Cristiana Popp
Dragostea care ne modifică genomul
In luna februarie, aflată sub asediul inimilor roz, roșii, sclipitoare și strălucitoare, mă tot gândesc la confuzia, ridicată la rang de metaforă, pe care o biată plantă afrodisiacă sau contraceptivă (Silphium sau Laserpicium) a perpetuat-o vreme de milenii. Inima stilizată, așa cum o vedem noi azi umplând vitrinele în preajma zilelor îndrăgostiților, pare a deriva din forma seminței acestei plante (un fel de fenel libian, azi neidentificat, posibil dispărut). Cea mai veche reprezentare a acestei inimi „ne-cardiace” apare pe o monedă emisă în Cyrene în jur de 510-490 î.Hr., pentru a sublinia rolul important în economia locală pe care îl juca efectul ei contraceptiv. Ceva mai târziu, romanii foloseau semințele astea ca ingredient pentru o poțiune afrodisiacă, rolul contraceptiv fiind probabil un avantaj suplimentar.
Nu știm dacă această sămânță are legătură cu credința că inima e sediul iubirii. Pentru mine, ca medic, pare mai bună explicația că omul a crezut asta fiindcă atunci când iubim, inima bate mai repede și mai puternic, ca efect al diverșilor hormoni, feromoni și citokine care ne inundă sângele. Știm însă că responsabil pentru iubire este creierul și, mai exact, o parte a lui numită amigdală, care are formă nu de inimă, ci de migdală. Acest mic organ al emoțiilor puternice s-a dovedit foarte interesant. De exemplu, e stimulat de testosteron, hormonul masculinității, al virilității. Amigdala bărbaților e mai mare, dar se dezvoltă mai târziu și mai încet, în timp ce amigdala femeilor, stimulată de nivelul mult mai scăzut de testosteron din sângele acestora, se dezvoltă mai rapid, mai devreme, dar pe o perioadă mai scurtă de timp. Așadar, am putea zice ca dragostea e un sentiment masculin, dar studii imagistice au depistat că răspunsul amigdalian la diferiți stimuli diferă, ca localizare (amigdala dreaptă versus amigdala stângă), la bărbați și femei, afirmând că, cel puțin la nivel fiziologic, există o dragoste masculină și o dragoste feminină, diferite în esență, similare în efect.
Am defini cu toții, femei și bărbați, copii și adulți, iubirea ca fiind un sentiment, o emoție, lipsită de recompense palpabile imediate. Studiile de neuroimagistică funcțională au afirmat și confirmat că iubirea, atât cea pentru partenerul sexual cât și cea pentru fii sau părinți, este, de fapt, un sistem motivațional construit în jurul nevoii de procreare și de a ne menține în viață urmașii[1]. Creierul face diferența între iubirea maternă, iubirea romantică și iubirea prietenească. Cea mai complexă stimulare a cortexului o face iubirea maternă care combină caracteristici ale iubirii romantice pasionale de început, ale iubirii romantice stabile a partenerilor dintr-o relație de lungă durată și elemente unice, activate doar în context materno-filial[2].
Și, îndreptându-mă acum spre această minunată și miraculoasă iubire reciprocă materno-filială, cel mai dezinteresat dintre sistemele motivaționale bazate pe obținerea, printr-un anumit comportament, a unei recompense, pe lângă spectaculoasele aspecte relevate de neuroimagistica funcțională, aș vrea să vă arăt cum dragostea, oricând, dar mai ales în primele luni de viață extrauterină, ne poate schimba genomul. Iubirea nu strică și nu repară gene, ca un veritabil genetician, ci doar schimbă modul în care genele sunt depozitate în ADN-ul fiecărei celule, acesta fiind responsabil de alegerea genelor care se exprimă și a celor care rămân mute.
Epigenetica e acea parte a geneticii care include diferitele modificări de împachetare a ADN-ului, modificări care duc la diferențe de expresie a genelor. Practic, fiecare celulă din organismul nostru sănătos deține același ADN, capabil să codifice peste 20000 de proteine, ca un fel de carte de bucate exhaustivă cu peste douăzeci de mii de rețete diferite. Fiecare celulă va prepara doar o mică parte din toate rețetele, pe celelalte le va ține bine împachetate, cu ajutorul unor molecule numite histone. O parte le poate folosi în anumite situații speciale, pe altele nu le va folosi niciodată. Unele situații speciale, cum ar fi iubirea, vor influența modul de împachetare al ADN-ului în toate celulele celui ce iubește și ale celui ce se simte iubit. Și modul ăsta special de împachetare nu numai că ne poate influența prezentul și viitorul, dar se poate transmite copiilor noștri, ca un stigmat nucleic al iubirii pe care am trăit-o noi (vreme de doar una sau două generații, dar asta nu-i deloc puțin). Când individul se simte iubit, o serie de neuropeptide și neurotransmițători sunt secretați de celulele amigdaliene și vor oferi celulelor acces la niște gene care îmbunătățesc aspecte foarte variate ale vieții umane: optimizează imunitatea, cresc speranța de viață, îmbunătățesc starea psihologică și funcțiile cognitive (în special memoria și învățarea) și încetinesc degradarea în timp a sistemului cardiovascular.
Răspunsul la stres, acest atât de învinovățit factor al suferințelor noastre, este modulat, de-a lungul întregii noastre vieții și, cel mai probabil, de-a lungul vieții copiilor și a nepoților noștri, de cantitatea de iubire resimțită în primele luni de viața. Un studiu efectuat pe șoareci a relevat că puii iubiți de mame în primele săptămâni de viață, au, la nivelul hipocampului, mai mulți receptori pentru hormonii glucocorticoizi secretați de glandele suprarenale sub efectul stresului. Aceasta particularitate, care se păstrează de-a lungul întregii vieți și se transmite, parțial, urmașilor, ajută indivizii să reducă nivelul de hormoni ai stresului, printr-un control mai bun al axei hipotalamo-hipofizo-suprarenaliene. Adică, șoriceii iubiți vor reacționa mai bine la stres, și îl vor reduce eficient prin controlul bazelor lui hormonale[3]. Atât de promițătoare sunt aceste studii, încât se ridică ipoteza că am putea, prin imitarea mecanismelor prin care dragostea ne activează și dezactivează genele, să ne oferim pastile de iubire, care să compenseze lipsa acesteia în copilăria noastră. Până când neurologii, neuroimagiștii, neurofarmacologii și, nu în ultimul rând, responsabilii de etica cercetării medicale și a tratamentelor vor găsi soluția care să ne salveze, ne rămâne doar să ne iubim copiii, părinții, partenerii de viață, prietenii pentru a îmbunătăți viața noastră și a generațiilor ce ne urmează.
[1] Seshadri KG. The neuroendocrinology of love. Indian J Endocrinol Metab. 2016 Jul-Aug;20(4):558-63. doi: 10.4103/2230-8210.183479. PMID: 27366726; PMCID: PMC4911849.
[2] Bartels A, Zeki S. The neural correlates of maternal and romantic love. Neuroimage. 2004;21:1155–66.
[3] Meaney, M. J. Maternal care, gene expression, and the transmission of individual differences in stress reactivity across generations. Annu. Rev. Neurosci. 24, 1161–1192 (2001)
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Dragostea care ne modifică genomul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
