gesturilor personajelor, sensuri sensibile ale existenţei. S-a spus că de fapt în acest text nu se întâmplă nimic, totul este doar sugerat. Substanţa epică a nuvelei se transferă în modul captivant de a vorbi al lui Nechifor. Personajul, „om vrednic şi de-a pururi vesel” aflat la o vârstă incertă, pare a fi o replică ficţională a scriitorului însuşi. Bătrâneţea „moşului” Nechifor este destul de controversată, personajul face caz de vârstă, deşi aflăm din text că e însurat de douăzeci şi patru de ani, deci nu e tocmai bătrân, iar întoarcerea acasă este de fiecare dată o corvoadă, iar explicaţiile sunt mai mult decât elocvente: „— Ei, jupâneșică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, și ce n-a făcut ea și cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, și tot nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulți înainte; că atunci mi-aș lua și eu una tinerică, și macar trei zile să trăiesc în ticnă cu dânsa, cum știu eu, și apoi să mor! M-am săturat până-n gât de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gândesc, amărâtul de mine, că am să mă întorc iar la dânsa acasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva”[25]. Detaliile care construiesc epicul se concentrează pe felul în care Nechifor o seduce pe Malca, folosind puterea de seducţie a cuvintelor. Mircea A. Diaconu observă că: „tema acestui text nu este, cum s-ar putea crede, seducţia, ci cuvântul, iar valoarea lui nu este nicidecum dată de tainele aventurii erotice ori de apropierea licenţiosului, pe care-l savurau junimiştii, ci de felul în care limbajul instituie realitatea, proiectând-o din latenţă în potenţă”[26]. Sensurile de adâncime ale textului trimit către modul în care realitatea poate fi modificată doar prin intermediul cuvintelor, asemănător cu modul în care ia naştere lumea ficţiunii.
Pentru Creangă, lumea în ansamblul manifestărilor ei este un spectacol continuu, iar plăcerea de a-l transcrie nu e doar estetică pură, ci ţine de predispoziția genială a scriitorului de a scruta alcătuirea acestei lumi și de a întrevedea prin ţesătura fină a cuvintelor, esenţa universului.
Bibliografie
*** Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe socio-umane, Editura All-DeAgostini, Bucureşti, 2007.
Creangă, Ion, Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
Diaconu, Mircea A., Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, Editura Dacia, Cluj, 2002.
Gracián, Baltasar, Oracolul manual şi arta prudenţei, în Cărţile omului desăvârşit, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Lovinescu, Vasile, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993.
Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
Negoiţescu, I., Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
Regman, Cornel, Ion Creangă. O biografie a operei, Editura Demiurg, Bucureşti, 1995.
Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1989.
[O variantă a acestui articol a apărut în volumul Conferinței Internaționale Multicultural Reperesentations. Literature and Discourse as Forms of Dialogue, Târgu Mureș, 2016].
[1] Negoiţescu, I., Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 112.
[2] Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb, în Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 86.
[3] Munteanu George, apud Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea Românească, 1989, p. 103.
[4] Idem, pp. 106-107.
[5] Idem, p. 107.
[6] Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, în Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 174.
[7] Gracián, Baltasar, Oracolul manual şi arta prudenţei, în Cărţile omului desăvârşit, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 272.
[8] Creangă, Ion, op. cit., p. 114.
[9] Creangă, Ion, op. cit., p. 127.
[10] Creangă, Ion, op. cit., p. 99.
[11] Idem
[12] „Rădăcina indo-europeană a latinescului felix (fericit) este dhe(i), care apare în „femeie”, „fecund”, „fiu” şi într-un vechi fere (a alăpta); aceeaşi rădăcină devine beatus (de unde „beatitudine” ca sinonim al fericirii); etimologia impune astfel raportul copil-mamă şi condiţia de a alăpta ca imagine simbolică a fericirii.” (Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe socio-umane, Editura All-DeAgostini, Bucureşti, 2007, p. 335).
[13] Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, în Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 174.
[14] Munteanu, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 376.
[15] Munteanu, George, op. cit., p. 377.
[16] Diaconu, Mircea A., Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, Editura Dacia, Cluj, 2002, p. 147.
[17] Idem, p. 147.
[18] Creangă, Ion, Poveste, în Povești, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, București, 1975, p. 230.
[19] Creangă, Ion, op. cit., p. 232.
[20] Creangă, Ion, Dănilă Prepeleac, în Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 34.
[21] Creangă, Ion, op. cit., p. 37.
[22] Idem, p. 42.
[23] Regman, Cornel, Ion Creangă. O biografie a operei, Editura Demiurg, 1995, p. 164.
[24] Lovinescu, Vasile, Incantaţia sângelui, apud Cornel Regman, op. cit., p. 164.
[25] Creangă, Ion, Moş Nechifor Coţcariul, în Poveşti, Amintiri, Povestiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 242.
[26] Diaconu, Mircea A., Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, Editura Dacia, Cluj, 2002, p. 92.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Ion Creangă. Literatură și filosofie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 