Cristian Teleucă
Despre genialitate și crimă: Cazul Raskolnikov
Citind și recitind ,,Crimă și pedeapsă’’, ne-am dat seama că nu-l putem crede pe Dostoievski. Cu alte cuvinte, crima săvârșită de Raskolnikov ni se pare mai mult decât neverosimilă, ni se pare imposibilă. Motivele care îl împing spre a săvârși o crimă de un atavism fără seamăn intră în contradicție cu felul elevat, spiritual al personajului central al romanului. Absolut nimic nu justifică actul barbar săvârșit de acesta. În ceea ce privește crima totul pare forțat, lipsit de logica internă a personajului în particular și a poveștii în general. Pare efectiv că Dostoiveski și-a asumat rolul unui păpușar al absurdului. Da, ați citit bine: fapta centrală a romanului este una cât se poate de absurdă.
Există o contradicție de fond în construcția logic-ontologică a personajului principal pe care, oricât ne-am strădui, n-o putem pune pe seama unei boli de ordin psihic, precum schizofrenia de pildă. Căci Raskolnikov nu e schizofrenic. Pare a fi puțin psihotic, însă citind cartea realizezi că psihoza este și ea indusă artificial de către autor. În fapt, Raskolnikov este un om bun, altruist, în capul căruia ideea de a ucide pe cineva cu toporul nu este ceva propriu, ci doar o survenire. Astfel încât, la sfârșitul romanului, nu poți să nu te întrebi ce a vrut Dostoiveski să facă cu acest personaj sau care este de fapt mesajul poveștii.
Dar să revelăm câteva dintre aspectele ce ne-au făcut să nu pricepem care a fost de fapt scopul marelui scriitor rus. Două sunt pasajele care ni se par esențiale în acest sens: unul este cel ce înfățișează prima întâlnire a lui Raskolnikov însoțit de către Razumihin cu Porfiri Petrovici. Al doilea, deși cronologic anterior acestei întâlniri, este reprezentat de discuția auzită de către Raskolnikov într-o tavernă între două personaje ale căror nume rămân anonime.
Să înfățișăm așadar acum în linii mari dialogul dintre Raskolnikov și Porfiri al cărui pretext este un text publicat de primul intitulat ,,Despre crimă’’. În această parte a romanului[1] Porfiri aduce în prim plan subiectul acestui articol, bănuind că semnatarul său nu este altul decât criminalul. Vom vedea cum în cadrul acestui dialog este trasată cauza ce ar fi stat la baza crimei odioase făcută de Raskolnikov. Așadar Porfiri spune:
,,- În articolul despre care vorbeam, oamenii se împart în obișnuiți și excepționali. Cei obișnuiți trebuie să trăiască în supunere și nu au voie să încalce legea, pentru că ei – vedeți dumneavoastră – sunt obișnuiți. Iar cei excepționali au dreptul să se dedea la tot felul de nelegiuiri și să încalce orice lege, tocmai pentru că sunt excepționali. Așa prezinți lucrurile, dacă nu cumva greșesc?’’(p.283)
Apoi Raskolnikov răspunde:
-Nu e tocmai ce susțin eu (…). Singura deosebire constă în faptul că eu nu insinuez, cum pari a interpreta dumneata, că oamenii excepționali au dreptul să comită tot felul de nelegiuiri. (…) Am sugerat doar că un om excepțional are dreptul, nu un drept legal firește, ci dreptul moral de a îngădui conștiinței sale să surmonteze…anumite obstacole, și asta numai în cazul când acest lucru e impus de realizarea ideii lui (salvatoare, poate, pentru umanitate în întregul ei. (…) După mine, dacă descoperirile unor Kepler sau Newton, în urmă cine știe cărui concurs de împrejurări, n-ar fi putut fi cunoscute decât sacrificându-se un om, zece, o sută de oameni și așa mai departe, care ar fi împiedicat realizarea acestor descoperiri ori s-ar fi pus de-a curmezișul cunoașterii lor, Newton ar fi avut dreptul, ba chiar datoria…să-i suprime pe acești zece, o sută sau chiar mai mulți indivizi, pentru a face din descoperirile lui bunuri ale întregii omeniri. De aici însă, nu rezultă nicidecum că Newton ar fi avut dreptul să ucidă pe cine i s-ar fi năzărit, ori să comită zilnic furturi în piață.’’(p.284)
Mai departe, Raskolnikov spune că toate marile figuri ale umanității, de la Lycurg, Solon ori Napoleon, au fost nelegiuiți în acest sens, pentru simplul fapt că ceea ce ei au pus pe lume în semn de noutate venea să nege vechiul. Și nu de puține ori noul a fost mijlocit de vărsarea de sânge căci fiecare om înzestrat excepțional este într-o oarecare măsură un criminal. Dar ideea de căpătâi a lui Raskolnikov este aceea că ,,oamenii pot fi, în general, împărțiți, în virtutea unei legi a firii, în două categorii: una inferioară (oamenii obișnuiți), o turmă de indivizi a căror unică menire constă în a reproduce făpturi aidoma lor, și cealaltă, superioară, constând din oameni veritabili, dotați cu darul de a spune, în mediul lor, cuvântul cel nou’’(p.285). Mai departe Raskolnikov opinează că turma ,,oamenilor obișnuiți este compusă din indivizi conservatori, cuminți, care trăiesc în supunere, o supunere care nici nu le displace de altfel’’(p.285). Totodată acesta crede ,,că sunt chiar datori să fie supuși, pentru că acesta e rolul lor în viață, rol ce nu implică nimic umilitor pentru ei. Cât despre exponenții celeilalte categorii – toți încalcă legea sau sunt înclinați, prin firea lor, s-o încalce. Crimele comise de ei sunt, desigur, relative și de o gravitate variabilă. În majoritatea cazurilor, acești indivizi reclamă, în formule diverse, distrugerea a ceea ce este în numele a ceea ce trebuie să fie. Dacă e cazul, pentru a face să triumfe ideile lor, aceștia calcă peste cadavre, pe mări de sânge; și, după mine, pot să o facă fără mustrări de conștiință: totul depinde de ideea ai căror purtători sunt, de anvergura ei, notați acest lucru (subl. mea, T.C.)’’(p.285).
Urmărind cu atenție dialogul se poate observa că cei doi comilitoni ai lui Raskolnikov, Porfiri și Razumihin nu percep sensul mai adânc din spatele gândurilor celui dintâi. Căci imediat Porfiri găsește să-l întrebe pe Raskolnikov dacă crede literalmente în Dumnezeu și în învierea lui Lazăr. Răspunsul sincer al lui Raskolnikov este afirmativ, chestiune ce-i bulversează și mai mult pe cei doi interlocutori. Pentru că Porfiri își imaginează chiar că ideile lui Raskolnikov pot justifica faptul că oricine poate lua mină de om excepțional trecând prin sabie pe oricine. Atât Razumihin cât și Porfiri nu înțeleg altceva din argumentul lui Raskolnikov decât că acesta din urmă ar da oricărui ins ,,dezlegarea morală’’ de a ucide. Ba chiar, arătându-se stupefiat, Razumihin spune că nu se poate ca Raskolnikov să vorbească serios, că ceea ce spune el în articol trebuie să fi fost rezultatul unei erori. La întrebarea lui dacă nu cumva oamenii geniali trebuie să sufere măcar pentru sângele vărsat, Raskolnikov răspunde că în acest caz nu poate fi vorba de vreun soi de imperativ al suferinței, căci fapta omului de geniu e dincolo de permisiune și interdicție, dincolo de bine și de rău. Discursul lui Raskolnikov se încheie de fapt atunci când rostește această propoziție atât de plină de miez metafizic: ,,După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristețe pe pământ (…) (subl. mea T.C.)’’(p.290). Din contră, lipsa de vână metafizică a lui Porfiri se vădește cu cea mai mare forță în momentul imediat următor, atunci când îl întreabă pe Raskolnikov dacă nu cumva el însuși se crede un om de excepție. Răspunsul acestuia din urmă cu acel ,,se prea poate’’ deși derizoriu, pietrifică în mintea anchetatorului gândul că omul din fața sa este un criminal.
În ceea ce ne privește, oricât am vrea să urmărim în litera lui firul narativ desfășurat de Dostoievski, nu putem să nu constatăm contradicția fățișă a folosirii de către marele scriitor rus a unei duble măsuri. Căci, citit din perspectiva ,,lumii de-a-ndoaselea’’, gândul lui Raskolnikov se relevă drept ceea ce este, anume un gând metafizic: omul de geniu, omul de excepție este omul spiritual până-n măduva oaselor, insul prin care marile idei își fac loc în lume. Fiecare om de geniu este aidoma zugrăvirii lui Napoleon de către Hegel, un ,,spirit al lumii călare’’. Omul de excepție întruchipat de Raskolnikov este un fiu risipitor, cel care se dă pe sine lumii, cel care nu urmărește nimic cu premeditare, cu atât mai puțin crima. După înțelesul ce-și face loc în mințile lui Porfiri și Razumihin am fi tentați să credem că discursul lui Raskolnikov ar justifica ororile comise de inși precum Nero, Lenin, Stalin ori Hitler. Or ideile sale nu bat nicidecum în această direcție. Cel care încalcă de fiecare dată legea este de fapt un Socrate, un Iisus, un Galilei, căci ei o încalcă fără voia lor, mânați fiind de ceea ce am putea numi adevărul Ființei. ,,Tristețea’’ acestora se poate traduce ca melancolie, ca un dor nedefinit după plenitudinea ființei izvodit de putința acestora de a scruta sinoptic până-n măruntaiele temeiului. Acea sintagmă a ,,geniului ne-nțeles’’ folosită de cele mai multe ori peiorativ, este de fapt o tristețe metafizică. Un Platon, de la care descinde de fapt ideea de mai sus, trebuie să fi resimțit această tristețe ca nimeni altul. Căci niciodată nimeni nu-l poate face pe omul obișnuit să vadă ,,ideile în lăcașul lor propriu’’.
Pentru a preîntâmpina o posibilă obiecție, vom spune că deși în cazul unora precum Alexandru Macedon ori Napoleon – personalități considerate aproape unanim ca fiind mari spirite – cu greu se poate face separația între uciderea vechiului și uciderea celor care-l întruchipează. Trebuie să remarcăm însă că ceea ce-i animă nu este dorința meschină de a ucide pur și simplu, ori dorința de a masacra întreaga ,,turmă’’ a oamenilor obișnuiți, ci voința de a-și întinde spiritul peste tot. Dar și astfel spus, ambiguitatea acțiunilor lor rămâne, iar în acest fel oricare dintre noi nu va înceta să fie pe mai departe un Porfiri sau un Razumihin. Deși putem admite că marile cuceriri ale lui Alexandru sau Napoleon au mișcat lumea către o mai mare coerență cu sine, că actele lor au impulsionat lumea către un mai bine, cu toate astea nu vom putea admite vreodată că moartea rezultată în urma acestor acte poate fi justificată în vreun fel. Trasarea unei demarcații ferme între ceea ce pun nou pe lume marii cuceritori și viețile pierdute cu acest scop este mai mult decât anevoie de făcut. Acesta este și motivul pentru care Porfiri și Razumihin se simt mai ,,confortabil’’ să înțeleagă ideile lui Raskolnikov doar în litera lor.
Totuși, în viziunea de fond a lui Raskolnikov imperativul ce-l împinge pe omul de geniu să-și întruchipeze ideea nu este totodată și o dezlegare morală întru înfăptuirea crimei. Crima poate lua multe forme, căci orice înlăturare a vechiului este până la urmă uciderea unui status quo ce are chipul unei valori. Dar nu orice gând este o idee, un gând meschin de felul celui venit în mintea unui om obișnuit precum Stalin de pildă. Când un astfel de gând simulează chipul unei idei, când oamenii mici simulează travaliul inșilor ce au geniu, atunci pe lume nu este pus spiritul, ci crima, masacrul, teroarea, iar omul ajunge să fie depășit ontologic de către animal. Diferența este aici cea dintre voința insului, a insului mic, banal, și voința spiritului, voința ce stă dincolo de bine și de rău ce-l învăluie pe omul de excepție. Prima rămâne la lucrurile propriu-zise folosindu-se de ele doar pentru a pune pe lume o nouă realitate, mai hâdă, condamnată să rămână etern în materialitate, în efemer. Cea de-a doua în schimb vine să ne arate că lumea nu e pur și simplu ceea ce se vede, ci că îndărătul ei stă ceva esențial, stă temeiul a toate câte sunt. Omul de geniu trezește de fiecare dată noi sensuri ale Ființei, ale temeiului.
Având acum în minte o schiță a ideilor lui Raskolnikov, vedem cu și mai mare claritate lipsa de sens pe care o are fapta sa, faptă ce reprezintă motorul întregului roman. Însuși naratorul recunoaște că în ceea ce privește hotărârea lui Raskolnikov de a săvârși crima ,,cazuistica era ascuțită ca briciul și el nu mai găsea temeiuri pentru obiecțiuni rezonabile’’(p.87). Aflăm și că ,,negăsindu-le, nu înceta să le caute, cu o îndărătnicie de sclav, în afara lui, pe pipăite, de parcă cineva l-ar fi împins de la spate. Întâmplările (…) acționau asupra lui aproape mecanic, ca și cum cineva l-ar fi luat de mână cu o forță oarbă, irezistibilă și supraomenească, ori și-ar fi prins, din nebăgare de seamă, poala hainei într-o roată dințată și acum era înghițit, puțin câte puțin, de mașinăria aceea’’. Iar mai departe tot el ne spune că ,,aproape toți criminalii-suferă, în momentul crimei, o cădere de voință și rațiune(…) (p.87). Ba chiar, pe pagina anterioară stă scris faptul că personajului însuși ideea crimei i se părea neghioabă, absurdă iar planul ei irealizabil.
Trebuie să spunem că această ,,împingere de la spate’’ a lui Raskolnikov către crimă este doar o prestidigitație a lui Dostoievski și nimic mai mult. Dacă nu ar fi așa, ar însemna că autorul își sabotează propria poveste. Vom vedea în cele de mai jos că lucrurile nu stau în acest fel.
Citind romanul în mod superficial, ne va apărea inexplicabilă și stranie anihilarea voinței pe care o resimte Raskolnikov în fața fatalismului ce-l îmboldește la uciderea Alionei Ivanovna. Nici măcar faptul că Raskolnikov asistă într-o tavernă la dialogul dintre un student și un ofițer care înfățișează idei similare cu ale sale nu va aduce nimic lămuritor atâta vreme cât vom rămâne la suprafața textului.
Iată care este, expus pe scurt, dialogul sus menționat: studentul, referindu-se chiar la bătrâna cămătăreasă pe care Raskolnikov își pusese în gând să o ucidă, spune că ar omorâ-o fără nicio remușcare, căci aceasta nu e decât un parazit, un păduche inutil. Astfel, cu banii luați de la ea ar da posibilitatea împlinirii unor destine cu adevărat importante. Discuția ajunge în punctul în care ofițerul îl întreabă pe student: ,,ai ucide-o tu însuți pe bătrână (subl. autorului), da ori nu?’’(p82) Iar studentul răspunde: ,,Firește că nu! Eu discut din perspectiva echității…Nu e vorba de persoana mea aici…’’. Iar replica următoare a ofițerului ar trebui să fie de mare impact în ceea ce privește decizia ce va fi luată de Raskolnikov: ,,După mine, dacă tu însuți nu te poți decide la o asemenea faptă, ne batem gura de pomană: nu e vorba de niciun fel de echitate(…).’’.
Așadar acest dialog ce ar fi coincis cu gândul odios al lui Raskolnikov l-ar fi hotărât pe acesta să o ucidă pe bătrână. Acel ,,tu însuți’’ ar fi reprezentat picătura decisivă ce ar fi umplut paharul gândului criminal al lui Raskolnikov. Noi spunem că toate coincidențele, ca de fapt toate mobilurile ce l-au împins pe Raskolnikov către crimă sunt neverosimile, pline de artificialitate. Raskolnikov este un ins spiritual, elevat, iar toate faptele sale, în afară de crima propriu-zisă, se regăsesc în contrast complet cu aceasta. De exemplu, faptul că intervine în favoarea acelei domnișoare aflată într-o stare de surescitare, sau ajutorul dat lui Marmeladov și familiei acestuia fără vreun dram de gând ascuns. Ori faptul că își riscase viața salvând viețile a doi copii din flăcările ce cuprinseseră un apartament sau sprijinul dat unui coleg de facultate sărac și bolnav de piept. Ori faptul că după ce colegul lui murise, Raskolnikov i-a îngrijit tatăl pe care l-a și înmormântat din banii săi. Lesne putem înțelege că toate faptele sale stau sub semnul unei morale de tip kantian. De fapt, tot ceea ce gândește Raskolnikov face imposibl de înțeles mobilul crimei. Oricum am suci-o, oricum am învârti-o, crima săvârșită de Raskolnikov devine imposibil de justificat chiar în cuprinsul cărții. Poate că mesajul lui Dostoievski e de fapt altul: anume că un om cu adevărat mare nu poate fi niciodată un criminal. Cazul lui Raskolnikov este tipic pentru toate marile spirite: crimele ce le sunt imputate sunt absurde pentru că sunt lipsite de premeditare. Căci așa zisa premeditare a crimei de către Raskolnikov nu convinge în niciun caz pe cititor. De aceea, la final, Raskolnikov nu regretă crima, căci efectiv nu are ce regreta. Totul pare a fi fost un vis, ceva ireal, ceva aflat în contradicție fățișă cu felul de a fi al personajului central al cărții. Faptele, credința, elevația spirituală ce-l caracterizează pe Raskolnikov, toate dezavuează însuși mobilul central al romanului, făcându-i povestea imposibilă. Redempția sa prin mijlocirea dragostei pe care o are pentru Sonia nu e nicidecum redempție, ci un eveniment ce vine în continuarea logicii interne a personajului. În acest context crima e ca un nor de ploaie ivindu-se stingher în infinitul unui cer senin. Dacă însă ea fi-va înțeleasă în felul făcut de noi, atunci totul capătă sens. Altfel, în ciuda geniului lui Dostoievski, romanul său de căpătâi rămâne ceva ininteligibil, ceva distorsionat în propria-i structură. Avem totuși credința că nu este așa.
[1] Toate citatele sunt extrase din F.M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă, Editura Corint, București, 2014. Pentru a nu înțesa subsolul paginilor cu note am ales să redăm numarul paginii după fiecare paragraf sau propoziție citate.
INDICAȚII DE CITARE
Cristian Teleucă, „Despre genialitate și crimă: Cazul Raskolnikov” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 