Cristiana Popp
Despre darul și povara creației date Omului de către Dumnezeu
Întru-toate l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea sa, așa cum grăiește Geneza. I-a dat nu numai duhul și sfințenia Sa, dar și puterea de a crea viață din sămânța ei primordială, așa cum Dumnezeu a făcut toate viețuitoarele din apă, aer și de pe pământ.
Lucrând prin oameni, prin inteligența, tenacitatea și osteneala lor, Dumnezeu a lăsat medicilor (numiți și demiurgi în Grecia antică) puterea de a face prunci buni în laborator, sub microscop, nu în eprubetă cum se zvonește printre oameni, ci în cutii Petri cu mediu lichid, precum apele deasupra cărora se mișca Duhul lui Dumnezeu înainte de prima zi a creației.
Mă refer la minunea științei și a artei medicale care poartă numele de fertilizare in vitro, procedeu medical care, din 1978 și până azi, a adus pe lume peste 12 milioane de copii sănătoși, întru litera și spiritul vorbelor Domnului: „Creșteți și vă înmulțiți…” Fertilizarea in vitro este un procedeu de reproducere umană asistată care constă în fertilizarea în laborator, de către un embriolog, a ovocitelor prelevate prin puncție din ovarele femeii utilizând spermatozoizi selectați prin diferite metode. Zigoții obținuți astfel sunt cultivați în laboratorul de embriologie 3-5 zile (de obicei), iar apoi transferați în uterul femeii pregătit prin tratament hormonal pentru implantarea embrionului și instalarea sarcinii. Procesul este, desigur, mult mai complex, precedat de o serie de analize complicate, invazive și neplăcute și însoțit de tratamente destul de dificil de tolerat și foarte costisitoare.
Dar, eu, receptacol și beneficiar deplin al acestei minuni, privind la perfecțiunea chipului și a spiritului copiilor mei (prima și ultima mea sarcină, una gemelară, obținută la vârsta de 39 de ani, la primul transfer embrionar al vieții mele), am uitat de mult aceste tranzitorii dificultăți și nu încetez a mă mira cum, din acei corpusculi microscopici de 6, respectiv 8 celule, au crescut, întâi în uterul și apoi în brațele mele, doi copii după chipul și asemănarea Dumnezeului celui sfânt.
Infertilitatea nu este o problemă nouă, aceeași carte sfântă a Genezei stă mărturie că Sara, soția lui Avraam l-a născut pe fiul promis lor de Dumnezeu abia la90 de ani, iar Isaac și Rebeca, precum și Iacob și Rahela, au obținut, prin rugăciuni stăruitoare, abia într-un târziu fiii doriți. Istoria întregii omeniri este presărată de cupluri infertile care au învins sau nu această boală, cu tratamente variate și ritualuri ciudate. Totuși, abia în a doua jumătate a secolului XX, infertilitatea a început să preocupe semnificativ comunitatea medicală și acest interes a dus la inventarea și perfecționarea tehnicilor de fertilizare in vitro. Prima procedură reușită a dus la nașterea, pe 25 iulie 1978 a unei fetițe numite Louise Joy Brown în Anglia, în urma unei proceduri reușite de echipa medicilor Patrick Steptoe și Robert Edwards. Sora ei se va naște 4 ani mai târziu, fiind al patruzecilea copil conceput prin FIV care vede lumina zilei. În 2006, Louise Joy dădea naștere unui fiu conceput natural, cu mulți ani înainte ca eu, născută în același an cu ea, să-mi port în brațe puii. Astăzi, un cuplu din 6 se confruntă cu probleme de fertilitate, tendința fiind crescătoare (se apreciază că, peste 20 de ani, hipo/infertilitatea va afecta un cuplu din patru). Principala cauză a acestei creșteri a ratei de infertilitate este vârsta tot mai avansată a femeilor la momentul în care decid că vor un copil. Din păcate, trecem printr-o lipsă de maturizare a indivizilor și a cuplurilor, asociată supra-percepției instabilității, ceea ce face ca vârsta la care o sarcină este dorită să crească tot mai mult. Societatea de tip vestic, industrializată, bogată și comodă stigmatizează părinții tineri sau familiile cu mulți copii încă mai mult decât societatea tradițională a stigmatizat, vreme de secole cuplurile fără copii. Îmi păstrez ideea că suntem pe o cale care ne va duce la auto-extincție, fiindcă ne-am pierdut interesul de a face și a crește copii care să ducă mai departe valorile noastre ca indivizi și ca societate.
Astăzi, după aproape 40 de ani de cercetare și aplicare a FIV, în lume se efectuează anual aproximativ 2,5 milioane de procedee, care duc la nașterea a peste 500 000 de copii. Metoda nu este perfectă, desigur, șansele de reușită ale unei proceduri FIV variind între 44% pentru femeile cu vârsta mai mică de 30 de ani și 4% pentru femeile cu vârsta în jur de 40 de ani. Vestea bună, confirmată de mai multe studii, unele desfășurate pe mulți ani, este că copiii concepuți in vitro sunt la fel de sănătoși, fizic și psihic, precum cei concepuți natural. Și asta ne duce spre una din problemele perpetue cu care fenomenul reproducerii umane asistate se confruntă: ideile preconcepute care resping FIV ca fiind o metodă nenaturală și ne-binecuvântată de a concepe.
Numeroase probleme etice sunt legate de conceperea de copii prin FIV. Unele religii și confesiuni resping zgomotos sau doar aprobă tacit și tăcut metodele de reproducere umană asistată medical. Bisericile creștine mari nu au un răspuns unanim acceptat la această problemă morală a credincioșilor lor, abordarea ținând mai ales de cât de deschis la minte și iubitor de copii este clericul întrebat. Se întâlnește toată gama de reacții, de la cei care resping această metodă ca fiind adusă de diavol, la cei care consideră că Dumnezeu lucrează prin mâinile medicilor și ale embriologilor pe care el însuși i-a făcut părtași la actul creației. Stigmatul verbalizat sau nu al lipsei de binecuvântare dumnezeiască în cazul cuplurilor infertile bântuie și el poporul credincios. Dar oare părinții semințiilor lui Israel nu sunt câștigătorii unei lupte preistorice cu infertilitatea? Își întorsese Domnul atunci ochii și își ridicase binecuvântarea oferită celor dintâi oameni din poporul ales? Sau doar acești oameni speciali avuseseră încă dinainte de naștere un destin excepțional și reușita lor ar trebui să ne slujească încă drept încurajare?
Din punct de vedere al deontologiei medicale, se ridică numeroase probleme etice cel puțin parțial rezolvate, din care o să abordez câteva.
Cine ar trebui să beneficieze de FIV și câte încercări e deontologic să facem? Adesea cuplurile care apelează la specialiști în infertilitate au pierdut, cu vârsta, capacitatea de a obține sarcini pe altă cale. E oare deontologic să oferim șansa la o sarcină unui cuplu de peste 60 de ani, aflat la o vârstă în care nu există sarcini spontane, dar nici premise optime de a crește un copil? Dar unei femei de 30 de ani în menopauză precoce? Menționez că, în aceste cazuri (femei aflate la menopauză, fiziologică sau nu) discutăm de FIV cu ovocite donate, adică cu material genetic aparținând unei donatoare mai tinere. Unde putem trage linia? La 40 de ani? Sau poate la 45? De ce nu la 50?
Dar câte proceduri sunt suficiente? Cum știm când să ne oprim, pentru sănătatea fizică și psihică a cuplului implicat, fără să pierdem multe șanse reale de a obține o sarcină viabilă. Cum păstrăm un echilibru între: acest copil care nu ar fi existat altfel, respectiv aceste FIV-uri sortite eșecului?
Putem testa genetic embrionii înainte de a-i transfera, metodă care a salvat multe cupluri de suferințe inutile (transferul unor embrioni cu defecte genetice care ar fi dus la eșec de implantare, sarcină oprită în evoluție, făt malformat care să impună întrerupere de sarcină, nașterea unor copii cu boli genetice severe condamnați la suferință fără leac). Dar unde tragem și aici linia? Este, desigur, moral să nu transferăm un embrion cu trisomie 13 (prezența a trei cromozomi 13, care duce la sindromul Patau, o boală genetică foarte severă, care ucide copilul înainte de naștere sau la scurt timp după aceasta). Dar să nu transferăm (și să distrugem) embrioni cu sindrom Down (trisomia 21) sau sindrom Turner (lipsa parțială sau completă a unuia dintre cromozomii X ai unui făt de sex feminin)? Indivizii afectați de aceste boli pot avea o durată lungă de viață, dar necesită îngrijiri suplimentare și, în general, rămân cel puțin parțial dependenți de un adult toată viața. Iar dacă răspunsul la aceste întrebări pare simplu, atunci ce facem cu embrionii despre care am putea afla (deocamdată nu testăm, dar tehnic este posibil) că se vor dezvolta în indivizi afectați de autism, schizofrenie, obezitate, diabet, hipertensiune și lista poate continua până la afecțiuni minore, gen miopie sau platfus. Dar sexul copilului este moral să îl alegem? Până când? Putem alege să transferăm preferențial embrionii de un anumit sex? Dar să întrerupem o sarcină viabilă cu un copil de sexul mai puțin dorit? Cât este moral din această eugenie? Unde tragem linia între demiurgul cel bun și demonul cel rău?
Iar dacă vorbim de material genetic donat, lista dilemelor morale este aproape interminabilă. Donator cunoscut sau anonim? Sunt oare donatoarele de ovocite victima unor abuzuri (prin metode de persuasiune de orice fel)? Copilul va fi sau nu informat despre faptul că biologic nu este al părinților lui? Va putea alege să își cunoască genitorul? A cui este decizia în acest caz și cine are drept de veto: copilul, părinții, donatorul de material genetic? Care sunt șansele ca doi frați genetici să formeze un cuplu, lucru aflat în afara legilor omului și ale Domnului? Dar atunci când anunțăm o sarcină la o vârstă venerabilă (vezi Janet Jackson care a născut primul ei copil la 50 de ani) este moral să ascundem faptul că este obținută cu material genetic donat sau, în cel mai bun caz, cu ovocite proprii congelate cu mulți ani în urmă? O să vă întrebați, poate, de ce ar interesa pe altcineva cum a obținut Janet Jackson sarcina. Deoarece pretinsa ei primă sarcină naturală la 49 de ani (atât de improbabilă) creează speranțe false multor femei care vor mai amâna câțiva ani, din motive financiare, de carieră sau sociale, maternitatea și vor ajunge la specialistul în infertilitate prea târziu, pentru a afla cu stupoare că poveștile frumoase rămân uneori doar povești, iar șansa lor de a deveni mame a fost risipită de timp. Cred cu tărie că într-un domeniu atât de sensibil, care schimbă vieți din temelii, sinceritatea este un sacrificiu necesar și moral.
O altă problemă morală care frământă cuplurile care apelează la FIV, dar și medicii care fac aceste proceduri: ce facem cu embrionii rămași. De multe ori, în cursul unei proceduri FIV se obțin mai mulți embrioni decât cuplu respectiv va putea să transfere (fie fiindcă a obținut numărul de copii dorit, fie fiindcă a abandonat drumul sub presiunea vârstei, a stresului și a cheltuielilor implicate). Acești embrioni, în funcție de legislația țării în care se desfășoară procedura, pot urma mai multe căi: vor fi distruși (cum prevede legea, sau mai bine zis vidul legislativ, în România), vor fi donați pentru cercetare sau vor fi donați altor cupluri infertile, cu acordul ambelor perechi de părinți. Primele două opțiuni ridică problema insolvabilă a uciderii unor embrioni vii, care ar putea fi copii, dacă am face pentru ei tot ce medicina poate face. Și asta este la limita deontologiei medicale, în cel mai bun caz, și reprezintă o povară morală considerabilă pe umerii celor implicați. A treia variantă deschide și ea un lung șir de probleme morale ce vor ocupa întreaga viața a cuplurilor de donatori și primitori: ei se vor cunoaște între ei? Vor avea o relație oarecare? Copilul va ști? Cuplul donator nu are absolut nicio posibilitate de a se răzgândi în vreo direcție? Dar cuplul primitor? Ce se va întâmpla în cazul în care copilul are nevoie de un transplant de la un donator înrudit (genetic)? Sunt țări în care legislația permite adopția de embrioni, dar fără să poată rezolva integral problemele morale care se nasc de aici.
Și ne întoarcem iar la medicul și embriologul demiurgi prin vocație, prin muncă și prin ajutor divin. Cât de mare e povara lor și cât de greu este să păstreze drumul drept, neabătut de tentații imorale și ne-deontologice.
În final, voi mulțumi demiurgilor mei, domnul doctor Dragoș Albu și doamna embriolog Aura Chițu, cei care se găsesc zi de zi în rugăciunile mele.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Despre darul și povara creației date Omului de către Dumnezeu” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 