Cristian Teleucă
Noica și categoriile lui Kant
La începutul capitolului I al Încercării asupra filosofiei tradiționale, Constantin Noica instituie ca obiect al filosofiei devenirea întru ființă. Ideea filosofului român este de a face din circularitate (despre care știm că la Aristotel era imaginea mobilă a Mișcătorului nemișcat, reflectându-l așadar ontologic) ,,o schemă a gândirii însăși’’(DF, p.13)[1]. Căci pentru gânditorul român cercul pare a fi un metaxy de tip platonician, un intermediar între sensibil și inteligibil. Ar fi edificator în acest punct să cităm paginile din Cartea Z a Metafizicii de la paragraful 1035a[2] unde, discutând relația dintre materie și formă, Aristotel tratează despre cerc. Dar cum articolul de față nu își propune o analiză din perspectivă aristotelică a filosofiei lui Noica, vom menționa doar că, pentru Stagirit, segmentele de cerc puteau lua atât chipul formei cât și pe cel al materiei. Așadar, ceea ce scrie în acest punct preliminar Noica își are rădăcinile în metafizica elină. De la constatarea daimonicului[3] circularității, Noica își pune întrebarea referitoare la posibilitatea ca cercul devenirii întru ființă să devină o ,,adevărată categorie originară’’(DF, 13) care să justifice și să ,,fundamenteze categoriile spiritului’’. Regândirea categoriilor kantiene în orizontul devenirii întru ființă va însemna înlocuirea timpului ce stă la baza schematismului cu cercul: timpul liniar, cel măsurat după anterior și posterior, devine la Noica timpul circular. Nu un timp al destrămării, ci unul al înființării.
O conștiință filosofică unitară trebuie să se desfășoare în cerc, iar acesta e cel al devenirii întru ființă. Iar cum pentru Noica cercul devenirii întru ființă nu e altceva decât unitatea de conștiință, atunci filosoful caută să-și probeze ideea în cuprinderea filosofiei spiritului, adică în idealismul filosofic german, mai precis la Kant. În unitatea sintetică originară de apercepție a lui Kant, Noica plasează propriul concept al unei conștiințe filosofice unitare, care la el e cea a circularității devenirii întru ființă. Înțelegând cele precedente în asemenea manieră, filosoful român scrie că dacă ,,devenirea întru ființă are sensul pe care i-l bănuim, ea trebuie să se reflecte aci și să confere categoriilor lui Kant aceea ce aveau de la început categoriile lui Aristotel: un sens ontologic’’(DF, 36).
1. Caracterul sintetic al ființei: Aristotel și Noica
În acest punct e necesar să facem căteva remarci privitoare la Aristotel. În Metafizica, în Cartea α la 993b regăsim reluată ideea din Cartea Α despre universal ca obiect prim al cunoașterii și despre neputința de a-l sesiza deopotrivă cu particularul. Deși este cel mai la îndemână, universalul rămâne cumva ascuns tocmai în particularitățile sale. Universalul, ca adevăr ce cuprinde totul în sensul de scop, se retrage tocmai în particularitățile prin care ni se-arată. Același lucru putem spune că se întâmplă și cu ființa. Ea se împrăștie tocmai în cele pe care le numește, ascunzându-se în pluralitatea semnificațiilor sale. Mai mult, acest ,,a fi’’ în el însuși ,,nu reprezintă nimic’’ însă ,,indică în plus o sinteză pe care fără componente nu o poți pricepe’’(Despre interpretare, 3, 16b). Așadar ființa e în fapt trecere ce se ,,pierde’’ pe sine chiar în cele pe care le trece în unitate. Am îndrăzni să spunem că a fi nu este doar o simplă sinteză, un simplu adaos al raționalului în om de pildă, ci o continuă trecere în unitatea ființei ca perfecțiune, ca τέλος (Metafizica, I, 4, 1055a), o trecere întru ea. Prin urmare ființa nu semnifică nimic, ci prosemnifică ascunzându-se în semnificație ,,ca sens a mereu altceva’’[4]. Nu întâmplător am amintit acest paragraf, deoarece caracterul sintetic al ființei ne este de folos în înțelegerea tezei lui Noica. Cercetată totuși după chipul categoriilor vedem că despre ființă spunem totuși ceva. Cuvântul categorie îl conține pe agora (piața publică a elinilor) și se referă la ceea ce poate fi prezentat în ea, ceea ce poate fi spus în public. Cu alte cuvinte, categoria ne spune că ființa ca substanță este acuzabilă[5], că despre ea se poate spune ceva. Pentru a fi acuzabilă, ființa trebuie să fie punere, substrat, ὑποκείμενον. Acest aspect e oglindit în prima categorie (la Aristotel sunt zece categorii sau zece moduri în care putem spune ceva despre Ființă), οὑσία sau ceea ce latinii numeau essentia. Dacă stăm și analizăm toate cele patru fațete aristotelice ale ființei (patru pentru că aici intră și ființa după categorii), vom putea observa că atât ființa ca act și potență, ființa ca raport între substanță și accident ori ființa ca adevăr și fals țâșnesc din cuprinsul acuzabilității ființei. Totul poate fi centrat in jurul acelui ce pentru că ,,predicarea prin excelență și sinonimică se face dinăuntrul ei”[6]. Noica spune foarte nimerit că stratul mai adânc al logosului este interogația, iar categoriile sunt orizonturi ale întrebărilor posibile[7]. Nu este întâmplător că substanța, essentia, este până la urmă subiect, un individual. Substanța care nu se spune despre nimic[8], va reuși totuși să spună ceva despre sine abia dinăuntrul subiectului. Chiar dacă la baza sa nu stă nimic, chiar dacă substanța nu se spune despre nimic, ea se folosește de singurul vehicul capabil de logos, de cel care ascunde la vedere ceea ce nu se vede: individualul. Parte văzut, parte nevăzut, individualul este singurul capabil să pună întrebări substanței chiar din punctul ei de vedere, chiar din miezul ei datorită înrudirii sale cu ,,inteligibilul și substanța’’(Metafizica, Λ, 7, 1072b). Numai astfel ea se dezvăluie înzecit în întrebare. Observăm că în acest fel orice sinteză implicată de ființă este întru ea. Căci la fel ca la Noica, la Aristotel sinteza implică negația și la fel cum ființa aristotelică nu putea rămâne ,,închisă în câte un punct de vedere’’(DF,p.57) ascunzându-se de fiecare dată în analogie, la fel ființa teoretizată de Noica rămâne un ,,ce’’ originar care de fiecare dată ,,deschide dezbaterea cu sine a rațiunii’’(idem). Iar cum interogația are loc dinăuntrul ființei (care, după cum am văzut, și la Aristotel implica în măruntaiele sale rădăcinile procesualității), atunci e de înțeles de ce Noica face din Ființă o supracategorie, categoria originară. Deși nu are unitate generică, ființa la Aristotel e cea care i-o conferă, fiind în acest fel trans-generică. La Noica ființa are aceleași valențe, motiv pentru care nu poate avea parte de unitatea strictă a categoriilor. De aceea, ea nu poate fi înțeleasă decât în manieră transcategorială. Ea este așadar un ce care asigură coeziunea în unitățile generice care sunt categoriile. Așa se explică de ce Noica a ales să echivaleze unitatea sintetică originară de apercepție ce ține laolaltă sistemul categorial kantian cu cercul devenirii întru ființă. Și la Noica ființa ia chipul singurei făpturi capabile de logos pentru a se rosti. Și cum să se rostească mai bine dacă nu în manieră categorială? Ființa devine în acest fel pulsație ce se sparge în și prin logos pentru a reveni la sine.
2. Tabelul categorial kantian în interpretarea lui Noica
La începutul analizei sale, Noica scrie că tabelul categorial al lui Kant ,,se refuză total ființei’’ (DF, p.37). Aici Noica ne dă impresia că mimează în manieră socratică faptul de a nu ști că logica transcendentală este una a raportării la obiect. Sau faptul că tocmai aceasta este marea revoluție copernicană produsă de Kant, că logica transcendentală este una a raportării la ființă, fiind așadar o logică a relației, iar nu un dialog închis al gândirii cu ea însăși[9]. La Kant există douăsprezece categorii distribuite în patru grupe: ale cantității, calității, relației și modalității. Fiecare dintre cele patru grupe subsumează câte trei categorii dintre care ultima este obținută din sinteza primelor două. Noica va urma întocmai construcția kantiană propunând trei termeni ce vor sta față în față cu cei ai categoriilor fiecărei grupe: ,,ființă, devenire și devenire întru ființă’’(DF, 38).
2.1 Categoriile cantității
În cazul categoriilor cantității vom avea următoarea așezare:
Judecăți Generale-Unitate-Devenire întru ființă;
Judecăți Particulare-Pluralitate-Devenire;
Judecăți Singulare-Totalitate-Ființă.
Noica notează că ,,devenirea întru ființă este, fără îndoială, unitate’’(idem) în sensul în care pe toate le cuprinde la un loc ,,punând totul sub specia genericului’’(idem). La fel, gânditorului i se pare evidentă relația dintre devenire și pluralitate sau că ființa ,,e totalitate a singularului’’. O inadvertență găsește totuși în ceea ce privește categoria unității pe care o pusese față în față cu cea a devenirii întru ființă. În timp ce la Kant categoria unității are drept schemă numărul, acesta fiind ,,mediatorul dintre categoriile universale și necesare ale cantității și diversul contingent și particular al percepțiilor’’[10], la Noica aceasta capătă o dimensiune calitativă. Deși afirmația gânditorului de la Păltiniș pare a ieși din cadrele trasate de Kant, vedem totuși că interpretarea unității ca unitate calitativă e fecundă sub aspect metafizic: căci dacă e să reflectăm dialectic, așa cum face Noica, vom obține faptul că unitatea cantitativă poate transgresa către una calitativă. Cel mai bine se va vedea lucrul acesta atunci când filosoful român va echivala devenirea întru ființă cu judecata categorică și categoria inherenței, a substanței și accidentului. Dar despre acest lucru vom trata la momentul potrivit.
2.2 Categoriile calității
Cât privește a doua grupă ea va arăta așa în lumina analizei lui Noica:
Judecăți Afirmative-Realitate-Devenire întru ființă;
Judecăți Negative-Negație-Devenire;
Judecăți Infinite-Limitație-Ființă.
Și aici în cazul primilor doi termeni gânditorul descoperă o potrivire perfectă căci ,,singura devenirea întru ființă (față de devenirea întru devenire, devenirea în gol, fără niciun rezultat sinoptic, n.m.T.C.) instituie, edifică, afirmă’’(DF, 39). De aceea termenul devenirii întru ființă poate sta lângă categoria realității în sensul în care «poate da caracter de ,,real’’ lucrurilor și stărilor lumii»(idem). La fel stau lucrurile și în cazul legăturii dintre devenire și categoria negației, relație cel mai bine exprimată de filosofia lui Hegel. Mai departe, Noica dezbate raportul dintre judecățile infinite, categoria limitației și raportul ei cu Ființa. Mircea Diaconu, în de altfel excelentul său text despre interpretarea noiciană a categoriilor kantiene, remarcă faptul că judecata infinită ,,e greu compatibilă cu categoria limitației’’, motiv pentru care Noica ,,modifică termenul de limitație astfel încât acesta să fie corespunzător raportului cu judecata infinită, și implicit cu conceptul ființei’’[11]. Dar gânditorul român știa faptul că la un Aristotel de pildă limitația nu exprima finitudinea, ci modul prin care generalul cuprindea lumea ca într-o îmbrățișare limitând-o în sensul de scop, de telos. Bunăoară infinitatea ființei se împlânta în lume curprinzând-o cu sensurile proprii fiecărui lucru. De aceea Noica va vorbi în acest caz de infinit în finit propunând sintagma de ,,limitație care nu limitează’’ și pe cea de ,,judecată indiferentă’’ în locul judecății infinite (DF 41). Sursa de inspirație i-a fost cel mai probabil Schelling, pe care îl și menționează la pagina anterioară. Legat de judecățile negative și cele afirmative, Kant găsise faptul că o judecată precum ,,sufletul este nemuritor’’ deși este o afirmație din punctul de vedere al formei logice, predicatul acesteia exprimă în mod negativ o infinitate. Așadar, o judecată de acest tip, deși pune în joc limitația, afirmă tot un infinit. Dar să încercăm să justificăm de ce formula ,,limitația care nu limitează’’ corespunde Ființei. Într-un articol publicat acum ceva vreme, Dragoș Grusea remarca faptul[12] că în tipul judecății infinite Kant folosește ideea de spațiu logic arătând că infinitatea inițială (sfera tuturor ființelor posibile) se desparte în două spații logice și ele infinite la rândul lor (muritor și nemuritor). Practic, scrie el, scăderea unui infinit dintr-un infinit ne dă tot un infinit. Dar acum urmează ceva și mai interesant: anume că judecata infinită obținută prin negația predicatului ne dă ceea ce Cantor numea transfinit, adică ceva conținător a mai multor straturi de infinit. Plecând de la acest gând al exegetului kantian despre transfinit vom spune că într-adevăr judecata infinită de tipul ,,sufletul este nemuritor’’ obține tot un infinit după ce a dat la o parte sfera infinită în potență a celor muritoare. Se obțin așadar două infinituri ce se conțin reciproc ce-și devin transfinite unul în raport cu celălalt. Într-o manieră asemănătoare procedează Platon în Sofistul: prin celebrul paricid el nu făcea decât să introducă o limitație în câmpul infinit al neființei (se poate observa ușor că ideea de neființă cuprinde în sine două infinituri). Limitația ca alteritate devine un transfinit al ființei în sensul că pune un nou infinit de altceva-uri și altfel-uri. Și doar prin joncțiunea celor două infinituri e posibilă experiența ce înglobează falsul și adevărul. Dar chiar la Kant însuși faptul că spațiul și timpul sunt infinite e ceva esențial. De fapt, dacă citim cu atenție Critica rațiunii pure vom vedea că fiecare în sine însuși nu poate fi întruchipat fără determinațiile celuilalt, că fiecare este transfinit în raport cu celălalt. Iar acest caracter transfinit este esențial în ceea ce privește posibilitatea judecăților sintetice a priori. Fiecare îl cuprinde în sine pe celălalt dar îl și limitează în felul acesta. Dar e o limitare afirmatoare: fiecare este pentru celălalt o limitație ce nu limitează.
2.3 Categoriile relației
Cea de-a treia grupă a categoriilor, cea a relației, ni se va înfățișa după cum urmează: Judecăți Categorice – Inherență(Substanță și accident) – Devenire întru ființă;
Judecăți Ipotetice – Cauzalitate (Cauză și efect) – Devenire;
Judecăți Disjunctive – Comunitate(acțiune reciprocă) – ,, –-’’.
La prima vedere poate părea foarte stranie alăturarea dintre inherență (substanță și accident) și termenul devenirii întru ființă. Noica scrie că aceasta ,,te face s-o privești și ca pe o desfășurare de accidente înlăuntrul unei substanțe, a unei permanențe:ființa’’(DF, 42). Faptul e suprinzător fiindcă e imposibil ca Noica să nu fi știut ce înseamnă ființa prin accident la Aristotel. Aristotel spune că accident ,,se numește o determinare ce-i revine unui lucru și care i se atribuie conform adevărului, dar care nu e nici necesară, nici constantă’’ (Metafizica, Δ, 29, 1025a) și, în același loc scrie că tot accidentalul îl avem în vedere atunci ,,când e vorba de toate acele însușiri ce revin unui lucru considerat în sine, dar care însușiri nu sunt cuprinse în esența lui’’. În Cartea II, Cap. 5 a Fizicii, 196b[13], despre accident se vorbește în legătură cu cauzalitatea. Aici cauza accidentală e lipsită de scop, la fel cum lipsită de scop este și ființa prin accident. Bunăoară, neavând scop, cauza prin accident este exclusă din rândul celor patru cauze discutate de Aristotel în Fizica. Mai mult chiar, ni se spune că accidentalul e lipsit de raționalitate (Fizica 197a). Dar devenirea întru ființă e mai aproape de organizarea ființei decât devenirea simplă care se rabate asupra unui lanț neîntrerupt de cauze și efecte care nu duc nicăieri. Devenirea întru ființă e la Noica orientată, lucru care ne face să reformulăm cele scrise de filosoful român: anume că devenirea întru ființă e mai degrabă o desfășurare a esențialului în substanță, iar nu a accidentelor.
Vedem că din tabloul înfățișat de Noica lipsește din dreptul judecății disjunctive și a categoriei comunității termenul de ființă. Pentru a-i face loc, filosoful român traduce disjunctivul ca pe ,,o simplă modalitate a ipoteticului’’ (DF, 43) Totuși schemele categoriilor cauzalității și ale comunității diferă: succesiune și simultaneitate. E drept și faptul că nimic nu exclude posibilitatea ca o cauză să coexiste în același timp cu efectul său sau ca odată cu cauza să fie pus și efectul. Dar chiar și astfel spus se păstrează totuși o anterioritate logică a cauzei în raport cu efectul care e de neregăsit în cuprinsul categoriei comunității. Oricum, pentru a-și susține poziția, Noica reduce pe ,,sau-sau;ori-ori’’ din cadrul judecății disjunctive doar la divizarea antecedentului unei simple judecăți de tipul ,,dacă A atunci B’. În ciuda pulverizării lui ,,dacă’’ disjunctivul rămâne pe mai departe la ipotetic. Filosoful conchide că disjunctivul se reduce la ipotetic iar acțiunea reciprocă manifestată în cadrul categoriei comunității face din ea doar un caz particular al categoriei cauzalității. De aceea Noica va căuta un alt tip de judecată și o nouă categorie în locul celei a comunității. El subliniază faptul că dintre toate relațiile posibile lipsește relația unui lucru cu sine însuși căci «un termen poate fi în altul, primul caz (al categoriei inherenței, n.m.T.C.); poate fi produs ori producător de altul (prin și pentru altul), al doilea caz (al categoriei cauzalității, n.m.T.C.); sau poate fi în sine și ,,prin și pentru’’ sine»(DF, 45). Aici, filosoful de la Păltiniș caută pe urmele lui Schelling o judecată în care subiectul să fie și predicatul, fără a fi totuși o tautologie, o judecată în care temeiul să-și fie efect. Astfel este obținută judecata absolută metamorfozată în ceea ce Noica numește judecată impersonală de tipul, ,,plouă’’, ,,vremea vremuiește’’ sau care e de regăsit în biblicul ,,Eu sunt cel ce sunt’’. Nu voi căuta să amendez aici exemplele filosofului, căci acest lucru a fost făcut deja de Mircea Diaconu în sus amintitul articol. Vom spune doar că Noica obține în acest fel un nou tip de judecată și o nouă categorie: judecata absolută și categoria autonomiei. Ambele pun în joc o acțiune reflexivă căci ,,adevăratul lor câmp’’(p.46) este subiectul, sinele. Dar filosoful spune că nu exigențele simetriei cu Ființa l-au condus către înlocuirea judecății și categoriei din tabelul kantian, ci ,,natura relației’’ însăși.
2.4 Categoriile modalității
În ceea ce privește ultima grupă de categorii, Noica semnalează evidența corespondenței acestora cu termenii puși în joc de el. Va remarca totuși că de data aceasta termenul slab, devenirea (în tabelul kantian categoria posibilității) se află plasat pe prima poziție, nu pe a doua, cum fusese cazul în grupele anterioare. Astfel că acum ordinea va fi: devenire, devenire întru ființă, ființă. De aceea Noica se întreabă dacă nu cumva ordinea aceasta ultimă este cea bună (DF, 50) pentru ca mai apoi să încerce să demonstreze că ordinea expunerii nu concordă cu cea a gândirii pentru care, de exemplu, trecerea se face de la pluralitate la unitate către totalitate și nu invers (observăm că aici avem de-a face cu inducția, care funcționează ca motor al dialecticii). Rezultatul va fi o nouă modificare a tabelului kantian în așa manieră încât categoria de pe locul doi să treacă pe prima poziție în deplină corespondență cu mișcarea celor trei termeni ontologici noicieni: devenire, devenire întru ființă, ființă.
*
În ultima parte a secțiunii dedicată lui Kant, Noica se va strădui să arate că tabelul categoriilor și al judecăților poate fi dedus din cei trei termeni ontologici propuși de el. Un prim argument este că deducția categoriilor realizată de Kant nu e chiar o deducție în condițiile în care filosoful prusac recunoaște că nu putem ști de ce avem categorii, de ce atâtea iar nu mai multe sau mai puține (DF,53). Filosoful român mai aduce în discuție și faptul că cele douăsprezece judecăți au fost luate de Kant din cuprinsul celor ce se găseau în logica vremii. Această aserțiune care se bazează pe un pasaj din Prolegomene nu este până la capăt adevărată. Și tot în realitate, referitor la deducția categoriilor și la numărul lor, Kant scrie că această ,,diviziune este produsă sistematic dintr-un principiu comun, anume din capacitatea de a judeca (care este totuna cu capacitatea de a gândi), și nu s-a născut rapsodic dintr-o cercetare, întreprinsă la întâmplare, a conceptelor pure, de a căror enumerare completă nu putem fi niciodată siguri, fiindcă lista lor e stabilită numai prin inducție, fără a ne gândi că pe cale inductivă nu se concepe niciodată de ce tocmai aceste concepte și nu altele aparțin intelectului pur’’[14]. Prin urmare, sensul celor spuse de Kant este cu totul altul decât cel reținut de Noica: că doar o cercetare făcută în mod rapsodic ne duce la imposibilitatea de a spune de ce avem categorii și de ce atâtea iar nu o cercetare transcendentală. De fapt, Kant spune de mai multe ori că lista categoriilor este completă. Dar Noica îi mai reproșează lui Kant și că nu a arătat de fapt cum a făcut trecerea de la unitatea sintetică de apercepție (Eu gândesc) la unități, anume la acelea reprezentate de categorii. În realitate transcendentalul presupune transubiectivitatea, relația cu obiectul, cu lumea dar și (în primul rând) o logică deosebită a acestei relații. În fapt, Kant a arătat foarte clar cum se face trecerea de la unitate la unități plecând tocmai de la funcționalitatea intelectului, anume de la logosul instituit de el despre ansamblul lumii cu care se află în cooriginaritate[15]. Dar cum spațiul acestui articol este limitat, vom trata într-o scriere separată această ultimă parte (de mare însemnătate) a capitolului.
[1] Pentru a nu încărca subsolul paginilor cu o multitudine de note, vom trece după fiecare citare numărul paginii la care trimitem precum și prescurtarea DF (Devenirea întru Ființă). Toate citatele ce se referă la interpretarea categoriilor kantiene de către Noica sunt luate din Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
[2] Aristotel, Metafizica, Editura Iri, Bcurești, 1999
[3] ,,Întotdeauna metaxy, trecerea, este cea simbolizată de demon și demonic (…)’’, Paul Friedlander, Platon, Vol. I Editura Paideia., București, 2019, p.53
[4] Jean Beaufret, Lecții de filosofie, De la Platon la Heidegger, vol.I, Editura Amarcord, Tmișoara, 1999, p.80
[5] Ibidem, p. 102
[6] Constantin Noica, Pentru o interpretare a Categoriilor lui Aristotel, în Aristotel, Categorii, Despre interpretare, Humanitas, București, 2005, p.67.
[7] Ibidem, pp. 72-73
[8] Ibidem, p.78.
[9] Jean Beaufret, Op.Cit., vol.II, Editura Amarcord, Tmișoara, 1999, p. 38
[10] https://mirceadiaconu.wordpress.com/2015/10/23/categoriile-kantiene-si-interpretarea-lui-noica/, consultat la data de 25.07.2023
[11] Ibidem
[12] Dragoș Grusea, Locul judecății infinite în sistemul Kantian: de la non-finitul teoretic la cel estetic în Studii în hermeneutică pre-judicativă și meontologie, vol.V., coord. Viorel Cernica, Editura Universității din București, 2021., p.279 și urm.
[13] Aristotel, Fizica, trad. Alexander Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2018
[14] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, în Opere, Editura Academiei Române, București, 2017, pp.134-135.
[15] O demonstrație a rigurozității deducției e realizată de Dragoș Grusea în articolul citat anterior.
INDICAȚII DE CITARE
Cristian Teleucă, „Noica și categoriile lui Kant” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 