ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Chiță

Politica neîncrederii

Lucrarea de doctorat a antropologului/etnografului Radu Umbreș, Living with Distrust. Morality and Cooperation in a Romanian Village (Oxford University Press, 2022), este versiunea românească, îmbunătățită și adusă la zi din punct de vedere bibliografic, a clasicei lucrări de științe politice scrise de Edward C. Banfield, The Moral Basis of a Backward Society, o capodoperă sui generis a genului. Desigur, între Italia de sud, regiunea Basilicata, comuna Chiaromonte, provincia Potenza, de la începutul anilor 1950, în perioada de început a reconstrucției de după Al Doilea Război Mondial, și nordul Moldovei, în fictiva așezare, cu nume sugestiv, Săteni, trei sferturi de veac mai târziu, deosebirile sunt atât culturale, cât și de dezvoltare materială, însă asemănările apar ca izbitoare la prima vedere: o comunitate săracă, agrară, cu o slabă diviziune a muncii și un etos precar în toate privințele. Radu Umbreș reușește, totuși, în studiul său să scoată la lumină și laturile unei morale colective anume, însă relativ secundară în practicile sociale propriu-zise.

Radu Umbreș își începe studiul cu un soi de sinecdocă sociologică, dacă putem spune astfel, dar una bazată pe întâmplări reale. În anul 1990, când Blocul Socialist era în curs de sfărâmare internă, în Săteni se desființase CAP-ul local. Din vechiul patrimoniu comun nu mai rămăseseră decât două grajduri, clădite cu puțin timp înainte de decembrie 1989. Cu toate că demantelarea lor nu conține niciun grăunte de rațiune economică pe termen mediu și lung, foștii membrii CAP s-au adunat într-o zi la grajduri, au smuls fiecare ce parte din clădire au convenit împreună și au plecat acasă cu bucăți din vechile construcții. Dintr-un mod colectiv de producție, care funcționa de bine, de rău în folosul tuturor, s-a ajuns la condiția agriculturii de subzistență, în care fiecare muncea pe parcela sa sau angaja munca necesară a altora. ,,Cooperarea trebuie să fie delimitată de necooperare pentru a funcționa și a rezista în timp. Interacțiunile mutual benefice necesită încredere între parteneri și anumite instituții pot crea motivații pentru ca participanții să fie de încredere. Dar alte motivații îi pot face să nu fie demni de încredere, iar lipsa de încredere ar putea inhiba încercările de cooperare”. (p. XIV) Radu Umbreș crede că odată dispărut Leviatanul comunist, românii au trecut subit la o stare de natură, familia reprezentând linia delimitatoare între spațiul privat sigur și cel public străin, dușman, ostil. Paradigma totalitară în care se circumscrie de unul singur Radu Umbreș va fi oarecum involuntar contestată mai spre finalul cărții, când autorul demonstrează că rețelele clandestine de comerț din ultimul deceniu ceaușist, surprinse de miliție și pedepsite mai mult sau mai puțin aspru de lege, funcționau tot în virtutea relațiilor de rudenie reale. De asemenea, atât de despotică era birocrația statului socialist încât acesta îngăduia furturile de la CAP, plătea intenționat prost agricultorii și permitea oarecare privilegii celor care coordonau munca din colectiv.

Din punct de vedere economic, locuitorii din Săteni trăiesc din agricultură, însă una de subzistență, grație ajutoarelor europene către statul român și productivității agricole slabe pe cap de locuitor. Migrația la muncă în Grecia, Italia, Spania, Anglia, Irlanda etc. este pronunțată de la momentul aderării la UE în 2007. Nivelul de educație este, din nou, scăzut, probabil primar și gimnazial, deși, într-adevăr, acesta este un aspect neacoperit în carte (alături de instituția Bisericii, a școlii, a secției de poliție și a serviciilor medicale, inclusiv veterinare). Bărbații pleacă la muncă în construcții, iar femeile în economia domestică (servitoare, slujnice, badante etc.). Parcelele de pământ sunt din ce în ce mai divizate de la o generație la alta, insuficiente pentru supraviețuirea tuturor sătenilor, în ciuda sporului demografic neglijabil, iar o parte din pământuri se află în posesia unor intermediari conectați la industria agro europeană. Radu Umbreș nu se ocupă prea mult de relațiile economice existente în Săteni, studiind relațiile sociale la nivel individual, nu colectiv. Activitatea antreprenorială este modestă în Săteni. Majoritatea firmelor numără 2-3 angajați și sunt afaceri mărunte de familie. Statul asigură locuri de muncă stabile și resurse financiare bănești superioare mediului privat, liliputan în Săteni. Lipsa de încredere reciprocă este una atotcuprinzătoare, însă Radu Umbreș nu pare a accepta cauzele economice ca finale, ci pe cele culturale, deși evaziunea fiscală, munca necontractuală, abuzurile cu nemiluita ale angajaților statului și ale liderilor economici din localitate conduc la o stare de neîncredere generalizată economic mai degrabă decât una creată de valorile religioase sau morale deficitare moștenite din vechime.

Antropologul Radu Umbreș participă la viața comunității vreme de doi ani. Tratat ca un agent extern, un personaj curios, bănuit ca are interese ilegitime, Umbreș este tolerat ca un marginal intrigant al comunității. Lăsând impresia de intelectual fără simț practic dezvoltat în materie de muncă fizică sau în viața familială, sătenii îl privesc când de sus, când cu mefiență. Secretomania rurală aruncă o umbră neplăcută pe munca etnografică, socotită prudent ca un act de spionaj în toată regula.

Primul capitol se centrează pe cârciumă, instituție masculină, spațiul politic prin definiție al satului românesc din ultimul secol și jumătate. Agresivi, demonstrativi ca la teatru, afirmându-și tacit sau în văzul tuturor alianțele și pozițiile de putere cotidiene, bărbații din Săteni beau și se veselesc într-un exercițiu de capital simbolic conștient. Cârciuma e parlamentul mediului rural românesc, dar nu numai. La fel se întâmplă și la oraș, doar că restaurantele de cartier joacă rolul cunoscut al barului de țară. ,,Când bărbații interacționează în cârciumi, mult din ce se spune depinde de conștiința faptului că observi și ești observat”. (p. 21) Radu Umbreș asistă la întărirea și șubrezirea unui sistem fin de alianțe între oamenii primarului, perceput ca viclean, abil și hoț, și un rival de-al său, violent, om de afaceri în ascensiune și posibil înlocuitor: dușmanii, prietenii și cei neutri își confirmă sau infirmă pozițiile politico-sociale în cadrul comunității din Săteni. Cârciumarul este considerat din oficiu ca personajul cu gradul maxim de dezimplicare și, de aceea, cumva oportunist. Notabilitățile îi salută pe toți comesenii când intră în cârciumă, urmând să-și aleagă masa de prieteni sau oameni de vază. Bețivii și săracii de rând sunt plasați pe treapta cea mai de jos și nimeni nu-i bagă în seamă, dar nici nu-i alungă din spațiul considerat comun. Competițiile verbale și uneori încleștările fizice trasează teritoriile de putere existente, rețelele sociale din planul imediat având reverberații politice directe. În continuare, forța și lauda de sine zgomotoase asigură sociabilitatea de cârciumă. Jocul de remi și barbutul ocupă parte din timpul sătenilor la cârciumă. A înșela și a fi înșelat sunt practici stimate considerabil de mult la bar. De aici impresia celor mai mulți constă în credința că loteria națională, la fel ca statul român, sunt organizații în care unii îi păcălesc pe alții, ,,șmecherii” vânându-i pe ,,fraieri”, puterea figurând exclusiv ca o activitate personală, folositoare unora, cei care o dețin, și dăunătoare celorlalți, cei care o suportă. Conspiraționismul decurge ca un mod natural și salutar de a gândi într-o lume de înșelătorii. A râde, a face o farsă sau a-i batjocori cu deșteptăciune pe alții fac parte din celelalte activități concurențiale dintre bărbați. Încrederea-i un defect, scepticismul și distanțarea calculată o calitate. A fi suspicios este sănătos într-o societate care nu-ți vrea deloc binele. Nu există milă pentru cei învinși în satul românesc. De aceea, prietenii adevărați și amicii de încredere se caută cu atenție.

În cel de-al doilea capitol, casa ocupă locul central. Spațiul domestic este cel al valorilor certe, al protecției, al securității, al încrederii reciproce, al întrajutorării, al certitudinilor nu absolute, ci relative, dar, până la urmă, certitudini, terra firma. Spațiul intim, loc de depozitare al comorilor, casa este înconjurată de un gard cât mai etanș, înalt, ferind miezul ființei comunitare de intruziunile externe, de privirile indiscrete, lacome de bârfe și scandal. Casa este un mic ogor și un hambar deopotrivă, râvnind la poziția invidiabilă de a fi autonomă economic. Autarhia gospodărească reprezintă idealul ascuns al satului românesc. A depinde numai de tine însuți pare a oferi protecția ultimă în fața unor medii exterioare periculoase, potențând starea de sărăcie relativă întrucât ceea ce se poate realiza din punct de vedere economic la scară colectivă depășește egoismul strâmt al familiei patriarhale. Familiile sunt unități care pot colabora între ele, însă legătura biologică nu garantează stabilitatea cerută. În afara familiei începe terra incognita, hic sunt leones. ,,Se spune că se poate aprecia valoarea unei familii prin starea gardului ei. O barieră prăbușită, găuri sau scânduri putrezite indică decăderea puterii sau motivației de a menține o gospodărie decentă și de a-i apăra bunăstarea. Dimpotrivă, gardurile inexpugnabile sunt interpretate ca un semn de poziție socială menită protejării proprietății atât fizic, cât și simbolic. Stâlpi țepeni, sârmă ghimpată, lemn tratat și garduri îndeajuns de înalte pentru a restricționa vederea de la stradă, dar lucrate îngrijit și chiar artistic, sunt toate dovezi ale unei gospodării prospere care este atentă în raport cu siguranța și reputația ei”. (p. 53) Rezultatul nedorit, dar implicit, este că mecanismele de a afla și a răspândi zvonuri se dezvoltă în proporție directă cu secretomania generalizată. A-ți vedea de propria treabă, de casa ta, acesta constituie idealul românesc rural. Respectabilitatea socială decurge din acest deziderat împlinit. A fi dat în vileag cu ce faci acasă sau în casă, mai ales când e vorba de defecte de caracter, este o pricină de rușine socială. De aici, săteanul dezvoltă o vigilență exagerată față de ,,gura satului”. A te certa cu familia în așa fel încât pricina neînțelegerii să ajungă la urechile vecinilor scade din încrederea socială ce ți se acordă în sat. Legăturile de familie sunt în general de sânge, dar a adopta o rudă mai depărtată și a o crește ca pe un fiu sau o fiică fac parte din etica familiei din Săteni. Uneori, un copil de pripas sau din flori poate fi integrat ca membru titular într-o unitate familială și să fie considerat mai îndreptățit prin purtare și devotament decât un urmaș biologic. Contrastul dintre lumea dinăuntru, cea adevărată, a familiei, și cea exterioară, a celorlalți, potențiali aliați, dar, mai ales, inamici, marchează sociabilitatea din Săteni. Viața politică, expusă în primul capitol, oscilează, de asemenea, în jurul unor rețele de putere cvasifamiliale. Limitele extreme ale familiei sunt cele ale socializării pozitive, iar acolo unde încetează restricțiile și drepturile familiale încep dușmănia, riscul, sărăcia, moartea și uitarea.

Capitolul 3 pătrunde în amănuntele relațiilor de rudenie și ale reprezentărilor mentalitare ce le corespund. Copiii devin independenți de familia originară abia atunci când își întemeiază propria familie, cu alte cuvinte, când se transformă la rândul lor în părinți. Noua familie se substituie celei vechi. Casa cea nouă ia locul celei părintești. Cearta pe moșteniri între frați și surori se consumă doar când noile familii suferă material, anulând utilitatea relațiilor de rudenie stabilite prin sânge. Neamurile sau rubedeniile sunt necesare, dar a face parte dintr-o familie extinsă face referire la practici sociale ce implică bunuri imobile (pământul strămoșesc) care depășesc în complexitate simpla înrudire genetică. Colectivizarea și migrația la oraș (sau în străinătate după anul 2000) au estompat parte din defectele și grijile asociate divizunii patrimoniului prin moștenire, locul ,,lotului de pământ” fiind luat de darurile de nuntă sub formă de bani. A păstra relațiile cu rudele trimite la o cutumă a moralității acceptate și a încrederii reciproce. Generozitatea în familie se calculează cu atenție de toate părțile implicate. Nunțile și botezurile sunt ocaziile festive esențiale pentru reconsiderarea relațiilor de rudenie. Prietenii de familie intră în sfera încrederii reciproce și a obligațiilor încrucișate ce decurg de aici prin botezul urmașilor. Cumetrii sunt frați și surori în ochii lui Dumnezeu, această relație valorând uneori la fel de mult ca legăturile de sânge atunci când sprijinul reciproc este pe măsura prieteniei. A te purta ca în familie înseamnă a fi în familie. Absența urmașilor în linie directă este interpretată ca o pedeapsă divină în plan transcendent sau ca lipsă de ajutor și de iubire la bătrânețe, judecând materialist, când bolile și neputința îl lovesc în mod normal pe individ. Originea etnică este mai puțin importantă în anumite cazuri extreme decât familia care te-a crescut, ale cărei valori sunt liber însușite și definesc persoana matură de mai târziu.

De aceea, exemplificarea ideală a relațiilor de rudenie vine în momentele de cumpănă a neamului: la moartea unui înaintaș. Evenimentul unește familia și anulează temporar granița dintre privat și public, vecinii și cunoscuții familiei îndurerate putând să participe la ritualurile funerare, în funcție de aproprierea lor de persoana celui dispărut. Înhumarea este încă un eveniment public în mediul rural românesc, dar până și în moarte locul omului depinde de neamul din care se trage nemijlocit. Lipsa de colaborare din afara familiei se vede, în plus, și în așezarea haotică, dezorganizată a locurilor de veci, în care mormintele, cu sau fără gard, înghit orice spațiu din jur, alei, spații de trecere, inclusiv alte morminte abandonate sau uitate de urmași. Lăcomia de avuție, de a fi văzut și recunoscut chiar și în moarte definește cimitirul din Săteni. Uitarea se așterne când neamul își pierde memoria biologică, însă comemorarea publică este iarăși o afacere de familie, consfințind puterea continuității neamului în sat sau, cum crede Radu Umbreș, victoria vieții neîncetate asupra morții dispărute. Spațiul comun, inclusiv în cimitire, este al nimănui și, drept urmare, este lăsat în pârloagă sau acoperit de gunoaie. E loc străin pe care un sătean și-l poate însuși egoist, indiferent de cui a aparținut sau aparține de drept, atâta vreme cât îl poate cumpăra de la preotul paroh sau ocupa cu impunitate. Cei care mor fără protecția unor rude ajung ai nimănui. ,,Nicio relație morală și niciun contract social de solidaritate nu există într-o societate sătească difuză, care nu e legată în niciun fel de morți, entități nemorale”. (p. 134) Entropia morală este aparent absolută în afara familiei.

În capitolul 5 revenim la ambițiile politice ale unui sătean, Răzvan, fost deținut, încarcerat câțiva ani la rând pentru a fi comis un viol, ajuns un mic antreprenor local, om cu familie, gospodar în prezent, care speră ca, prin prietenii-cumetrii, rude etc., să ia locul primarului în funcție, Emil, un fost poștaș care conduce satul de cel puțin trei mandate. Primarul în funcție este perceput ca un tătuc corupt, dar temut și influent, posedând propria sa camarilă de supuși. Ideologia, grupurile minoritare sau funcționarea instituțională sunt secundare în Săteni, cu toate că ajutoarele sociale și salariile bugetare provin de la centru, Bucureștiul ocupând un loc bizar în imaginația țăranilor moldoveni. Primarul pune mâna pe banii altora și îi distribuie discreționar în sat, la neamuri și apropiați – cel puțin așa gândesc localnicii fenomenul, considerat dacă nu ideal, cel puțin firesc. Ei înșiși ar proceda la fel dacă ar lua locul puterii politice sătești. Relațiile politice sunt puternic personalizate. Grupuri influente financiar, ,,găști locale”, își cooptează oameni, promovați apoi într-unul din partidele de guvernământ, actualmente sau în trecutul recent, în schimbul unor servicii reciproc avantajoase. Întâlnirile ,,de partid” seamănă cu petrecerile cunoscute de botez sau nuntă, acompaniate de manele și muzică populară frenetică. Potentatul își afirmă puterea prin mesele copioase și risipa ostentativă de bani pe distracții. Nimic nu este ocolit de necesitatea încrederii și a serviciilor de la om la om. Scara ierarhică se alcătuiește exclusiv pe aceste criterii cumva apolitice. Campania electorală constă din ,,miluirea” electoratului prin pomeni la biserică sau din gospodărie în gospodărie în sărbătorile de peste an. Politica de partid lipsește cu desăvârșire din Săteni în favoarea puterii politice personale. Mesajele electorale constau mai ales în denigrarea adversarilor prin scoaterea în evidență a actelor lor imorale, a faptelor pedepsite de lege sau a presupunerilor imunde. A fi cinstit e conotat cu a fi prost și slab de către țăranii din Săteni. Hoția apare ca indiciu al inteligenței, localnicii manifestând indiferență sau invidie pentru nelegiurile nedovedite ale primarului, dar certe din punctul de vedere al votanților. Locuitorii aflați pe ajutoare sociale sunt scutiți de munca în folosul comunității, prestând cel mult servicii în ograda primarului. Pietrișul primăriei, destinat să acopere drumurile găurite de vreme ale satului, este însușit de orice localnic dispus să mituiască șoferul de basculantă în beneficiul curții lor. A fura din avutul colectiv nu semnifică altceva decât a-ți lua partea care ți se cuvine. Interesul privat mărunt a redus la insignifianță orice ideologie de stat, de la cea naționalistă din perioada interbelică până la cea naționalist-comunistă din anii 1965-1989. ,,În cârciumi, piețe, cimitire sau în limitele gospodăriei, forța are mereu dreptate. Instituții politice precum administrația locală, asociațiile civice sau partidele constau dintr-o altă arenă de manifestare a individualismul concurențial. Acestea sunt speciale pentru ca agentul politic de succes din Săteni bifează multe căsuțe importante ale dominației sociale”. (p. 158) Când poliția sau procuratura au încercat să rezolve corupția din Săteni prin câteva ocazionale intervenții, țăranii au reacționat prin neîncredere, speculând conspiraționist în credința că la mijloc este ceva necurat sau că autoritatea centrală vrea să le facă direct rău, exploatându-i prin intermediul unor lideri noi și necunoscuți lor. ,,Nici un fel de solidaritate sătească nu trece în interacțiunile politice. Nu există bunuri comune; nici un fel de comunitate politică universală sub forma unei corp de egali; nici un fel de administratori dezinteresați, guvernați de reguli și altruiști. Resursele administrației locale sunt văzute ca resurse externe mai degrabă ca drepturi universale sau proprietate comună. Sătenii sprijină operatorii politici versați capabili de a maximiza câștigurile personale, indiferent de modul în care le obțin sau cât de mult reușesc să fure pe drum. Astfel, fiecare legitimează conducerea care asigură cele mai multe beneficii individuale dincolo de orice considerent pentru rezultatele colective”. (pp. 162-163) Țăranul din Săteni nu are încredere decât în familie și nimic mai mult de atât. ,,Conflictul politic nu apare din antagonismul perspectivelor, ideologiilor, valorilor sau identităților abstracte diferite, ci din configurări contextuale ale relațiilor sociale și din istorii personale determinate de reprezentări și practici culturale similare”. (p. 164) Statul este condus de clanuri fragmentare care își reglează între ele conturile în mod pașnic. Radu Umbreș încearcă să explice echilibrul social cu rezultate nu tocmai optime printr-o îmbinare între teoria sociologică durkheimiană și viziunea violentă a stării naturale hobbesiene. Există și conștiință colectivă solidară, dar și individualism concurențial dizolvant. Radu Umbreș nu pune la dispoziție o explicație veridică pentru că elementul material este mai sau mai puțin escamotat în analiza sa: dacă patronii politici din Săteni ar deține cele mai multe resurse naturale și financiare, iar țăranii s-ar mulțumi cu o treime din întreg, atunci s-ar putea vorbi de un cosmos social în toată regula, însă satele din nordul Moldovei suferă de depopulare și de migrație întrucât fără posibilitatea emigrării definitive și temporare sau a controlului reproductiv, după cum se întâmpla acum un secol, o parte apreciabilă a populației rurale ar muri literalmente de foame. Actele de protest violent s-ar genera, astfel, de la sine. Sătenii, odată ajunși flămânzi, nu ar mai tolera situația existentă. Din fericire, sătenii din prezent au suficiente surse de hrană pentru a accepta un grad ridicat și încă suportabil de anomie politică.

Având în vedere situația fără ieșire, de blocaj antropologic din Living with Distrust, Radu Umbreș, credincios unor considerente ideologice liberale, caută izvorul tămăduirii în povestea unui mic constructor, om de afaceri, școlit sumar, dar plimbat prin Europa, cu know-how în construcții, care, prin exemplul personal de abnegație silitoare, ridică locuințe pentru sătenii moldoveni, inițial pe bază de încredere familială, apoi, deși fără contract, pe seama reputației și contra cost la un nivel financiar profitabil. Satul moldav mizer, anonim și anomic se integrează capitalist în modernitate. Piața erodează stratul gros de mefiență colectivă. Totuși, antreprenorul Mihai funcționează într-o piață fără stat în care prietenia și relațiile de familie aduc clienți. E de mirare cum ar putea acest model să reprezinta calea spre politizarea adecvată, modernă a vieții colective. Însuși Mihai se plânge de insurmontabilele defecte de funcționare ale statului român și de spiritul comunitar handicapat al societății românești. Cu toate acestea, Radu Umbreș intuiește corect cauzele disoluției comunitare din Săteni: istoria modernizării târzii a României moderne, proiect politic emancipator pe fondul unor relații economice medievale, experiența eșuată în fascism între 1918 și 1938, interludiul comunist, util, dar inconcludent din punct de vedere al unei dezvoltări sustenabile, dar și impredictibilitatea tranziției postcomuniste, care abia după 2007 lasă impresia stabilității de durată, totul conspiră la a sublinia racilele înapoierii economice în planul relațiilor sociale. Concluzia parțială a etnografului român înclină optimist spre schimbarea adusă de modernitatea impusă de piața comună europeană, în ciuda faptului că apreciază pozitiv neîncrederea românească, sursă a supraviețuirii biologice pe teritoriile nord-dunărene. În realitate, considerăm că mentalitățile dominante deficitare în plan social sunt rezultatul, nu cauza, unor raporturi economice pe care Radu Umbreș nu le explorează suficient și matur în teza de doctorat, dar acest fapt nu ne miră deoarece, altminteri, am fi citit o altă carte decât Living with Distrust. Morality and Cooperation in a Romanian Village.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Politica neîncrederii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.