ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Laurențiu Pătrașcu

Invenția iubirii eterne

Adolfo Bioy Casares, Invenția lui Morel, Traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți, Editura RAO, 2019, 156 p.

Literatura lui Adolfo Bioy Casares e greu de cuprins într-o anumită categorie, deoarece modul său de a scrie scapă unei încadrări stricte, în romanele sale realul fiind decupat și alipit irealului, osmoză din care ia naștere un tip special de fantastic. Primul roman al lui Adolfo Bioy Casares, Invenția lui Morel, apărut în 1940, ilustrează această modalitate de a scrie, printr-un ritm narativ precipitat, printr-o construcție epică, în care dincolo de simplitatea aparentă a subiectului se intuiesc volutele unei scrieri complexe, pline de simboluri, care devin contrariante și captivante deopotrivă. Protagonistul, anonim pe tot parcursul romanului, este un fugar care se refugiază pe o insulă aparent pustie. Acesta scrie un jurnal în care consemnează experiențe care se vor dovedi miraculoase. Textul romanului reprezintă transcrierea acestor notații, comentate pe alocuri de un editor (fictiv) în subsolul paginii. Scenariul narativ fiind astfel constituit, acțiunea urmărește personajul reflectat în însemnările pe care le face în jurnal. Insula pustie în care ajunge personajul, fugind de niște acuzații destul de vagi, dar se subînțelege că grave, are o vegetație luxuriantă și niște clădiri construite în anul 1924 (un muzeu, o capelă și un bazin de înot). Personajul notează că nimeni nu s-a mai aventurat pe insulă din cauza unei epidemii ciudate, despre care-l avertizase un negustor, vânzător de covoare la…Calcutta, cel care îl ajută să fugă, înfășurat în mai multe covoare, ascuns în cala unui vapor: „Nici pirații chinezi, nici vasul alb al Institutului Rockefeller nu ajung acolo. Este focarul unei boli încă misterioase, care ucide din exterior către interior.  Unghiile și părul cad, pielea și corneele ochilor mor, iar trupul mai trăiește opt, cel mult cincisprezece zile” (p. 15). Nu e un motiv suficient de puternic pentru a-l convinge pe autorul confesiunii să nu plece, deoarece: „viața mea era atât de cumplită, încât am hotărât să plec…”. Întreaga confesiune conține astfel de pasaje referitoare la viața cumplită a celui care fuge de poliție, la așteptarea apăsătoare declanșată de frica permanentă de urmăritorii care vor să pună în aplicare o eroare judiciară: „Scriu toate acestea pentru a lăsa o mărturie despre miracolul potrivnic. […] Voi demonstra că lumea, prin perfecționarea poliției, a documentelor, a jurnalismului, a radiotelefoniei, a vămilor, face ireparabilă orice eroare judiciară, fiind un infern absolut pentru cei urmăriți” (p. 14).

Singurătatea deplină a protagonistului pe insulă este tulburată de o apariție bizară: „pe neașteptate, în noaptea apăsătoare de vară, pajiștile de pe colină s-au umplut de lume care dansează, se plimbă și se scaldă în bazin ca niște vilegiaturiști care petrec de multă vreme un sejur la Los Teques sau la Marienbad” (p. 16). De acum încolo, protagonistul este permanent însoțit în singurătatea lui de asemenea apariții halucinante, care-l fac să se întrebe dacă nu cumva visează sau dacă aparițiile nu sunt efecte ale singurătății. Pe turiștii care petrec permanent îi detestă pentru snobismul lor, dar mărturisește că, în egală măsură, aceștia îl fascinează.  Nu are timp să-i observe prea mult, pentru că are treabă, trebuie să supraviețuiască în partea de jos a insulei. Se teme, de asemenea, că ar putea fi văzut de ei, ceea  ce-l face precaut. Personajul explorează clădirile de pe insulă, descrierile detaliate ale camerelor și subsolurilor muzeului conturând atmosfera unui mister care devine din ce în ce mai pregnant: camere cu oglinzi care multiplică imaginile de opt ori în toate direcțiile, diverse mașinării, o uzină electrică, zgomotul unor pași care pare a izvorî de peste tot, ecoul care se propagă mult timp, dar și liniștea „tot atât de oribilă precum greutatea care nu te lasă să fugi, în vise” (p. 28).

În această lume kafkiană în care misterele se stratifică, o femeie începe să-i atragă atenția personajului, aceasta devenind protagonista unui straniu roman de dragoste. Femeia vine în fiecare după-amiază în același loc, pe o colină, și rămâne până seara, admirând apusul. Urmează încercări, toate nereușite din partea protagonistului de a-i atrage atenția, femeia pare a nu-l vedea, nici auzi, ca și cum ar fi invizibil. El își face curaj să-i vorbească, deși are îndoieli că ar putea fi denunțat: „Poate că sunt gata să fac o prostie ireparabilă; poate că femeia aceea, încălzită de soarele din toate după-amiezile, mă va preda poliției” (p. 31). Dar prezența femeii devine absolut necesară celui care pare a-și fi pierdut toată speranța: „Nu aștept nimic. Asta nu-i îngrozitor. După ce am luat hotărârea asta, mi-am câștigat liniștea. Dar femeia aceea mi-a dat speranță. N-ar trebui să mă agăț de speranță” (p. 30). Totul s-ar schimba dacă ea l-ar băga în seamă, ca o concentrare a tuturor forțelor care au acționat asupra propriei vieți: „[…] simt, mai în glumă mai în serios, că de m-ar privi o clipă, de i-aș putea vorbi o clipă, s-ar concentra asupră-mi sprijinul pe care bărbatul îl are de la prieteni, de la iubite, de la cei de un sânge cu el” (p. 30). Momentele de avânt ale îndrăgostitului sunt ponderate de frecvente accese de luciditate: „Acum femeia cu batic mi-a devenit cu adevărat necesară. Poate că toată disciplina de a mă opri să-mi fac speranțe e cam ridicolă. Să nu speri nimic de la viață, pentru a nu risca nimic; să faci pe mortul, ca să nu mori. […] Mi-am zis că totul e banal: tipul boem al femeii și îndrăgostirea mea tipică pentru cel aflat de multă vreme în singurătate” (p. 37).

Fapt este că femeia misterioasă, desprinsă din grupul turiștilor care bântuie insula, îl captivează pe singuraticul refugiat. Iat-o descrisă admirând apusul, într-un veritabil discurs liric: „Am văzut-o: baticul colorat, mâinile împreunate pe un genunchi, privirea ei făcând lumea și mai vastă” (p. 39); „Vederea ei, parcă pozând pentru un fotograf invizibil, avea liniștea înserării, dar mai intense” (p. 40). 

Toate gesturile, cuvintele, implorările lui rămân fără răspuns, eforturile de a-i vorbi se lovesc de un zid de indiferență care-l jignește și-l contrariază deopotrivă. Pentru a o impresiona, decide să-i amenajeze o grădină cu flori. Proiectul, alcătuit doar din flori, este impresionant, personajul imaginând „o  femeie impunătoare așezată, privind apusul, cu mâinile împreunate pe un genunchi; un bărbat mărunt făcut din frunze, îngenuncheat în fața ei (sub acest personaj voi pune cuvântul EU în paranteză)” (p. 47). Construcția vegetal-florală ar fi însoțită, într-o primă fază de inscripția: Sublimă, nu îndepărtată și misterioasă,/ cu liniștea vie a trandafirului. În cele din urmă, după ce încearcă alte două variante pe care le califică drept „monstruoase în monotonia lor” (Un mort pe astă insulă ai trezit; Nu mai sunt mort: sunt îndrăgostit), inscripția făcută din flori este: Omagiul smerit al unei iubiri. Moartea îi pare imposibilă alături de această femeie, deși tonul mărturisirii are inflexiuni autoironice: „Cred că mă orbeau atât dorința de a mă prezenta ca un bărbat care fusesem mort până atunci, cât și descoperirea literară sau ridicolă că moartea nu era cu putință alături de femeia aceea” (p. 49).   

Femeia misterioasă trece pe lângă grădina amenajată pentru ea, fără să o observe: „a trecut, și la dus și la întors, pe lângă grădinița mea, dar s-a prefăcut că n-o vede” (p. 50).  A doua zi apare din nou, în compania unui bărbat cu care se plimbă. Din conversația lor, protagonistul află că pe ea o cheamă Faustine, iar pe bărbat, Morel. Ceea ce observă protagonistul este faptul că mișcările, gesturile, discuțiile dintre Faustine și Morel se repetă: „Exacte în realitate, cu lentoare în conștiința mea, cuvintele și mișcările Faustinei și ale bărbosului au coincis cu cuvintele și mișcările de acum opt zile. Îngrozitoarea eternă reîntoarcere” (p. 60). Întâlnirile celor doi îl exasperează pe îndrăgostit, acesta simte nevoia să-l ridiculizeze pe bărbosul Morel: „Mă aflam la doar câțiva metri de Faustine. Am apărut foarte hotărât să fac orice, dar nimic în mod special. Spontaneitatea e sursă de grosolănii. Am arătat spre bărbos ca și cum i l-aș fi prezentat Faustinei, și i-am spus în gura mare: La femme à barbe, Faustine!” (p. 62). Nimic nu se întâmplă după această scenă tragi-comică. Bărbatul merge mai departe spre Faustine, ea nu întrerupe conversația, pare la fel de veselă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Liniștea ei continua să mă îngrozească” – notează protagonistul.  

Iubirea protagonistului pentru Faustine se reflectă în gesturi mai discrete sau teatrale cum ar fi îngenuncherea în fața ei, strigându-i: Faustine, vă iubesc!, în timp ce este însoțită de ubicuul Morel, sau din mărturisirea pe care și-o face: „A devenit supărător cât de mult o iubesc pe femeia asta (și ridicol: n-am vorbit măcar o dată)” (p. 89).

Pentru că încearcă să-și explice cine sunt intrușii de pe insulă, protagonistul evocă mai multe ipoteze: posibilitatea ca intrușii să facă parte dintr-un plan diferit de cel în care el trăiește, să fie internat într-un ospiciu în care Morel este directorul, sau chiar el să fie directorul ospiciului, să fi devenit invizibil din cauza condițiilor de pe insulă și chiar posibilitatea de a fi murit. Insula devine din ce în ce mai populată, apar elemente care-l contrariază pe protagonist, cum ar fi faptul că mai mulți turiști printre care și Faustine se scaldă în bazinul pe care-l știa insalubru. Morel e auzit cum discută în contradictoriu cu Faustine, cum îi cere să se vadă cu el seara și cum pleacă împreună, dispărând după palmieri.  

În timpul unei întruniri pe care Morel o convoacă pentru a face „o declarație” turiștilor (prietenii lui), acesta le mărturisește că a proiectat un aparat capabil să înregistreze totul. Toți au fost înregistrați, timp de o săptămână, fără ca ei să știe. De aceea, turiștii pe care-i vede protagonistul reprezintă proiecții ale unor imagini înregistrate, care rulează la nesfârșit. Se poate spune că Morel inventează o eternitate tehnologică asigurată și perpetuată de mașini complexe de proiectat imagini. Rezultă o fericire înregistrată a unei vacanțe de o săptămână, reluată la nesfârșit. Dar din discursul lui Morel reiese că a încercat să eternizeze astfel iubirea lui, neîmpărtășită de Faustine: „Convingerea că sunt superior și că este mai ușor să faci o femeie să se îndrăgostească de tine decât să creezi ceruri m-a îndemnat să acționez spontan. Speranța de a-i câștiga iubirea a fost deșartă; nu mă mai bizui pe prietenia ei plină de încredere; nu mai am nici forța nici curajul să înfrunt viața”  (p. 101). Aducând-o în vacanță pe Faustine împreună cu un grup de prieteni, a fost mai ușor – susține Morel – să o imortalizeze în imagini care se vor relua la nesfârșit. Morel se întreabă retoric dacă nu cumva suntem și noi înregistrați pe niște discuri până când Domnul apasă un buton, decizând astfel să ne naștem. Dezvăluirile lui Morel îl îndepărtează pe protagonist de Faustine, pe care simte că a pierdut-o pentru totdeauna. Își mărturisește dezgustul pentru tot ceea ce a trăit pe această insulă:  „Am simțit repulsie, aproape greață, față de oamenii aceia și față de neobosita lor activitate redundantă. […] Să mă aflu pe o insulă locuită de fantome artificiale era coșmarul cel mai insuportabil; să fiu îndrăgostit de una dintre aceste imagini era mai rău decât să fiu îndrăgostit de o fantomă (poate că am dorit întotdeauna ca ființa iubită să aibă o existență fantomatică)” (p. 113).

 Dacă la început are impulsul de a  distruge aparatele, treptat se resemnează. Asistă la acest spectacol în fiecare zi, imaginile nu-l mai dezgustă, s-a obișnuit cu prezențele fizice ale imaginilor. La fel și cu prezența-absentă a iubitei pe care o urmărește peste tot: „îmi petrec celelalte nopți pe podea, pe o rogojină, în lungul patului Faustinei, și mă înduioșez privind-o cum se odihnește, atât de străină de faptul de a dormi împreună cu care începem să ne deprindem” (p. 120). Reflecțiile pe marginea invenției lui Morel, relevă capacitatea protagonistului de a o perfecționa, conturând o dimensiune utopică a unei serii de paradisuri, create prin intermediul tehnicii: „Când minți mai subtile decât cea a lui Morel se vor ocupa de invenție, omul va alege un loc retras, plăcut, se va întâlni cu persoanele cele mai dragi și va dăinui într-un paradis familiar. Aceeași grădină, dacă scenele care se vor păstra veșnic se înregistrează aici în diferite momente, va cuprinde nenumărate paradisuri, ai căror locuitori, ignorându-se unii pe alții, vor funcționa simultan, fără coliziuni, aproape în aceleași locuri” (p. 124). Dar și astfel de paradisuri ipotetice ar trăi, observă personajul,  sub amenințarea posibilității deconectării mașinăriilor care le mențin în funcțiune….

Dacă iubirea se eternizează prin imaginea repetată a Faustinei, se perpetuează și suspiciunile geloziei. Protagonistul cercetează iar și iar, imaginile căutând dovezi incriminatoare ale relației celor doi: „în sufragerie, într-o seară, într-alta în hol, picioarele se ating. […] Repet: nu există dovadă definitivă că Faustine ar fi îndrăgostită de Morel” (p. 125).  

Protagonistul pare că  începe să înțeleagă utilitatea invenției lui Morel, din perspectiva unei eternități redundante, dar pragmatice: „Eternitatea rotativă poate părea cumplită pentru spectator; este însă satisfăcătoare pentru oamenii care au parte de ea. Feriți de vești proaste și de boli, trăiesc mereu ca și când ar fi prima oară, fără să-și amintească de cele dinainte” (p. 128). În lungile meditații referitoare la soarta iubitei lui, protagonistul crede că Morel a premeditat uciderea tuturor prietenilor, pentru a-și proteja de intruși eternitatea pe insulă împreună cu Faustine.

În ciuda aparentei perfecțiuni a mașinăriei, Morel nu a prevăzut că în lipsa mareelor, aparatele nu funcționează, ceea ce face ca implicit imaginile să se oprească și eternitatea să funcționeze cu sincope. De aici, suprapunerile de planuri, faptul că, așa cum consemnează autorul jurnalului, uneori apăreau pe cer doi sori și două luni sau că vilegiaturiștii dansau liniștiți în plină furtună. Protagonistul încearcă să repare mașinăriile, începând să înțeleagă cum funcționează acestea. La un moment dat, manevrând un aparat de înregistrare, o mână îi intră în cadru acest fapt declanșând un proces de descompunere a trupului (așa cum fusese avertizat la început că se întâmplă cu vizitatorii insulei). Se pare, observă protagonistul narator, că imaginile odată înregistrate au un efect de mortificare asupra ființelor vii. Pentru a fi pentru eternitate împreună cu Faustine, protagonistul își suprapune imaginea peste imaginile cu ea, folosind „receptoarele pentru activitate simultană” și având grijă să elimine imaginile în care apare Morel. De acum înainte, protagonistul urmărește aceste imagini care reiau la nesfârșit cadre eterne ale unei iubiri care n-a existat niciodată.

Romanul se încheie cu imaginea morții lente a protagonistului, acesta se dezintegrează, privind imaginile aparentului cuplu pe care-l formează cu Faustine, cea care devine totul pentru el: viața, amintirile, gândurile, faptele vieții se scurg în ființa celei căreia îi declară iubirea veșnică. Profitând de invenția lui Morel, în eternitatea căruia se insinuează și din care-l extirpă, protagonistul va trăi pentru eternitate în această iubire simulată. Ajuns la finalul confesiunii sale, protagonistul are o  rugăminte pentru un virtual inventator: „Pe cel care, bazându-se pe această relatare, va inventa un aparat capabil să reunească prezențele dispărute, îl voi implora să ne caute, pe Faustine și pe mine, să mă facă să intru în cercul conștiinței Faustinei. Va fi un act de milostenie” (p. 156). Invenția lui Morel ar fi fost o soluție a dobândirii eternității în iubire: imaginea Faustinei și cea a protagonistului se perpetuează prin și dincolo de imagini, în eternitate. Dar deși este împreună cu ea pentru totdeauna, îndrăgostitul încă așteaptă să o cunoască…

Invenția lui Morel conține toate liniile dominate ale operei lui Adolfo Bioy Casares: arhitectură epică impecabilă, putere imaginativă debordantă, aglomerare de simboluri și sensuri care gravitează în jurul marilor mistere ale lumii.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Laurențiu Pătrașcu, „Invenția iubirii eterne” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.