ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Corneliu Riegler

Carol al II-lea al României, domnia iubirii și a urii

          Ca reprezentant al unei dinastii străine – Hohenzollern – Carol al II-lea este primul „născut și crescut” în România, spre deosebire de predecesorii săi, Carol I și Ferdinand născuți în Germania. La fel se întâmplase și cu regele Marii Britanii, George al III-lea (1760-1820) din dinastia de Hanovra, predecesorii săi, George I și George al II-lea au venit din Germania, ei nu vorbeau și nu înțelegeau limba țării, nu cunoșteau mai nimic despre sistemul politic britanic.

            În istorie, situațiile asemănătoare pot duce la rezultate asemănătoare și astfel s-a întâmplat depotrivă în Marea Britanie și România, chiar dacă aceasta comparație este despărțită de secole. În primul rând, în ambele dinastii, Hohenzollern [evident este vorba despre ramura din România, n.n.] și Hanovra, primii doi monarhi nu și-au depășit atribuțiile constituționale conducând țara după principiul: „regele domnește, dar nu guvernează”, expresia britanică a separării puterilor în stat, specifică ambelor țări. În al doilea rând, în ambele state la a treia generație, cea născută și educată în chiar țara în cauză s-a ajuns la un regim tiranic, dictatorial. Thomas Paine îl numește pe George al III-lea, „Royal Brute of Great Britain” („bruta regală a Marii Britanii”) [vezi Thomas Paine, „Common Sense”, ediție digitală, AMERICA IN CLASS®: americainclass.org/. Copyright © 2014 National Humanities Center. Text from 3d. ed. (Bradford) of February 14, 1776, pag.18, Thomas Paine, „Simțul comun” Editura ALL, București, 2013, pag.66 pentru ediția românască]. Nu mai puțin, Carol al II-lea al României a înstaurat un regim de dictatură regală (1938-1940) numit de către istoricul Narcis Dorin Ion drept „terorism de stat”.[vezi pe larg, Narcis Dorin Ion, „Carol al II-lea al României. Un rege controversat”, Editura Magic Print, Onești, 2020, 5 vol., vol.3, pag.142-161].

          Indiscutabil, domnia lui Carol al II-lea stă sub semnul iubirii față de amanta sa, Elena Lupescu (1899-1977), devenită soția sa, după război, în 1947, de fapt a treia și ultima soție, după Ioana Maria Valentina „Zizi” Lambrino (1918) și Elena a Greciei (1921). De fapt, Carol al II-lea este un exemplu de hedonism pentru societatea românească, cel mai notoriu și care este dus până la patologic. Este cunoscut faptul că regele suferea de priapism, o formă patologică de hipersexualitate masculină. [vezi, Elisabeth Bouleanu, ”Boala cumplită a regelui Carol al II-lea”, în „Adevărul”, ediția online, 2015].

          Cel mai autorizat memorialist al perioadei interbelice, Constantin Argetoianu, amintește că prințul (încă nu era rege) își petrecea nopțile în bordelurile de lux ale capitalei, dar nu acest lucru frapează, ci faptul că angajatele acestor stabilimente nu îi făceau față, cu o excepție, Elena Lupescu. Provenită dintr-o familie evreiască convertită la creștinism, ea a fost singura care a putut să-i dea lui Carol măsura nevoilor afective. ”Era tipul de femeie îndrăzneață, plină de încredere în sine, dominatoare (ca regina Maria!)”. [vezi Paul D. Quinlan, „Regele Playboy. Carol II de România”, Editura Humanitas, București, 2001, pag.101]. Dar iubirea total împlinită a cuplului Carol II – Elena Lupescu, identificând modelul mamei (Regina Maria), este dublată de o domnie dezastruoasă din punct de vedere politic, caracterizată prin eșecul statului, democratic doar în teorie, numeroase crime politice și în final, prăbușirea frontierelor moștenite de la tatăl său regele Ferdinand (1914-1927). Printre alții, regele a ordonat uciderea liderului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Asasinatul a fost ordonat de către Carol II din Gara Viena prin prefectul Poliției Capitalei, Gabriel Marinescu, „regele neștiind nimic” deoarece „era pe drum”. Momentul ales, noaptea Sfântului Andrei a anului 1938 era aparent bine plăsmuit întrucât exact în acel moment toate privirile erau îndreptate către Conferința de la Munchen, unde Hitler dezmembra Cehoslovacia cu binecuvântarea Marii Britanii și Franței (cu un an înainte de Pactul cu URSS).

Carol II moștenise o țară de 295.049 de km2 (1930) și fusese izgonit dintr-o țară de 194.793 km2 (1940), [vezi Dan Petre, „Hotarele românismului în date”, Editura Litera, București, Chișinău, 2005, pag.104-117] o pierdere care depășește întreg teritoriul Austriei sau Ungariei. Dar Carol II păstrase statalitatea. Era oare păstrarea statalității un rezultat al sfaturilor Elenei Lupescu, adevărata direcție a domniei regelui? [vezi Marcel D. Ciucă, Narcis Dorin Ion, „Carol al II-lea între datorie și pasiune. Însemnări zilnice”, Editura Publisol, București, 2022, vol.I-III, passim.]. De fapt, doar întâmplarea face ca dorința regelui de a păstra domnia alături de marea sa dragoste – Elena Lupescu – cu orice preț, să fi salvat existența statală a României. Atât de mare era iubirea față de Elena Lupescu încât după ce regele îi cumpărase acesteia imobilul din Bdul. Pache Protopoescu nr.51 („Hanul berarilor” astăzi, vizavi de liceul Mihai Viteazu) (vezi foto), i-a construit amantei oficiale o casă („Casa Nouă”) lipită de Palatul Regal din București (fosta strada Pictor Grigorescu nr. 24, astăzi inexistentă, zona Sala Palatului) (vezi foto).

Iubirea lui Carol II față de Elena Lupescu a rezistat istoriei, dar domnia sa nu. În seara zilei de 5 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu numit șef al guvernului de însuși Carol II tocmai pentru a-i salva de domnia, îi trimite acestuia un bilet în care i se garantează securitatea personală și viața „până la ora 4 dimineața” [6 septembrie 1940 n.n.]. [vezi Ioan Scurtu, „Monarhia în românia, 1866-1947”, Editura Danubius, București, 1991, pag.122] Carol înțelege mesajul și abdică în favoarea fiului său Mihai (pe care îl detronase în 1930), în vârstă acum de aproape 19 ani. Totuși Carol II obține de la Antonescu o amânare de 24 de ore pentru a părăsi țara, termenul de șase ore și jumătate fiind prea scurt pentru a face bagajele. Intr-adevăr, pe 7 septembrie 1940 ora 3 dimineața Carol II și Elena Lupescu fug din țară prin Gara Băneasa cu un tren format din 12 vagoane. Din grabă uită pe peron una dintre valizele pline cu bani. Singura țară care a acceptat în acel moment să-l primească pe „acest bolnav care ne-a guvernat” a fost Portugalia (mama lui Ferdinand era infanta Portugaliei, Antonia). Cuplul „Duduia” și Carol au trăit liniștiți în vila din Estoril, Portugalia, pe malul Oceanului Atlantic fără să plătească vreodată pentru crimele făcute, pentru corupția și fărădelegile din timpul domniei, pentru dezmembrarea țării printr-o politică externă dezastruoasă. Carol II va muri de inimă la 60 de ani, în 1953, cum altfel decât în brațele Elenei Lupescu.

       

INDICAȚII DE CITARE:

Corneliu Riegler, „Carol al II-lea al României, domnia iubirii și urii” Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.