Cristiana Popp
Despre cultura incultă sau (William) Kent (Krueger) versus (Immanuel) Kant
Aveam, în facultate, un coleg care, adesea, încerca să ne impresioneze cu lecturile lui complexe: nu ați citit Heidegger? Pfff, și sunteți studenți la Medicină! sau citiți Steinhardt? Chestii ușurele pentru gospodine! Nu eram printre țintele lui, bănuiesc că nu știa că exist, dar mă distram copios de snobismul lui. Citeam Steinhardt, dar și Edgar Wallace, încercasem Heidegger fără prea multă plăcere și renunțasem gândindu-mă că viața e prea scurtă ca să citesc fără să mă bucur de lectură.
De curând, mi-am amintit aceste momente când unul dintre indivizii cu pretenții de om cult, formator de opinie în domeniul cultural și creator de școală elevată, își permitea o glumă nepoliticoasă pe seama unei autoare de literatură pentru adolescenți, pretinzând apoi că gluma aparține colaboratorilor săi și el nici măcar nu știe cine e scriitoarea respectivă și nici nu înțelege de ce un om așa ocupat și elevat ca el ar fi trebuit să audă de o scriitoare de duzină. De asemenea, nu i s-a părut absolut nimic anormal să posteze despre ea, cea de care nici nu auzise și nici nu voia să audă, glumițe de curtea școlii. Snobismul ăsta urât mirositor nu mă mai distrează ,ca în studenție din multe motive, dar cel mai important este acela că apostolii Culturii cu C mare și ai Cititului elevat, de la Heidegger în sus îi îndepărtează pe tineri de citit, această cale accesibilă spre fericire. Mie cititul mi-a salvat de multe ori și viața și integritatea psihică. Cu o simplă carte, cumpărată ieftin sau împrumutată de la bibliotecă, mi-am deschis o lume în care m-am ascuns pentru o vreme de realitatea care mă copleșea. Iar dacă Constantin Noica, discipolul direct al lui Heidegger, a fost un activ traducător de romane polițiste (a tradus pentru prima oară Edgar Wallace in română), cine oare poate să se considere prea cult pentru literatura de consum?
Învățasem la școală despre îndemnul lui Ion Heliade-Rădulescu: scrieți, băieți, orice, numai scrieți!, îndemn care ne-a adus totuși în situația de a avea o literatură română cât de cât cuprinzătoare. De scris nu am scris mult, dar am citit mult și de toate. Nu am avut răbdare să citesc, de exemplu, Ulise de James Joyce și, după două încercări temeinice, l-am abandonat în favoarea unor romane polițiste. Am citit însă mai multe cărți ale lui Edgar Wallace, nu traduse de Noica din păcate, și cu siguranță din fiecare, am învățat câte ceva, dincolo de plăcerea cititului. Poate nu câte aș fi învățat citindu-l pe Heidegger, dar cititul este și ar trebui să fie o activitate și pentru omul de rând, pentru cei care nu au timpul, inteligența și pregătirea academică să citească (doar) literatură grea. Există o profesie de cititor, dar există și milioane de amatori ca mine care citesc romane polițiste, SF sau literatură fantastică.
Cred că literatura, pe lângă rolul ei educativ de necontestat, are și un efect puternic asupra adaptării sociale și a stării mentale. Cititul este o activitate solitară și tăcută, în care mintea și trupul se pot liniști, găsindu-și ritmurile interioare. O carte e o lume, cu probleme și rezolvări, cu disperare și speranță, cu frici și consolări. În ea găsești adesea soluții bune pentru problemele din afara ei. În ea te ascunzi și te regăsești cu ingeniozitate și bucurie. Deși citești singur, cartea îți aduce cu ea personaje și povești cu care să te împrietenești și care să alunge plictiseala. Cred cu tărie că, de când am învățat să citesc, nu m-am mai plictisit niciodată.
Nu cred că oamenii care citesc sunt mai culți sau mai informați, există și alte căi pentru a obține asta. Însă cred că sunt mai fericiți și mai feriți de stihiile lumii cotidiene. Că au mereu, în sărăcie sau în bogăție, la bine și la rău, acasă sau în exil, un prieten și un confident. De aceea mă supăr azi când formatorii de opinie își permit să ia în derâdere o scriitoare respectabilă, care a vândut deja sute de mii de cărți destinate, în principal, tinerilor cititori, cărți prin care aduce în viața lor optimism, iubire și magie inocentă, poate ușor copilărească, dar sinceră și prețioasă. Nu, domnilor filosofi, literați, critici și înalți profesori, nu ne luați frumoasa noastră literatură de consum! Vrem încă să prindem criminali cu Poirot și Holmes, să visăm la fluturi și privighetori, să zburăm prin lumea lui Harry Potter și să ne îndrăgostim pe aripile vântului.
Revenind la domnii citați în titlu, un autor american de romane polițiste (pe care încă nu l-am citit) și un filosof german iluminist (pe care, de asemenea, încă nu l-am citit), nu este nicio luptă între ei. Lectura rândurilor lor vă poate îmbogăți, în măsuri diferite, mintea și înțelegerea. Dacă firea voastră e astfel construită, ambii vă pot crește doza de snobism cu care îi abordați pe ceilalți. Dacă îi lăsați, însă, ambii vă vor spune câte o poveste despre oameni și pentru oameni și, pentru o vreme, nu veți mai fi nici singuri, nici plictisiți, nici răi.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Despre cultura incultă sau (William) Kent (Krueger) versus (Immanuel) Kant” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 