Cristiana Popp
Bine, mă, că tu citești…
Cel mai distrugător, pe termen lung, război la care asist eu este lupta societății cu specialiștii, cu experții, cu cartea și cititorii ei. Nu voi deschide acum discuția despre cât de îndobitocită poate fi o societate care și-a propus să rescrie cărțile marilor scriitori, așa încât să fie sterile de orice conflict etnic, rasial, religios și de orice idee de discriminare, nici despre cât de inept poate fi cel care, citind Aventurile lui Tom Sawyer, o consideră o carte rasistă și discriminatorie, din cauză că sunt încă atât de uluită de idee încât nu o pot lua în serios. Am să încerc să vă spun, din poziția mea de combatant în acest război, cum e să fii specialist și expert la începutul secolului XXI, în zorii celui de-al doilea Ev Mediu pe care îl vor consemna istoriile convenționale.
Când eram elevă și studentă, în bula mea cel puțin, cartea și specialistul aveau un loc privilegiat în societate. Îmi amintesc tinerele doctorițe de familie de la dispensar care dădăceau mamele din mahalalele craiovene ale copilăriei mele să nu dea copiilor mâncare mestecată și suzete de zahăr înmuiate în țuică și ele măcar acceptau umil părerea specialistului și promiteau solemn să o pună în practică. Toți își doreau atunci să facă copiii carte, să fie domni și nimeni nu ar fi contestat vreodată părerea medicului în medicină, a profesorului în educație sau a electricianului în circuite. Oamenii se tratau la medic, cu medicamente și erau recunoscători pentru asta. Leacurile și doftoriile erau subiect de râs și ironie. Acum, ele sunt subiect de reclamă și sunt magazine întregi care declară, cu mândrie, că nu vând medicamente, ci leacuri și doftorii.
Într-o zi, cineva m-a întrebat despre un adevăr științific incontestabil: de unde știi tu asta? Iar eu, inocentă am replicat: am citit în cartea lui X și în articolul lui Y (experți în domeniu). Și atunci am primit replica stupefiantă din titlu, care a devenit, pentru mine, primul glonț al războiului dintre specialistul din mine și oameni. Iar între timp, am mai interceptat, tot mai des gloanțe din astea: cine mai citește, doamnă, în ziua de azi cărți, dar ce, suntem în Epoca de Aur; eu îmi cresc copilul din viața, nu din cărți, ce, bunica avea cărți și a crescut 12 copii (drept că 5 i-au murit, dar astea sunt detalii); nu mă operez eu, doamna doctor, că vecinul s-a făcut bine cu ceai de flori de cuc sau cu puterea minții. Am asistat, din ce în ce mai puțin stupefiată, la tratamente cu prișnițe, lipitori, uleiuri esențiale, creme cu celule stem, ba chiar la rezolvarea conflictelor cu vecinii ca tratament curativ pentru leucemia copilului. Am văzut case construite fără arhitect și fără scară interioară, astfel încât proprietarii își urcau aspiratorul (scump și foarte modern) la etaj pe scara cu fuscei. Și câte și mai câte aberații ale societății certate cu știința și cu oamenii ei.
Antiștiința nu este, așa cum resimt eu, o descoperire a ultimelor două decenii. Doar că în acest moment există mai multe condiții de mediu care o ajută să prolifereze: rețelele sociale care nasc experți din nimic, oceanul nesfârșit de informații disponibile „la un click distanță”, prin care nimeni nu mai poate naviga în siguranță și care pot tulbura chiar și mințile specialiștilor, ajutorul dezinteresat și necondiționat al propagandei marelui nostru „prieten” de la Răsărit care ne demonstrează zi de zi, în asurzitoare ropote de aplauze ale postacilor plătiți și ale proștilor necesari, că albul este negru și noaptea luminoasă, precum și, iertată îmi fie franchețea, tâmpeala galopantă care ne cuprinde de când avem telefoane deștepte, aspiratoare inteligente și alte instrumente tot mai deștepte care previn o prea intensă utilizare a creierului personal. Însuși Jean-Jacques Rousseau, deși nu se poziționa pe o poziție decisivă anti-științifică, susținea, încă de la 1750, că știința poate duce la imoralitate, evoluția societății fiind un factor care ar afecta moralitatea ei. Și iată-ne azi, la fel de imorali ca oricând, renunțând la știință de frica să nu ne epuizeze bieții creierași.
În medicină, lupta pacienților și a aparținătorilor lor cu știința și specialiștii poate avea efecte tragice. Sub ochii mei, oamenii au pierdut ani și ani de viață refuzând tratamente corecte și preferând buruieni, ceaiuri și uleiuri care sunt, în cel mai bun caz, doar ineficiente, dar, în multe cazuri, sunt și periculoase. Tentația de a refuza un tratament dificil de înțeles este naturală și stimulată de faptul că știința medicală cunoaște o evoluție foarte accelerată, adesea greu de urmărit chiar de profesioniștii în domeniu și de realitatea dureroasă că, precum multe alte evoluții, aceasta nu este neapărat liniar ascendentă. Apar tratamente, metode, idei noi, care par, la un moment dat, foarte promițătoare, dar care nu trec proba timpului și sunt abandonate. În plus, toate intervențiile medicale, medicamentele, vaccinurile, terapiile au riscuri, efecte adverse și situații în care sunt ineficiente. Deseori m-am lovit de aceasta problemă, în forme diverse, de la: nu iau cutare medicamente decât dacă mai asigurați ca nu voi suferi niciun efect advers, până la: medicii care nu pot vindeca toți pacienții ar trebui să se lase de meserie, să lase locul altora, mai competenți. Las la o parte criza de personal medical și sanitar cu care ne confruntăm în ultimii ani, criză care ne poate duce într-o situație greu de recuperat, când nu vom avea medici nici măcar să ne acopere urgențele și nici căi de a-i obține și vreau doar să explic de ce nu există medici perfecți, panacee lipsite de riscuri și tratamente fără cusur. În primul rând, nimic din ce e uman nu e perfect și lipsit de eroare. Medicii și cercetătorii medicali greșesc, așa cum greșesc și contabilii, și arhitecții, și judecătorii, dar și măturătorii. Uneori din neștiință, alteori din neatenție, oboseală, suprasolicitare. Și faptul că greșeala mea, ca medic, e mai gravă decât a oricărui alt muncitor, nu este deloc un argument care să mă facă infailibilă. E, mai degrabă, o presiune în plus pe care am învățat să o combat ca să nu îmi afecteze practica. Când spargeți un blid la bucătărie sau refaceți un document la serviciu, greșiți. Fiți, cu voi, înșivă, la fel de generoși precum sunteți cu medicul care v-a greșit și nu uitați că iertarea greșelilor o câștigați iertând greșiților voștri. În al doilea rând, medicina este, în egală măsură, o artă și o știință. Nu diagnosticăm și nu tratăm boli, ci bolnavi. Unii sunt mai talentați, iar alții mai neîndemânatici, uneori avem mai mult noroc, alteori mai puțin. Când viața noastră sau a copilului nostru e în joc, cu toții ne dorim cel mai bun medic, care să se găsească în cel mai bun moment al carierei sale, să se concentreze doar asupra problemei noastre, să ia cea mai bună decizie și să aibă norocul ca organismul nostru să răspundă cel mai bine la tratamentul ales. Lucid gândind, e aproape imposibil ca toate condițiile astea să se îndeplinească de-o dată, de fiecare dată. Oamenii simpli din copilăria mea încă mai știau că, fără medic și medicină, vor muri la prima apendicită, pneumonie sau difterie și că, orice zi în plus după ce se instala boala era oferită de Dumnezeu prin mâna și lucrarea doctorului. Azi, oamenii care calcă pragul spitalului o fac cu credința că medicul trebuie să poată vindeca orice și în orice condiții, că viața-i nesfârșită și doar neștiința medicilor o scurtează.
Și fiindcă tot am zis de difterie, boală cumplită de care niciunul dintre voi, cititorii mei, nu ați suferit datorită vaccinării, o sa abordez și unul din cele mai ciudate paradoxuri ale raportării pacienților la boală: refuzul profilaxiei reale în favoarea unui tratament agresiv. În timp ce rata de vaccinare scade de la an la an, numărul de tratamente antibiotice auto-administrare crește vertiginos. Oamenii preferă să trateze boala în loc să o prevină. Să nu credeți că vaccinurile sunt mai puțin studiate, verificate, cercetate și certificate decât antibioticele. Dimpotrivă chiar, unele antibiotice, vechi pe piață, au fost introduse după studii mult mai superficiale decât cele solicitate pentru vaccinuri. Nici să nu credeți că antibioticele au mai puține efecte adverse, ba dimpotrivă, prospectele lor menționează efecte adverse mult mai multe și mai severe decât ale vaccinurilor. Și nici mai ieftine nu sunt, ba dimpotrivă. Și totuși, sfidând orice logică, pacienții preferă să se îmbolnăvească, să sufere, să ia un tratament mai lung, mai scump și mai riscant decât să se vaccineze. Părinții refuză să își vaccineze copiii împotriva unor boli chinuitoare și cu riscuri, cum e de exemplu varicela, din simplu fapt că este demonstrat că aproximativ 1% din pacienții vaccinați pot totuși face boala. Și atunci o șansă de doar 99% de a o evita nu merită efortul. Nu au citit prospectul, nu cunosc efectele adverse ale vaccinului și nici frecvența lor, dar decid că e preferabil un risc de 99% unui risc de 1%. Apoi, sunt supărați că urgența era supra-aglomerată și copilul a așteptat, rupt de bolnav, câteva ore pentru a fi consultat, iar după consult, în loc de un tratament care să îl vindece imediat a primit recomandarea de a fi supravegheat cu atenție de părinți. Păi și ce medici sunt ăștia, domnule, care în loc să mi-l facă bine, mă trimit acasă să îl supraveghez??? Cred că pur și simplu oamenii eșuează în a înțelege cum funcționează profilaxia, prevenția bolilor. Prostia omenească a drobului de sare s-a inversat și după ce culcăm copilul, mai mutăm puțintel drobul pe marginea sobei, că n-o să cadă tocmai pe copilul nostru și, dacă cade, om găsi noi atunci o soluție simplă și rapidă. Citeam într-o zi despre un proces în care părinții unui copil acuză spitalul în care acesta și-a pierdut viața în urma complicațiilor varicelei. Și îmi aminteam despre aberantele „petreceri ale varicelei” la care părinții își duceau copiii sănătoși dar nevaccinați în casa unui copil bolnav de varicela, în speranța că vor lua boala, vor face o formă ușoară și se vor imuniza natural. Cele două evenimente menționate nu sunt neapărat legate, dar cred că din copiii duși la astfel de petreceri ale bolii unii au făcut forme grave și chiar au murit. Fiindcă părinții lor, mici Dumnezei ai destinelor copiilor lor, au decis să aleagă calea periculoasă de imunizare, ca să arate ei lumii științifice că există o cale și pentru combatanții anti-știință.
Cauza tuturor acestor comportamente care refuză adevărul demonstrat științific este subestimarea până la derizoriu a educației școlare, academice. Societatea simte și crede că viața și învățătura sunt niște lumi paralele, că noțiunile învățate la școală nu au nicio aplicabilitate în viața de zi cu zi. Vei fi privit cu o neîncredere vecină cu derâderea de le vei spune că mutatul unor mobile mari prin uși mici este o aplicație practică a teoremei lui Pitagora, că e util în viață să știi noțiuni de bază de anatomie, botanică și zoologie, că poți folosi în bucătărie reacțiile de la chimie și legile de la fizică. Se vor mândri chiar cu ce-au învățat ei din viață, nu din cărți și vor contesta vehement știința ta și statutul tău de expert într-un domeniu. De aici, până la a-și prescrie și administra propriile tratamente mai e doar un pas. Și nu vă mirați apoi că unii simt că pot face cezariană la domiciliu, iar alții se supun de bună-voie unei tehnici atât de barbare.
Fiindcă ne aflăm la un apus al unei civilizații și tenebrele Evului Mediu ne pândesc apropiindu-se înșelător. Și parcă nici barbarii care vin nu sunt atât de barbari precum devenim noi, cei care inutil avem și școală și bibliotecă și lipsa grijii zilei de mâine. Iar dacă azi niște bieți amatori îl rescriu pe Mark Twain, mâine vom găsi mai simplu să-i ardem cărțile în piața publică cu vrednică mânie proletară.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Bine, mă, că tu citești….” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 