Dan Chiță
Noi perspective și vechea Cortină de Fier în literatură
Beyond the Iron Curtain. Revisiting the Literary System of Communist Romania (Peter Lang, 2021), editat de Ștefan Baghiu, Ovio Olaru și Andrei Terian, repune în discuție ,,sistemul literar comunist” așa cum a fost acesta criticat și explicat post factum, în anii 1990-2010, pe coordonate stricte și obsesive, dogmatic anticomuniste. ,,Ceea ce pornise la drum ca o privire de ansamblu asupra genurilor literare din comunism a devenit aproape în întregime o analiză a romanului comunist, pentru că se pare că această formă literară este aceea care oglindește cel mai bine fluctuațiile ideologice. Studiile despre critica și teroria literare le completează pe cele despre roman în a pune în discuție unele din subiectele despre care credem că se vor situa în centrul dezbaterilor viitoare privitoare la culturile est-europene”. (p. 21)
Primul articol științific din volumul colectiv, care-i aparține lui Andrei Terian, abordează istoriile literare scrise de criticii literari, afirmați ca valori intelectuale cu mare prestigiu încă din Vechiul Regim (Marian Popa, Eugen Negrici și Nicolae Manolescu), dintr-o perspectivă a ,,modelelor evoluționare” și a ,,scenariilor metanarative”. Ceea ce face Andrei Terian este să aplice instrumentele retorice ,,metaistorice”, probate în lucrarea capitală a teoreticianului Hayden White de la începutul anilor 1970, Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-century Europe. În tabelul sinoptic prezentat inițial de White (și redat de Adrian Terian) coloana implicării ideologice se corela cu cele conținând o figură de stil predominantă, un tip de argumentare anume și o manieră narativă compatibilă etc. În avântul postmodern al acestei expuneri, revoluționară acum jumătate de veac, radicalismul politic, de pildă, mergea pe linia unei argumentații mecaniciste, alcătuind o intrigă tragică și favorizând substituții retorice exagerate de aceeași natură cu sinecdoca. ,,În plus, o asemenea procedură ,,metaistorică” este mai potrivită pentru istoria și critica literară românești, care au făcut uz, in de-a lungul secolului XX, de diferite modele premoderne și proiecții mitologice. În acest sens, este important să amintim faptul că pentru istoriografia românească de dinainte de 1990 modelul narativ predominant era cel al ,,romanței etnocentrice”, celebrându-se triumful literaturii ,,naționale” în lupta sa de emancipare de sub influența puterilor străine. De aceea, indiferent de orientarea lor ideologică, progresistă sau reacționară, în legătură cu evoluția literaturii sau de momentul în care s-au identificat cu nașterea sau emanciparea literaturii române – Evul Mediu, la jumătatea sau spre finalul secolului al XIX-lea sau prin literatura interbelică –, toți istoricii importanți ai literaturii române de până la Al Doilea Război Mondial – Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu și G. Călinescu – sprijineau această teorie a traiectorii ascendente”. (p. 27) Istoria lui Nicolae Manolescu nu se încadrează cu ușurință în cadrele metaistoriei lui Hayden White: cu toate că generațiile literare sunt plasate de critic în categorii largi (realism socialist, neomodernism și postmodernism), clasificările sale se pierd în puzderia de analize literare particulare. Andrei Terian constată că Nicolae Manolescu, deși satirizează epoca de întuneric ideologic adusă de realismul socialist, prezintă bătălia pentru eliberarea estetică a literaturii de sub jugul comunist cu instrumentele eroice ale romanței, atât de întrebuințată în scrierea istoriei românești romantizate din secolul al XIX-lea. În același timp, Nicolae Manolescu apelează, ori de câte ori este cazul, la rupturi radicale între generații, scurtcicuitând traseul lin al dezvoltării creatoare în literatura română, pe care îl credea restabilit în matca sa firească odată cu apariția scriitorilor lansați în anii 1960-1970. De aici rezultă recuzarea întregii generații 2000, acuzată de pe poziții reacționare ca fiind o anomalie greu explicabilă în termeni autohtoni. Eugen Negrici socotește anormală literatura realist socialistă românească, dar, spre deosebire de Nicolae Manolescu, nu una care a întrerupt un ciclu firesc de dezvoltare istorică pe culmi nebănuite. Tragedia și trauma colective sunt mai vechi la români decât comunismul sovietic, iar literatura nu face decât să ia pulsul acestei realități anarhice și imprevizibile, total iraționale în traiectoria sa inconstantă. Marian Popa, deși protocronist, vede întreaga dinamică literară ca o succesiune de anormalități care trebuie înțelese și acceptate ca naturale. ,,Primul paradox este că, deși cele trei istorii deja amintite sunt de acord în a caracteriza perioada literară comunistă în termenii Satirei, ele continuă să descrie epoca în conformitate cu modelele desuete ale Romanței, ceea ce, contrar observațiilor generale, sugerează existența unei lupte eroice și, chiar mai mult, a triumfului scriitorilor față de regimul totalitar”. (pp. 37-38). Cei trei istorici literari condamnă unanim literatura postcomunistă. O anumită inconsecvență se observă în raportul dintre ideile asumate și logica proceselor istorice, așa cum este aceasta înțeleasă de fiecare istoric în parte: Nicolae Manolescu este salutar cu schimbările bruște sau agonice în istoria literară, dar respinge de pe aceeași poziție generația 2000, Eugen Negrici vorbește de iluziile literaturii române, dar nu se ferește de proiecțiile sale asupra viitorului literaturii noastre, în vreme ce Marian Popa vede conspirații globale în spatele minoratului literaturii române, dar desconsideră să trateze serios existența unei literaturi mondiale care are propria sa paradigmă de funcționare. De aceea, Andrei Terian propune corecturi sau note suplimentare la schema lui Hayden White: sunt istorici care empatizează cu schema istorică pe care o întrebuințează (Nicolae Manolescu), alții care antipatizează mersul întrevăzut al istoriei mari (Eugen Negrici), sau nu simt nevoia de a pune emoții în ceea ce scriu, rămânând a-patetici (Marian Popa).
Daiana Gârdan se întreabă în ce constau atributele care definesc un roman realist socialist, de la stil, trecând prin teme și ajungând la dezvoltarea genului în România. Analiza este una statistică la fiecare nivel propus, iar rețelele descoperite confirmă legăturile între romanele realist socialiste ale perioadei 1948-1964.
Cosmin Borza pune la îndoială claritatea ideologică a romanelor rurale din anii regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej, care expuneau involuntar momentele de nesiguranță și imprecizie a procesului de colectivizare din aceeași perioadă. Departe de a fi niște martori dezangajați, roboți ideologici de serie, operele literare, recitite astăzi, sunt impregnate de echivocuri și tensiuni greu de explicat prin ideologia oficială. Deși austeră, morala comunistă este pe alocuri pusă la îndoială de sexualitatea multor eroine de roman, detașate de tradiția patriarhală. Țăranii, care nu se opun colectivizării pe baza unor principii conservatoare, se dovedesc a fi nu numai integrați prin forță în cele din urmă, ci nemulțumiți în mod real, netrucat ideologic, cu tipul de proprietate funciară din trecut, unde familia suferea, sub despotismul tatălui, nu doar de lipsuri materiale. Pe lângă actele de violență directă sau indirectă a statului, țăranii s-au colectivizat și în sensuri necunoscute de ei înainte – viața colectivă (munca, consumul, reproducerea etc.) se birocratizează, devenind parte a rațiunii de stat, nu a celei tradiționale, locale, fragmentare, deseori irațională la rădăcină. Sunt scene de roman realist socialist în care se dă de înțeles că realizările agricole reale se estompează sub tirul retoricii de partid zgomotoase. Autoritatea statului nu mai este luată în râs sau ușor de mituit ca înainte de 1948, ci temută, detestată, urâtă sau acceptată ca fatum în experiența traiului rural. ,,Până și urmașii reali ai țăranilor tradiționali își pierd puterea de decizie și influența întrucât colectivizarea devine un proces birocratic exclusiv impersonal, strict formal”. (p. 78) Țăranul colectivizat nu se opune statului în campania nemiloasă a acestuia de desființare a proprietății agrare private, ci, de la un punct încolo, modernității ca atare.
Emanuel Modoc se ocupă de reprezentarea spațială a vieții rurale în literatura română. Cenzura comunistă, prestigiul internațional al genului și caracterul deschis experimentului literar influențează romanul rural. Latura de critică a condițiilor de trai din societatea românească anterioară este la fel de relevantă, dacă nu chiar mai mult decât atât, ca imaginea utopiei colectiviste. În același timp, legăturile cu tradiția nu sunt tăiate complet. ,,Conferind muncii agricole o aură mistică și sugerând că starea sa naturală este una a consensului socialist, realismul socialist încearcă să impună perspectiva protocronistă conform căreia țăranul român a acționat întotdeauna în conformitate cu maximele socialiste”. (pp. 88-89) Dacă în anii 1948-1954, realismul dur, cu tușe naturaliste, definește romanul rural, după 1970, prin operele unor D.R. Popescu, Fănuș Neagu etc., realismul magic, ca spațiu contrautopic prin definiție, pătrunde în romanul rural românesc, corodând mesajul pretins emancipator al realismului socialist.
Andreea Mironescu se concentrează pe tipurile de masculinitate hegemonică prezente în romanul socialist modern românesc. Puternic, dârz, eroic, combativ, bărbatul socialist face parte dintr-o elită a masculinității, însă această imagine de macho demofil se inserează în medii urbane comode și intelectualiste abia în anii ’70. ,,Punând la îndoială, în prima fază, puterea și clasele sociale, dar și rolurile de gen predominante în societatea din anii ’50, literatura lui Breban consolidează, în cele din urmă, masculinitatea hegemonică sub forma unei autolegitimări ca scriitor și, prin urmare, drept o instanță investită cu autoritate în societatea comunistă”. (p. 104) Bărbatul viril, de succes, este obligatoriu realizat social, făcând parte din elita partidului sau a statului. Femeile sunt educate, frumoase, independente financiar, dar atrase de un bărbat dominator, creator, potent din punct de vedere al influenței politice sau măcar tehnico-administrative.
Doris Mironescu analizează spațial locurile de manifestare a opoziției sau a disidenței intelectuale în România ceaușistă. Grupul intelectualilor de la Iași (Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Pițu, Dan Alexe etc.) este asociat cu prestigiul centrului universitar în istoria lungă a literaturii române. Cosmopolitismul și ludicul autohtonist sunt mărcile identitare ale grupului. Eseurile lui Luca Pițu, piesa de teatru despre Eminescu și Creangă a scriitorului Dan Alexe sunt emblematice în acest sens. ,,Acest amestec de cultură înaltă și cultură populară, intelectuală și mundană, contribuie la definiția plină de contraste legate de ,,microcosmosul vieții intelectuale boeme din Iași”. A fost vorba despre o subcultură definită prin anumite preferințe, activități repetate, spații comune de socializare și acțiuni sinergice, dar, mai presus de toate, s-a definit printr-o serie de fidelități împărtășite de lectură”. (p. 125) O anumită convivialitate a punerii în scenă definește ieșirile disidente ale grupului intelectual ieșean.
Imre József Balázs ia ca subiect de cercetare reprezentările literare ale boemei și subculturilor în rândul minorităților naționale (germane și maghiare) în perioada regimului Ceaușescu. Dacă după anul 1968, Nicolae Ceaușescu părea a se îndrepta cel mai departe de modelul centralizat sovietic, două decenii mai târziu România se găsește în cel mai dur îngheț ideologic și instituțional din Europa de Est. Printre poeții și prozatorii din Aktionsgruppe Banat, dar și pentru optzeciștii postmoderni etnici români, bunurile de consum, stilurile de viață nonconformiste occidentale au fost reinterpretate în România ca simboluri ale libertății, spontaneității și a legăturilor cu lumea nord-atlantică dezvoltată. Cele mai multe poziții antisistem în rândul literaților germani și maghiari veneau de pe poziții de stânga occidentale, marxiste și postmarxiste, ceea ce nu poate fi spus și despre intelighenția românească optzecistă.
Articolul lui Ștefan Baghiu și Costi Rogozanu despre romanul final al lui Marin Preda și explozia pieței negre în România discută problema boemei literare românești din anii ’70-’80, dar în limitele trasate de voința partidului unic. Comuniștii români își creaseră propria rezervație literară de libertate și stiluri de viață antiburgheze, însă, pe măsură ce regimul se îndrepta spre final, cauza scriitorimii se subțiază în influență politică, pierzându-și din ce în ce mai mult importanța, până la disoluția fatală în tranziția postcomunistă. Comuniștii descoperau că radioul și televiziunea erau instrumente mai eficiente decât scrisul în a crea consens. Cel mai iubit dintre pământeni, ultimul roman al lui Marin Preda, este ,,un roman monumental anticomunist în epoca postmodenismului underground”. (p. 159)
Studiul Ramonei Hârsan se confruntă cu reprezentarea narativă pasiv-agresivă a realității în metaficțiunile lui Mircea Nedelciu și Gheorghe Crăciun. Nedelciu cochetează de pe poziții postmoderne, relativizante cu ideile directoare ale doctrinei socialiste, însă întotdeauna tratată comico-ludic. Crăciun, însă, refuză orice ingerință nonficțională a realității, care ar vicia iremediabil jocul textualist superior. Ficționalizarea, literaturizarea extremă, urmele cotidiene transformate în artefacte artistice, acestea sunt tehnicile postmoderniste ale celor doi scriitori. ,,Și mă refer aici, de fapt, la ceea ce aș numi prin tehnici (politice) – sau reprezentări – de indicare pasiv-agresivă, utilizând un conceput atotcuprinzător menit să cuprindă atât natura pasiv-agresivă a limbajului dublu metaficțional sau a tăcerilor sale semnificative, referențialitatea sa dureros de ironică și retorica pastișei, cât și ficționalizarea pasiv-agresivă a personei autobiografice a autorului și a rețelelor strânse de prieteni în posturile lor cele mai nonconformiste (din punct de vedere social și politic). (…) Mecanismul textual sofisticat rezultat din aluziile, dezvăluirile, mecanismele textuale defensive sau înșelătoare, pasiv-agresive formează, de fapt, un continuum de reprezentări rebele, neconforme narativ sau metanarativ, subversive în privința a ceea ce ele nu exprimă fățiș, ci prin ceea ce sugerează ca indicare mai degrabă decât prin dezvăluire”. (p. 176)
Fenomenul OZN-urilor și al extratereștrilor în comunismul românesc este explorat de Mihai Iovănel, descifrând conspiraționismul de suprafață al cititorilor de pretutindeni, care văd, printre altele, implicarea serviciilor secrete americane, cel mai probabil ascunzând un plan malefic împotriva majorității cetățenilor (inclusiv) americani, în spatele oricăror apariții extraterestre. Iovănel demonstrează cum prezența imaginară a extratereștrilor în România provine pe filiera de import de idei și tehnologii noi din afară – adaptarea locală lentă – inflația dezvoltaționistă autohtonă, în afara confruntării cu fluctuațiile de valori mondiale, exact ca în etapele de dezvoltare a regimului comunist din 1948 până în 1989.
Ovio Olaru se centrează pe Aktionsgruppe Banat, influențat de dramaturgia brechtiană, de filosofii Școlii de la Frankfurt și de exercițiile de virtuozitate postmodernă occidentală. Modurile în care superioritatea socio-culturală germană a fost definită în diferite perioade istorice este un alt subiect investigat de Ovio Olaru. Herta Müller este expresia nobelizată a scriitorilor din Aktionsgruppe Banat, cu toate că multiplele critici aduse societății românești din comunism sau de dinainte se trag din viziuni ideologice alternative (Herta Müller vs. William Totok). În ceea ce privește etnocentrismul românesc, acesta a suportat câteva transformări mascate, dar nu mai puțin benigne: în prima fază, intelighenția conservatoare postcomunistă a condamnat trecutul comunist ca o barbarie străină, rusească, în al doilea rând, Occidentul a devenit reperul prin excelență de existență comunitară și trai cetățenesc și, drept urmare, Germania și spațiul german ocupă până în prezent locul de excelență râvnită. ,,Filogermanismul postcomunist este, de fapt, etnocentrism prin intermediari (cultivat nu de germani, ci în numele germanilor), devenind astfel o proiecție a elitismului personal”. (p. 209)
Adriana Stan reexplorează o temă predilectă cercetării ei anterioare: importul de teorie literară și adaptarea sa domestică în solul național(ist) din anii ’60-’70. De la semiotică și structuralism, subiecte la modă în mediul academic umanist vest-european de atunci, și metabolizarea lor târzie și incompletă în spațiul cultural românesc se ajunge la un sentiment de superioritate culturală românească, de autonomie spirituală, care nu avea precedent istoric până atunci (curentele antioccidentale interbelice urmau să construiască statul nou românesc, dar nu pretindeau că l-ar fi atins). Marxismul este aproape complet abandonat ca proiect viabil de către intelighenția românească începând cu dezghețul și liberalizarea anilor ’60. ,,Lipsa unei sincronizări de paradigmă a însemnat că studiile teoretice emanate de climatul intelectual al anilor 1960 – prin autorii precum Gerard Genette, Tzvetan Todorov, Claude Bremond sau A. J. Greimas – au fost traduse și discutate în România în anii 1970 și 1980 ca fiind ,,cele mai proaspete curente în critica modernă”. În ciuda acestei înapoieri, introducerea substanțială de opere teoretice în România, diseminarea lor prin canale academice și educaționale, a rămas consistentă pe durata unui climat ideologic altfel schimbător în cadrul regimului ceaușist, între 1961 și 1989”. (p. 224) Adriana Stan arată că, în pofida proclamării unui dialog cultural intens cu spațiul academic vest-european prin traduceri alese în vederea consumului cultural intern, omogenitatea culturală românească nu s-a dezmințit. Spiritul local antiteoretic, inapetența pentru reflexia filosofică înaltă și-au spus din nou cuvântul. În plus, autocenzura și probabil defectele personale ale intelectualilor epocii nu au îngăduit fagocitarea creatoare a teoriei literare franceze. Cu toate acestea, optzecismul apare și ca urmare a influenței structuraliste și semiotice europene, întrucât opera literară ca text, ca ficțiune pură și nu document istoric imediat, ca obiect al muncii creatorului, situat în afara lucrării sale, nu pornește din realitatea socială, ci din conștiința apăsată a unei individualități artistice unice și irepetabile. În ansamblu, desovietizarea anilor ’60-’70 și relațiile calculate cu Occidentul au permis autohtonizarea fără precedent a culturii literare române.
Studiul cantitativ al lui Alex Goldiș urmează ideal articolului Adrianei Stan. Preocupat de numărul și proveniența romanelor traduse, Alex Goldiș atrage atenția asupra romanului francez, care, deși tradus din ce în ce mai mult în anii ’60 și nu numai, jalonând perioada dezghețului cultural, nu are aceeași influență ca romanul magic sud-american, catalizatorul (post)modenismului românesc in statu nascendi. ,,În vreme ce tehnicismul dezumanizant și reificator al Noului Roman Francez a fost respins sistematic de câmpul literar românesc, experimente formale mai moderate, care mențineau în centru ființa umană și reflecția socială, au reușit, în schimb, să răspundă nevoilor sistemice ale literaturii române pe durata dezghețului și liberalizării”. (p. 247)
Costi Rogozanu încheie volumul cu un articol-eseu despre evoluția romanelor românești și franceze ale lui Petru Dumitriu. Trecerea bruscă de la omagierea noului regim, dar și a demonizării vechii lumi burghezo-moșierești, ajunsă în țărână sau trăind în condiții proaste, la un anticomunism de factură spirituală și individualistă are loc prin athanorul sentimentului de desprindere de ambele tabere, vestică și sovietică, cel în care revolta celui care se opune generează optici pe muchie de cuțit, comprimate între două lumi distincte și neaparținând, de fapt, nici uneia. Rolul de scriitor-procuror, de voce condamnată la o misiune deosebită, cea de a depune mărturie scrisă despre ceilalți, semenii tăi, este asumat de ambele părți ale Europei în cazul lui Petru Dumitriu. ,,Disidența lui Dumitriu a fost apogeul incongruenței: dezacord cu evoluția ideologică și culturală a Occidentului, în care intelectualul nu-și caută agitat identitatea non- sau anticomunistă. La fel, incongruență cu diaspora care își menținea intacte valorile interbelice și nu intenționa să aibă de-a face cu un fugitiv ,,compromis”. În final, neconcordanță cu propriul temperament: un lider politic și un ego umflat înghesuiți în corpul unui biet scriitor”. (p. 272)
Beyond the Iron Curtain. Revisiting the Literary System of Communist Romania, deși excelent redactat și realmente științific în toate privințele, este un volum care lasă impresia a fi scris după cum urmează: se ia o temă oarecare, de interes personal sau actual în dezbaterile de seminar, dar a cărei relevanță dincolo de confiniile universității lasă de dorit, și se elaborează un articol sofisticat în formă, dar, cu mici excepții, destul de banal și predictibil în substanța argumentației finale. Nu e destul că am învățat să scriem globalist, ne mai trebuie și un mod de gândire pe măsură.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Noi perspective și vechea Cortină de Fier în literatură” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 