Dan Laurențiu Pătrașcu
Critică și literatură. Radu Petrescu despre George Bacovia
Radu Petrescu este autorul unui studiu dedicat lui George Bacovia[1], publicat postum, în anul 1999, la Editura Paralela 45. Studiul critic reprezintă lucrarea de licență a scriitorului, examen pe care l-a susținut la aproape 20 de ani după terminarea facultății cu Alexandru Piru, cel care i-a fost și coordonator. Jurnalul lui Radu Petrescu consemnează acest moment al susținerii licenței, într-o notație din 6 februarie 1970[2].
Este oarecum surprinzător faptul că Radu Petrescu l-a ales pentru lucrarea de licență tocmai pe Bacovia, mai ales că sunt foarte puține trimiteri la opera poetică sau la personalitatea poetului atât în Jurnal cât și în Meteorologia lecturii. Cel mai probabil, biografia și opera lui George Bacovia i-au oferit criticului-scriitor libertatea de a consemna imagini ale unei existențe fascinante pe care le-a integrat propriului sistem literar. De altfel, studiul poate fi un răspuns la fiecare din întrebările: poate fi viața unui poet povestită?; cât din biografia unui poet se regăsește în operă? (subiect controversat și delicat); cum poate fi re-gândită opera printr-o analiză subtilă a imaginarului poetic? Studiul predispune la interpretări multiple ale poeziei bacoviene chiar dacă textul a avut inițial un preponderent caracter didactic. Dar, deși este un text din categoria celor obligatorii se pot observa elemente ale unei sintetice și puternice dezvoltări epice. Ioan Bogdan Lefter observa latura epică a lucrării în studiul Bacovia repovestit de Radu Petrescu: „Din datele cunoscute ale vieții lui Bacovia, el bricolează o poveste, ceea ce – nu-i așa? – justifică o dată în plus mai vechea idee conform căreia nu se poate compune o bună biografie fără vocație epică”[3]. Pe de altă parte, în acest studiu poate fi observată și o abordare ușor ironică a demersului critic.
Studiul este structurat metodic în trei părți: prima parte se constituie într-o biografie a poetului, partea a doua – într-o analiză a operei poetice (volumele Plumb, Scântei galbene, Comedii în fond, Stanțe burgheze), iar ultima parte se concentrează succint asupra prozei bacoviene. Structura aparent didacticistă este foarte eficientă pentru suplețea unui act critic original, asigurând o privire exhaustivă asupra resurselor operei bacoviene în ansamblu.
Prima parte a studiului îmbină date ale vieții lui George Bacovia cu date ale experienței de viață a criticului. Astfel, biografia bacoviană devine un punct de plecare pentru consemnarea unor constatări pe care le conține jurnalul lui Radu Petrescu, din perioada redactării textului. Astfel, într-o notă de subsol, vorbind despre prima vizită a lui Bacovia în casa lui Macedonski din 1903, amintind „fantasticul salon din Calea Dorobanților”, autorul notează într-o paranteză: „casa a fost dărâmată, în ciuda protestelor presei, în anul 1967”[4]. De fapt, aceeași informație o consemnează jurnalul din…1968 al scriitorului, în trei fragmente succesive, care conțin şi indignarea față de ștergerea unui vestigiu al literaturii române, într-o atmosferă specifică epocii: „Luni, 25 martie Mergem de acolo la fața locului, aflăm de la zidari că după masă la 2 începe dărâmarea. Încă de alaltăieri de altminteri, casa nu mai avea acoperiş, uşi şi ferestre. […] Alergăm la Comitetul Central din Piaţa Victoriei, dar nu suntem primiţi, suntem trimişi alături la Comitetul orăşenesc de partid la tov. Sforaru de la Sesizări. Femeia care era cu el pare să înţeleagă imediat despre ce e vorba, dă şi ea telefoane şi nu găseşte pe nimeni, dar ne asigură că va mai încerca. Dl. Bârcă are soţia la televiziune, promite că aceea va sugera o filmare a isprăvirii arhitecţilor. Miercuri A apărut în Scânteia articolul”. Şi rezultatul, consemnat cu amărăciune laconică: „Duminică, 31 Din casa lui Macedonski n-a mai rămas decât un morman de moloz, grinzi sfărâmate. Însoţit de Adela, culeg câteva fragmente de cărămidă”[5].
Atent la detalii, criticul notează adresa casei în care s-a născut Bacovia şi descrie imobilul astfel: „Casa din str. Roman 103 era cu toată faţada la trotuar, exiguă, lipită de casele vecine, poate cu o curte în spate, tipică locuinţă-prăvălie”. Se recunoaşte în astfel de notaţii fascinaţia lui Radu Petrescu pentru casele copilăriei, din Didactica nova, dar şi din Jurnal. Aceeaşi notaţie conţine şi descrierea noii case pe care o cumpără tatăl poetului: „Din vânzarea moşiei de zestre, Dimitrie Vasiliu cumpără o casă în str. Regina Maria nr. 10, cu 6-7 odăi, cerdacuri mari, două marchize, pivniţă adâncă, boltită”[6]. Pe lângă descrierea plastică a caselor, un alt element (ce revine constant la Radu Petrescu) este imaginea tatălui. Şi aici, tatăl poetului este descris ca „un soţ şi un părinte delicat”. Delicateţea tatălui este susţinută de faptul că toţi copiii au fost trimişi la şcoală în ciuda greutăţilor pe care le aduce o familie numeroasă şi…prin faptul că „pentru completarea cunoştinţelor, fetele lui erau abonate la reviste ca L’Illustration şi Je sais tout, iar George la Les hommes d’aujourd’hui – a cărei colecţie se păstrează şi astăzi în casa poetului, şi din care tânărul cititor putu face de foarte timpuriu, în liceu, cunoștință cu poezia simbolistă franceză”[7]. Criticul este fascinat de această delicateţe a tatălui (recognoscibilă în Matei Iliescu şi Didactica nova) dar şi de revistele propriei copilării pe care le evocă în Didactica nova.
Naşterea poetului este descrisă cu firescul narativ al începutului unui roman: „Poetul se născuse la 4 septembrie 1881, la ora 2 după masă, zi senină, înnourată spre seară, şi, firav şi delicat, a solicitat toată dragostea mamei”[8]. Copilăria poetului stă sub semnul bolii, criticul notează problemele de sănătate care încep la vârsta de şapte ani când se îmbolnăveşte de febră palustră. Trimis la bunica paternă copilul paludic „adoarme greu din cauza indiscreţiei nopţii, care-l privea cu prea mulţi ochi”. Criticul lasă din ce în ce mai mult locul scriitorului, biografia se transformă treptat în literatură. Astfel, după ce textul consemnează că „în clasa a III-a primară îl fascinau porumbeii” şi că „petrecea ceasuri întregi în podul casei, unde creştea peste două sute”, urmează un comentariu care poate fi deopotrivă citit într-un mod cât se poate de serios, dar şi ironic: „Această aproape incredibilă cantitate de zburătoare sidefoase, elegante şi graţioase (şi totuşi! două sute de exemplare îngrămădite în pod trebuie să fi exercitat asupra firavului copil în contemplare un fel de teroare mistică asemănătoare aceleia cu care-l zguduise prea marea încărcătură de stele a nopţilor de la Bogdăneşti, din 1889) îi va fi dat sentimentul că, printr-o bătaie de aripi, ar putea duce cu ele casa în eter şi, sugerându-i astfel forţa teribilă a zborului, îl va fi făcut să aibă revelaţia neantului imens unde se exilează, neputincioasă, mintea”[9]. Este o perfectă frază de roman inclusă într-un text critic care – să nu uităm – este (şi) lucrare de licenţă. E clară intenţia autorului de a se juca în limite academic acceptate cu imagini romaneşti, dorinţa de a ieşi din constrângerile unui text arid şi de a scrie un text împins la graniţa literaturii cu critica literară.
Poetul din Bacovia, se va trezi, crede criticul, în urma mai multor experienţe: o noapte petrecută într-un pod al bisericii Precista, la vârsta de 13 ani, drumul destul de lung pe care-l parcurgea către şcoală „printre case cu aspect urban, aproape nişte palate cu parcuri întinse, havuzuri, statui”. Dar adevărata vocație poetică ar fi descoperit-o „în clasa a III-a gimnazială (când începuse să înveţe latina cu Panaiote Topliceanu, ştia bine franceza şi puţin germana), şi scrierea versurilor luându-i prea mult din timpul său, a trebuit să repete clasa”[10]. Este o remarcă neaşteptată, din registrul ironiei fine radupetresciene.
Iată un exemplu de rezumare epică a biografiei poetice bacoviene: „La terminarea liceului, în 1903, poetul avea 22 de ani. Ce scrisese până la 16 ani distrusese, dar era acum în întregime marele poet pe care-l cunoaştem, majoritatea poeziilor din volumul Plumb şi din Scântei galbene le scrisese până la această dată, aşa încât dacă viaţa lui practică, profesională să zicem, s-a derulat într-un ritm uimitor de lent, în cea spirituală George Bacovia este până acum, în literatura română, un caz unic de precocitate a geniului, comparabil din acest punct de vedere, doar cu francezul Rimbaud – care însă dacă la 18 ani îşi încheiase cariera poetică, avea să atace fulgerător o alta, de negustor de arme în Africa, unde se va dovedi, nu mai puţin rapid, aproape la fel de înzestrat”[11]. Exclamaţia „Cât de altfel, Bacovia!” vine să puncteze diferenţele structurale ale biografiilor celor doi poeţi. Amănunte biografice dintre cele mai diverse sunt înregistrate cu multă grijă şi sunt, pe cât de percutante, pe atât de lejer prezentate din punct de vedere stilistic. Astfel, informaţia despre gimnastul şi patinatorul Bacovia este surprinzătoare: „Cânta mult la vioară, la serbarea de sfârşit de an a ultimei clase de liceu (în 1903) a condus orchestra. Nu mai puţin însă anii liceali au văzut un Bacovia gimnast, excelând în exerciţiile la bare, la verigi şi paralele. Făcea scrimă, înota, patina elegant pe Bistriţa îngheţată”. Ceea ce i se pare curios biografului este că în penultima clasă de liceu, atunci când Bacovia avea 20 de ani a fost amânat de la recrutare şi mai apoi respins pentru că „nu întrunea condiţia fizică cerută”. Câteva evenimente ale vieții poetului sunt inserate în text cu simplitate, dar firul epic, imperturbabil, este condus cu o tonalitate aparent indiferentă, dar afectată. Meseriile pe care le practică Bacovia sunt evident sub calificarea acestuia. Aflăm astfel, în câteva fraze foarte concentrate în informații biografice, că Bacovia şi-a plătit cotizațiile pentru meseria de avocat la baroul din Bacău timp de zece ani fără să o practice, că din 1912 a fost suplinitor pentru învăţământul primar, că în 1913 a fost internat într-un sanatoriu de boli nervoase din Bucureşti, că în 1914 a încercat să publice fără succes volumul Plumb, fiind refuzat de trei edituri, pentru ca abia în 1916 volumul să fie tipărit prin grija unui comitet de iniţiativă. În acelaşi an I. G. Duca îl numeşte „impiegat clasa a III-a în Direcţiunea învăţământului secundar şi superior” şi „o cunoaşte şi pe aceea care, în 1928, după 12 ani de frecventare avea să-i devină soţie”[12]. Mutarea din nou la Bacău în 1922, moartea tatălui în 1924, revenirea ca suplinitor în învățământ (desen şi caligrafie) în 1925, apariţia unei a doua ediţii a volumului Plumb în acelaşi an, sunt evenimente pe care biograful le cuprinde într-o singură frază, care se întinde pe aproape două pagini. Sunt aglomerate, într-o mare demonstrație de forţă epică, detalii legate de apariţia volumului Scântei galbene la Bacău, din 10000 de lei primiţi ca premiu de la Societatea scriitorilor români, căsătoria cu Agatha Grigorescu, închirierea unei camere mobilate în bulevardul Cotroceni în aşteptarea unui serviciu promis de Ion Minulescu, director în Ministerul Artelor, care-i oferă doar un post de copist clasa a III-a, din această cauză poetul face un şoc şi este internat din nou în clinica de boli nervoase a doctorului Marinescu, arde toată corespondența cu soţia sa la ieşirea din sanatoriu pentru „a nu se supune indiscreţiilor istoriei literare”. După alte câteva amănunte fraza se încheie cu apariţia volumului Cu voi în 1931 şi cu informaţia că în ziua când împlinea doi ani de la căsătorie, la 29 iunie 1930, a fost din nou internat în spital. Este o frază care acoperă aproape trei decenii din viaţa poetului şi care, singură, poate oferi imaginea dezlănţuirii epice specifice scrisului lui Radu Petrescu. De asemenea, sunt frânturi epice, imagini care surprind printr-o viziune temporală accelerată asupra existenţei, punctată cu detalii aparent nesemnificative, dar care consolidează personajul Bacovia într-un text la limita biografiei cu literatura. Stilul, caracterizat printr-o succedare rapidă a imaginilor şi prin încărcătura detaliilor, aminteşte de Sinuciderea din Grădina Botanică. Prozatorul-biograf alege aspecte ale vieţii care-l transformă pe Bacovia într-un personaj. De exemplu, biograful reţine că: „prinzându-l odată alarma, la amiază, pe când se ducea cu tramvaiul să-şi încaseze pensia, a urmărit rezemat, sub un pom, de gardul parcului Carol bombardarea fabricii de chibrituri Filaret”[13]. O imagine aminteşte din nou de Sinuciderea din Grădina Botanică: „În apropierea imediată a casei erau posturi de apărare antiaeriană şi schijele cădeau pe acoperiş. În timpul bombardamentelor poetul rămânea în casă, în picioare sub uşorul unei uşi, uneori trântit pe podea de suflul bombelor […]”[14]. Spre finalul capitolului biografic, aspectele surprinzătoare se înmulțesc, poetul devine din ce în ce mai mult personaj. După 1947 urmează ani grei, fiul poetului este amenințat că „nu va ajunge nici măcar la ocupațiunea de măturător de stradă”. Fiul este afectat şi încearcă de două ori să se sinucidă. Poetul se îmbolnăveşte, se retrage în camera sa de unde nu iese decât să asculte seara, la radio, comentarii politice. Biograful notează că „iubea singurătatea, scria în pat, privea la un cap al lui Crist de Guido Reni şi exclama <Prea semăn cu el, nu ţi se pare?>. Improviza cântece de jale ori se cufunda în lungi zile de tăcere totală”[15]. Notaţiile biografice se aseamănă uneori cu notaţiile de jurnal, autorul prinzând în pagină câte un element definitoriu pentru textele ficţionale de mai târziu. De altfel, biografia aplicată poetului Bacovia este un catalog de imagini al existenţei acestuia, la fel cum Didactica nova este un catalog autobiografic al existenţei scriitorului Radu Petrescu. Nu întâmplător, imaginile care surprind stingerea poetului sunt puse sub semnul unor simboluri, care pot fi tot atâtea teme de studiu pentru un viitor roman. Ochiul agil al prozatorului înregistrează gesturi, într-o derulare din nou rapidă a filmului ultimelor secvenţe de viaţă: „La 14 decembrie 1956 trebui totuşi să se scoale din pat pentru ca, dus de braţ de soţia lui şi de băiatul lui, să fie primit la Casa scriitorilor de Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu şi să asculte discursul ţinut de Mihai Beniuc. I se puse pe rever o decoraţie. După aceea se sculă încă şi mai rar din pat, uneori cânta la vioara pe care i-o dăruise sora lui, Virginia, în mai 1957 îl întristă moartea lui Camil Petrescu, în ziua de 20 aceeaşi lună mâncă o bomboană fondantă, făcu o ocluziune intestinală (poetul crezu că a fost otrăvit) şi a doua zi (22 mai), în timp ce doctorul îi pregătea o injecţie calmantă, privi lung pe soţia lui şi întorcându-se deodată cu faţa spre perete, în pat, spuse: <Ce întunecime! Vine întunericul!> și la ora opt și zece minute, își dădu sufletul”[16]. Într-o notă de subsol legată de bomboana fondantă invocată, criticul face trimitere la enigmatica Magda din Bucăți de noapte și observă că în universul bacovian „bomboanele fondante pe o măsuţă alături de un caiet gros, ţigări fine şi o sticlă de vin sunt semnul cel mai înalt al confortului intim în singurătate”. Portretul poetului, realizat în tuşe fine, trimite deopotrivă la talentul de desenator şi de prozator al lui Radu Petrescu. Mai mult, vocea poetului este parte integrantă a portretului: „Poetul avea sub fruntea mare şi bombată o figură fină, palidă, ochi albaştri, iar părul, negru, îl purta pieptănat când cu cărare, când pe spate. Gimnast şi patinator fervent în adolescenţă, ţinuta îi era elegantă, mersul sigur. Fotografiile ni-l arată cu barbă tunsă, mustăţi, aer ascetic, foarte supravegheat. Cei care l-au apropiat şi-l amintesc surâzând smerit, mai de grabă reţinut, cum era în gesturi şi vorbe. Vocea gravă, cavernoasă, părând (fără să fie în realitate) puţin afectată”[17]. La aceste trăsături reţinute în prim-plan de biograf, se adaugă o anumită atracţie pentru uniforma militară, faptul că atunci când îşi rădea mustaţa, chipul său interiorizat avea un aspect glacial, englezesc. Iată o recuperare fotografic-textuală a poetului, din anul 1925: „Soţia şi-l aminteşte circulând în haine gri de stofă englezească şi pălărie de fetru”. În 1923, la Bacău, era echipat cu palton gros şi cu căciulă neagră de lutru, iar un prieten care-l întâlnește la o şedinţă a Societăţii Scriitorilor Români, îl descrie astfel: „îmbrăcat corect şi curat, în negru, stând nemişcat pe…scaun”[18]. Faptul că este atent la ţinuta vestimentară este pus de către critic pe seama unei „corectitudini simple, de un rafinament boem, pe care i-l împrumută lui Sensi, personajul din Dintr-un text comun. Detalii rafinate, specifice prozatorului, sunt conţinute şi în următoarele remarci plasate la sfârşitul biografiei: „a sta culcat cu picioarele în pantofi pe canapeaua de mătase cum făcea adesea citindu-şi versurile, este o fineţă”. Gestul auto-lecturii, trimite la un amănunt autobiografic al criticului, și acesta obişnuia să-şi recitească textele, fapt consemnat frecvent în jurnalul său. Alte câteva amănunte luminează din mai multe perspective personalitatea poetului: purta un notes pentru a-şi nota idei şi impresii; atunci când a cerut-o de soţie, i-a oferit Agathei un pachet de şocolată şi două rulouri de bomboane; fuma nemăsurat, ţigări subţiri făcute de el; insomniile îi dădeau stări de irascibilitate; cu doctorii şi confraţii era uneori de un mutism total. La aceste imagini se adaugă o notă uşor ironică: „scrisorile (cel puţin cele adresate soţiei la Pucioasa, în timpul bombardamentelor din 1944) sunt de un inegalabil umor al laconicităţii”[19]. Poetul – mai notează biograful – este un recitator expansiv „grăbit, fără să neglijeze gesticulaţia”, cânta o muzică uneori personală, este un om de spirit, în timpul studenţiei, vorbele sale erau foarte gustate, îi displăceau imixtiunile redacţiilor în textele sale, îi plăcea să facă lungi plimbări pe jos, chiar dacă „odată, plecat de acasă în haine noi, s-a întors în compania fratelui său, Constantin, fără haină, fără pantofi, cu capul gol”[20]. Partea biografică a lucrării se încheie cu un fragment despre modul în care scrie poetul: „În sfârşit, poetul scria pe genunchi, cu un mic creion, doar pentru transcriere acordându-şi folosirea mesei. Nu-i plăcea să fie surprins în timp ce scria, îşi acoperea îndată cu palma creionul şi hârtia”[21]. Fragmentul este cu atât mai sugestiv cu cât concentrează imaginea intimităţii creatoare bacoviene şi apărarea timidă a unui spaţiu care la limită ar putea fi, simbolic, spaţiul poeziei.
Despre longevitatea bacoviană, atipică din perspectiva literaturii române, dar şi din perspectiva aşteptărilor publicului raportat la tematica operei dar şi la structura trupească aparent şubredă a poetului Bacovia, Radu Petrescu se exprimă astfel: „Dacă o foarte lungă frază, rebarbativă prin lungimea ei şi monotonă, la lectură, prin sistemul enumerativ promovat, dă o senzaţie, un sentiment de saţietate şi exasperare, ne imaginăm că o existenţă ca aceea pe care ea mai mult o consemnă decât o narează, o existenţă care mai mult s-a derulat decât a fost derulată, trebuie să fi dat din plin celui care a trăit-o senzaţia sentimentul saţietăţii şi al exasperării, dorinţa de a ajunge la punct, la capăt. Şi totuşi a trăit şaptezeci şi şase de ani, o vârstă foarte înaintată faţă de a celor mai mulţi dintre scriitorii noştri, incomparabil mai lungă decât a unor scriitori ca Traian Demetrescu ori Ştefan Petică de exemplu, cu care are afinităţi mărturisite”[22]. Criticul constată într-o notă de subsol că longevitatea poetului i-a surprins, în aceeași măsură ca gloria lui, pe mulţi dintre cei care l-au cunoscut. În această amară constatare, Radu Petrescu include şi un pasaj pe care-l consideră revelator, aparţinându-i lui I. M. Raşcu în care este cuprinsă ideea discrepanţei dintre aşteptările contemporanilor ca Bacovia să aibă o viaţă scurtă şi neașteptata sa longevitate: „longevitatea cântăreţului – şi ea neaşteptat de prelungită”. Situaţia i se pare lui Radu Petrescu interesantă din punctul de vedere al poetului supus unei astfel de aşteptări din partea contemporanilor. În fond, i se cere biografiei să fie în pas cu opera, poetului i se reproşează voalat că trăieşte, situaţie de un absurd evident. Situaţiei ironic-absurde, criticul îi contrapune o supoziţie: „Într-adevăr pentru un poet cu un atât de fin simţ al humorului, ca la Bacovia, nepotrivirea dintre situaţia lui în lumea seculară şi cea din lumea spiritului, trebuie să fi fost o colosală, inepuizabilă sursă de delicii intime de genul celei semnalate de Ibrăileanu în Privind viaţa”[23].
Partea a doua a studiului se constituie într-o analiză a operei poetice bacoviene. Vocea narativă lasă locul criticului, care evoluează tot în limitele epicului, afirmațiile critice sunt susținute și întregite de plasarea poetului într-o atmosferă specifică: „Poetul se află singur în cavou, pe o vreme cu vânt, friguroasă, lângă amorul de plumb întors cu faţa în jos pe catafalcul cu flori plumburii. Aripile decedatului atârnă, de plumb, spre pământ (Plumb)”[24]. Discursul critic se încheagă treptat, tonalitatea este sigură, asocierile sclipitoare, referinţele culturale sunt neaşteptate. Astfel, poezia Plumb reprezintă „un cifru al universului poetic bacovian şi conţine în sine, concomitent, o poetică. Arta, lasă a se înţelege Bacovia, este anulare a vitalului, artificiu. Lumea, la atingerea ei, se artificializează – ca florile care, plasate în cavou, alături de amorul întors cu faţa în jos cu aripile atârnându-i de pe catafalc, sunt şi ele de plumb. Citită la acest cifru, opera poetică a lui G. Bacovia este o contemplare a universului artificializat de prezenţa poeziei, artificializat, adică frustrat de miezul lui viu, redus la a fi oarbă materie […]”[25]. Criticul consideră că „Bacovia este singurul poet român, care se teme de poezie, care descrie efectele devastatoare pe care aceasta le are asupra poetului (şi, prin extensie de înţeles, asupra lumii)”. În acest sens, Radu Petrescu face trimitere la Thomas Mann, în opera căruia întrevede o oarecare asemănare tematică dar şi la Mallarmé, pe care-l consideră „un poet al poeziei” şi la Valéry. O altă comparație, la fel de percutantă, vizează opera bacoviană, raportată la opera lui Macedonski. În viziunea criticului, Macedonski este „un cântăreţ al Paradisului” iar Bacovia este „cântăreţul Infernului, al unui Infern mut, redus la suspine, la hohote de râs, în hî, în ha, la câteva situaţii şi gesturi stereotipe”[26]. Ilustrativ pentru această afirmaţie criticul citează mai multe decupaje (câte două-trei versuri din Gri, Sonet, Amurg de toamnă, În grădină, Spre toamnă, Nevroză, Nervi de toamnă, Note de toamnă, Cuptor, Trudit, Altfel, Panoramă, Plumb de iarnă, Nocturnă, Plouă, Matinală, În parc, Poemă în oglindă). Nota esențială a poeziei lui Bacovia ar fi, în viziunea lui Radu Petrescu, aceea că „se învecinează cu Eminescu în puterea de a pipăi abisul, de a face prezentă, prin imagini de o extraordinară concretețe, viziunea irosirii nemernice a aparenţelor în jurul geniului întunecat de propria-i imobilitate”[27].
În ceea ce priveşte volumul Scântei galbene, criticul remarcă asemănările cu volumul Plumb, dar şi deosebirile. Dacă în volumul Plumb criticul identificase trei demoni: Poe, Baudelaire şi Rollinat, în Scântei galbene demonii sunt „hidosul burghez” şi tovarăşa lui de viaţă „femeia modernă”. Aşa se face că, dacă în Plumb „figuraţia feminină era alcătuită în unanimitate din femei provinciale, împalidate, histerizate, îmbolnăvite pulmonar de regimul meteorologic şi moral al micului oraş, loc al damnării”, pe de altă parte, în Scântei galbene, „intră în scenă principiul feminin, agent care provoacă ramolirea inteligenţei şi trezirea instinctului satanic”[28]. În acest volum s-ar întâlni două elemente contrare: pe de o parte, „cântarea purității, a luminozității pure din Note de primăvară” şi „principiul coruptor, animalizat, figurat semnificativ în pulsaţii de alb” în Balet. Cu toate acestea, „arhitectonica volumului” este organizată pe acelaşi principiu cu volumul de debut. Criticul constată abundenţa florilor în noul volum, faţă de Plumb (roza albă, panseaua neagră, mugurii nedeschişi, roza de sânge, roza udă).
În volumul Cu voi, criticul vede un dispreţ mizantropic al poetului în poezia Ego, poetul negăsind, ca Macedonski, o consolare „în chiar condiţia sa de poet damnat sau în ideea unei posterităţi reparatoare”. Femeia burgheză este în contrast cu cea feciorelnică (Contrast), dar pe de altă parte, „femeia aparţinând clasei exploatatoare îi reţine totuşi atenţia estetă (Amurg)”. De asemenea, criticul constată că poetul se retrage din lume, gestul este când patetic (Imn) când vibrant, shakespearean (Furtună). Tot în jurul ideii de dispariţie sunt puse poemele Liceu şi Poemă finală. Volumul Comedii în fond reprezintă – în viziunea lui Radu Petrescu – „punctul maxim al concentrării poetului în sine, al retragerii din lume” iar poemul care defineşte „această depărtare astrală este Controversă”[29]. Poemele citate din acest volum sunt: Ecou de romanţă, Apus, Tăcere, Trec nouri, Versuri, La ţărm. Ultimul volum, Stanţe burgheze, apărut în 1946 „cu ocazia aniversării a 65 de ani de viaţă şi a 50 de ani de activitate literară a maestrului Bacovia” a constituit – spune Radu Petrescu – „un eveniment în viaţa culturală a ţării, deşi împrejurările nu erau foarte favorabile pentru contemplaţia estetică”. Radu Petrescu observă că de fapt Stanţe burgheze conţine elemente mai degrabă ironice şi inflexiuni ale unei libertăţi a cuvântului: „adeseori în Stanţe burgheze ajung ecouri ale acelor împrejurări, comentate cu o abia ascunsă ironie, însă de la o înălţime astrală, de unde urechea noastră nu mai percepe decât frânturi discontinue, cuvinte aproape în libertate, o şoaptă întretăiată (Perpetuum mobile)”[30]. Poemul Antrenare este „o comedie a aşteptării, prea mult prelungite, atât de mult încât cel care așteaptă pierde de la un timp sentimentul că aşteaptă, având doar conştiinţa trecerii dezolante a orelor”. Criticul observă în acest ultim volum faptul că „poetul se proclamă, superb, poet prin drept divin” în După-amiază caldă iar ultima poezie a volumului, Sic transit… este „aproape unică în poezia noastră, comparabilă doar gigantelor jeturi hugoliene”[31].
Prozatorul Radu Petrescu nu putea ignora proza bacoviană, căreia îi rezervă capitolul final. Analiza conţine două scrieri epice: Bucăţi de noapte şi Dintr’un text comun. Criticul consideră că e „o proză tipic simbolistă, desfășurând pe un palid embrion epic senzaţii rare, ritmuri preţioase, muzicale, stări interioare de crepuscul, reverii”. Proza bacoviană este legată în principal de prinderea unei imagini rare, alteori, „gândirea sfârâie în elegante cercuri abia schiţate, începute şi părăsite, şovăitoare din grija de a nu spune mai mult decât se voia în realitate”. De asemenea, Radu Petrescu observă o foarte reală înzestrare epică a scriitorului manifestată în proprietatea imaginilor de a se asocia rapid şi dramatic (dramatic în sensul succesiunii, ori simultaneităţii). Din această perspectivă, Bacovia e comparat cu Flaubert. Lui Bacovia nu i-ar lipsi decât…capacitatea creaţiei de eroi. Într-un sens pictural, tabloul unei iubiri de provincie din Dintr’un text comun este asimilat unui tablou de Theodor Pallady. Proza bacoviană nu este – crede criticul – la înălţimea poeziei, dar nu este inferioară prozei lui Dimitrie Anghel sau Ion Vinea cu care are în comun „aceeaşi respiraţie poematică”[32].
Studiul lui Radu Petrescu dedicat lui Bacovia reprezintă o coerentă şi fascinantă demonstraţie epico-critică despre posibilitatea înglobării criticii în literatură şi un text anticipativ al Meteorologiei lecturii, lucrare care va sintetiza magistral viziunea scriitorului despre literatura română deschisă către universalitate.
Bibliografie
Petrescu, Radu, G. Bacovia, Editura Paralela 45, 1999.
Petrescu, Radu, Jurnal. Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2015.
Petrescu, Radu, Meteorologia lecturii, Editura Cartea Românească, 1982.
Petrescu, Radu, Proze (Didactica nova, Sinuciderea din Grădina Botanică, Jurnal, În Efes), Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.
Lefter, Ion, Bogdan, Bacovia repovestit de Radu Petrescu în Primii postmoderni: „Şcoala de la Târgovişte”, Editura Paralela 45, 2003, pp. 116-121.
[O variantă a acestui articol a apărut în volumul conferinței Convergent Discourses. Exploring the Contexts of Communication, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016]
[1] Petrescu, Radu, G. Bacovia, Editura Paralela 45, 1999.
[2] „Examenul meu de licenţă. La 9 şi ceva dimineaţa. Lumină multă în aer. […] Apare Al. Piru, masiv, întunecat, elegant. […] Referatul: lucrarea mea despre Bacovia este excelentă, unul din cele mai bune studii scrise până acum la noi despre poet. Candidatul este un critic care se ignoră și un scriitor care se afirmă, unul dintre cei mai interesanți, poate, ai momentului de față etc. etc. Se propune pentru nota maximă. Când îmi vine rândul să mă așez pe scaun, mă prezintă tânărului de lângă el (singurul prezent din comisie) acela da, a auzit de mine din articolul lui Merepe și știe că-mi va apărea o carte, Al. Piru îi spune că lucrarea mea e atât de etc. etc., încât nu mai e cazul să răspund la oral și să mi se dea nota maximă din oficiu. Scrie ceva pe caiet, mă ridic, le mulțumesc, le întind mâna și le-o strâng, plec. <Ai văzut ce simplu a fost?> mă întreabă seara la telefon. Dar sunt atât de zăpăcit încât cred că am închis telefonul în timp ce el mai vorbea” (Petrescu, Radu, Jurnal. Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2015, p. 740).
[3] Lefter, Ion, Bogdan, Primii postmoderni: Şcoala de la Târgoviște, Editura Paralela 45, 2003, p. 116.
[4] Petrescu, Radu, G. Bacovia, Editura Paralela 45, 1999, p. 28.
[5] Petrescu, Radu, Jurnal. Ediţie integrală, Editura Paralela 45, 2015, p. 717
[6] Petrescu, Radu, G. Bacovia, Editura Paralela 45, 1999, p. 22.
[7] Op. cit., p. 23.
[8] Ibidem
[9] Petrescu, Radu, G. Bacovia, Editura Paralela 45, 1999, p. 25
[10] Op. cit., p. 22.
[11] Op. cit, p. 28.
[12] Op. cit, p. 31.
[13] Op. cit, p. 38.
[14] Op. cit, p. 37.
[15] Op. cit, p. 39.
[16] Op. cit, p. 40.
[17] Op. cit, p. 41.
[18] Ibidem
[19] Op. cit., p. 42.
[20] Op. cit., p. 44.
[21] Ibidem
[22] Petrescu, Radu, G. Bacovia, Editura Paralela 45, 1999, p. 33.
[23] Op. cit, p. 34.
[24] Op. cit., p. 45.
[25] Op. cit., p. 46.
[26] Op. cit., p. 48.
[27] Op. cit., p. 53.
[28] Op. cit., p. 59.
[29] Op. cit., p. 74.
[30] Op. cit., p. 77.
[31] Op. cit., p. 84.
[32] Op. cit., p. 92.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Laurențiu Pătrașcu, „Critică și literatură. Radu Petrescu despre George Bacovia” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 