ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Claudiu Soare

Patriarhul din neant

Obsesia muncii este obsesia devenirii, aşa cum ne-au lăsat-o grecii moştenire, ca pe o ezitare nepotolită între fiinţă şi nimic, între fiinţă şi ideologii, între fiinţă şi partide religioase, filozofice, şi în fine, politice. Omul face demonstraţia fiinţei cu ştiinţa nimicului. Nimicul, însă, e simplu, e ceea ce încă nu ai devenit încercând să fii altul, altceva, următorul pas într-o demonstraţie nevindecătoare, netămăduită nici de cel ce vei fi devenit, acelaşi individ imperfect, stăpân pe toată ideologia perfecţiunii. Nimicul e harnic şi „devine” ceea ce va fi devenit înainte să vrea să devină ceva, când, iarăşi nimic înainte să devină ceva, nu poate să devină nimic…

Acest travaliu poartă voinţa imposibilului: credinţa, care vorbeşte despre ce nu există aici ca şi cum ar fi desăvârşit. Nimicul crede în nimicul în devenire, în efortul care lasă în urmă istoria şi violenţa ca pe un cult personal în care nimeni nu vrea să fie ceea ce este. Fiindcă tot ce devii prin devenire este un nimeni care s-a demonstrat pe sine ca pe o valoare de schimb între fiinţă şi nimic.

Imposibilul este viu şi nu are nevoie de numele tuturor celor ce muncesc zi de zi pentru a deveni nimeni, pentru a deveni ceea ce au pierdut când s-au înrolat în farsa devenirii posibile, fără întoarcere. „Voinţa e o violenţă a imposibilului”, dar poate că Emanuele Severino ar fi vrut să zică „imposibilul e voinţa nimicului”, demonstraţia credinţei ca ideologie a lui nimeni, care se crede fiinţă.

Fiii Europei, râvnită cândva de taur, au devenit ceea ce nu mai poate deveni. Roadele devenirii lor istorice (devenirea-muncă, dogma salvatoare în care au crezut) sunt astăzi aplauzele, revoluţia de week-end, olimpiada salariului, un paradis pentru nimeni.

Viitorul e un nimic care îşi aşteaptă renta, sfârşitul devenirii noastre.

*

Grecii antichităţii dispreţuiau munca – vreau să spun grecii născuţi sub o stea norocoasă; ceilalţi, artizanii, ţăranii, sclavii, munceau resemnaţi pentru ca favorizaţii sorţii să poată construi democraţia, civilizaţia viitorului. Filozofia, contemplarea, eroismul defineau Omul, cospecimenii lui legitimau „destinul”, fatalitatea. S-a fabulat mult pe tema asta, poate că însă nu destul: principiul pe care se întemeiază sclavia ne este pe mai departe interzis. Există oare o fisură în monolitul misterului, prin care să putem discerne transportul inconştient care împinge servitorul să danseze pe partitura celuilalt?           

O aşa-zisă înţelepciune a „vieţii”, insesizabilă în laşitatea ei, inocentează epidemia de aserviţi voluntari care face „năvod de oameni”, ca să reluăm o expresie a lui Neculce, pentru a îndreptăţi, spori şi înfrumuseţa „filozofia” muncii în masă, prelungire viguroasă peste veacuri a mentalităţii pe care s-a întemeiat democraţia în Grecia antică. S-ar zice că asistăm nici mai mult, nici mai puţin decât la democratizarea „stelei norocoase” sub pretenţiile căreia societatea se divide.

„Destinului” îi scapă însă un detaliu: cu cât mulţimea aserviţilor va spori, cu atât stăpânii se vor împuţina, până la paradoxul stăpânului unic, necunoscut, ultim, prefigurat deja prin monoteism. Ar fi prea frumos să credem că lucrurile vor lua o altă întorsătură înainte de împlinirea acestei prespective monstruoase – din experienţă, însă, ştim cu toţii că o tradiţie puternică nu se stinge, nu se discreditează înainte de a-şi potoli setea de a face ravagii.

Odată răscumpăraţi de nebunia stăpânului unic, la cine vor mai face apel sclavii pentru a fi eliberaţi?

*

Ca să venim pe lume nu plătim, viaţa ni se dă cu titlu gratuit, vântul suflă în plămânii noştri fără să pretindă vreun salariu şi nimic în trupul nostru nu se cere despăgubit. Totul este gratuit în noi, până şi gândirea…

Ne închipuim, însă, pradă unui delir de fidelitate, că trebuie să plătim pentru ca realitatea în care ne delimităm să poată funcţiona, pentru ca viaţa însăşi să nu întoarcă spatele acestei civilizaţii din ce în ce mai imaginare şi să nu refuze brusc să o ducă în cârcă. Plătim, până la urmă, în minţile noastre, ca să rămânem în viaţă… Am convertit faimoasa pulsiune a morţii, cu ajutorul aceluiaşi delir care ne-a transvazat într-o realitate atât de repede imaginată că îndată legiferată, într-o pulsiune improprie fiinţei, pulsiunea răscumpărării financiare a fiinţei.

Nu ştim „Cui” plătim sau cărei instanţe, iar mizeria acestei „responsabilităţi” de administrator al lumii, în care ne-am instalat, ni se pare atât de „raţională”, atât de „judicioasă”, atât de seducătoare, de ce nu, încât nu i ne putem opune şi nici nu vrem să o transgresăm. Doar moartea poartă valoarea greutăţii proprii în imaginarul nostru, al cărui ideal ar fi acela de a-şi justifica realitatea şi de a ne „transfigura” în felul acesta, de a ne acorda mai mult adevăr decât vieţii (naturii, de ce nu), promiţându-ne faptele de vitejie ale personajelor din benzile desenate, epilogul necazurilor noastre, mântuirea.

Dacă banii („prilej fără egal de a-ţi curge balele”, cum ar zice Léon Bloy) reprezintă un vis cu rădăcinile adânc înfipte în copilăria noastră neolitică, mândria de a fi pus mâna pe capitalul în aur al lumii, pe iluzia a ceea ce nu piere, spre a ne plăti un fel de nemurire de nepovestit, atunci plătindu-ne existenţa cotidiană, astăzi, nu înseamnă altceva decât că ne indemnizăm propriul simulacru de viaţă, propria mistificare, „viitorul”, o inexistenţă mai bună, ideală…

*

O credinţă de nezdruncinat s-a împământenit deci în mentalitatea timpului pe care îl trăim: a plăti pentru ca un vis să devină „realitate” face micile utopii posibile. Iar dacă acestea nu ni se împlinesc, putem invoca măcar această lăudabilă intenţie, care ne va îndreptăţi moral întreprinderea, aspiraţiile.  

Banii – sau seva moralei de metropolă (piaţă), zisă şi postmodernă – negociază ceea ce omul nu consimte să vândă, iar această avangardistă morală a banilor nu se lasă tulburată de dialectica delicată a unei întregi tradiţii de virtuţi din care ea nu face parte, pe care o refuză. În optica ei, banii sunt ca apa, atât de obiectivi când hrănesc viaţa, fără să îşi refuze vreodată rolul… Banii sunt precum viaţa, s-ar zice, se dăruiesc… Tot ce avem de făcut e să îi respirăm, să îi întâmpinăm în intimitatea existenţei noastre. De altfel, banii sunt parte a naturii, „cresc” în natură, graţie inteligenţei noastre imbatabile ştim să îi culegem de pe ogoarele planetei…

Cine mă poate contrazice când afirm că, învăluiţi într-un suflu moral care se poate plia tuturor capriciilor, erorilor şi perfidiilor noastre, banii preiau şi negociază eforturile noastre de a ne conforma unor legi care ne împiedică să ne ucidem unii pe alţii, că banii decid care dintre limburile îndepărtate ale pământului merită să fie civilizate şi care nu, că banii finanţează rezolvarea conflictelor noastre de creaturi tendenţioase, contaminate de viruşii tuturor psihanalizelor posibile, că banii ne garantează fericirea, de care, altminteri, nu suntem niciodată mulţumiţi…

În afara banilor, morala ar fi făcut din noi nişte sfinţi mutilaţi, nişte cadavre spirituale; dacă nu le-am fi acordat totul, cu siguranţă că s-ar fi răzbunat – şi nu ne-ar fi cruţat, nu s-ar fi instalat în rolul de intermediar veros între vieţile şi morţile noastre. Morala lor economică ne promite ceea ce discursul inflamat al utopiilor noastre nu îndrăzneşte nici măcar să afirme, iar dacă îi jurăm fidelitate ne va dezvălui taina prezentului, pentru ca astfel să putem să (ne) cumpărăm viitorul. Un „progres către şi mai multă suferinţă”, ar fi zis Orwell.

Plăteam (ne cumpăram) altădată iertarea divină, cumpărăm în prezentul pe care îl trăim astăzi gândirea, poate în felul acesta vom afla metoda, în fine, de a-i acorda, firească generozitate, Divinului iertarea. Dacă am putea cumpăra universul întreg, ca să îl împiedicăm să fugă de noi…

*

Nimeni nu ştie dacă are dreptul de a le vinde celorlalţi paradisurile sau infernurile de care se simte ameninţat. O facem însă, fie luând de bune „ordinele” susurate de vocea Divinului în anumite clipe de graţie fantomatică, fie dând liber curs aplecării servile de a ne dovedi fidelitatea faţă de o anume „politică”, mai seducătoare decât altele. Oroarea a justificat întotdeauna misterul…

E ca şi cum în (biroul) laboratorul ontologic al misterului s-ar preciza o strategie ocultă a binelui general, ale cărui raţiuni ascunse ar prevala în faţa binelui fiecăruia: „Îi vom obliga să-şi amenajeze ei înşişi o parodie de paradis, şi-l vor promite, şi-l vor vinde unii altora, vor munci cu toţii la edificarea lui, vor fi obligaţi până la sfârşit să lucreze la un nimic despre care vor fi convinşi că îi va salva. Tot ce avem de făcut e să îi lăsăm liberi. […] Trebuie să îţi plăteşti viaţa prin muncă”, zicea deja Phocylide din Milet.

Cum aş putea să cred, însă, că muncind îl „imit” pe Dumnezeu şi că astfel dau un chip neantului? Mi-aş justifica în felul acesta infirmităţile spirituale şi natura deficientă, împotriva căreia zic „eu” fără nici o remuşcare. Aş disculpa o întreagă cohortă de concepte etice (demnitate, responsabilitate, sacrificiu, devotament etc.) care cinstesc istoria prezentului cu retorica misionarului. Aş contribui la un viitor, deloc îndepărtat, în care dreptul de a aparţine civilizaţiei va depinde de obligaţia socială (constituţională) de a munci. Există vreo cale a răscumpărării păcatul de a trăi împotriva indulgenţei Adevărului?

„Conştiinţa [oamenilor] nu e un dat, e un produs”, îi plăcea lui Sartre să spună. Cei care nu înţeleg astăzi de ce nu mai pot profita în mod direct de fructele realităţii preferă să adopte imaginea  unor victime mulţumite că au stăpâni abstracţi. Cetăţeanul civilizat nu mai reclamă realitatea pe care ar vrea să o trăiască, ci mai degrabă ca absurditatea să fie clară, raţională şi funcţională. Cu cât vom fi mai convinşi că viaţa ne va fi facilitată (sic!) de „creşterea” economică (financiară), cu atât paradisul nostru va fi mai legitim, cu toate necazurile (termen generic pentru ranchiuna de a nu avea puterea să posezi totul) pe care le va presupune, poate indispensabile satisfacţiei universale.

Dacă viaţa nu e decât software-ul secret al unei discipline fără cusur, de ce să nu ne conformăm? De ce să nu mergem până la capăt, pradă schizofreniei, până la epuizarea a tot ce poate fi consumat pe pământ, ca să dispărem placizi, conştienţi că vom fi făcut „tot ce era posibil…”? În sensul acesta munca în masă poate avea o contribuţie inestimabilă: ea ne va ţine ochii deschişi până la suflul ultim, al ultimului dintre noi, care va munci degeaba pentru câteva minute în plus.

*

Omul resemnat („prin însăşi naşterea lui resemnat”, ar zice Bernanos) se metamorfozează încet-încet într-o maşină a sfidării prin omisiune, o maşină de sfidat vanitatea întregului univers. Cuprins de ghearele catifelate ale resemnării, refugiu ultim al oricărei înţelepciuni, omul înfrânt nu mai are de ce să se justifice; neutră, viaţa care încă mai palpită în carnea lui nu îi înfrumuseţează ruina. Schingiuit să fie de reproşurile conştiinţei, şi tot ar refuza să participe la acrimonia duhului propriu, care nu a ştiut să îşi călăuzească subiectul. La ce bun angoasa, căruia nu i se pot în vreun fel satisface capriciile, din moment ce nu avem nici ştiinţa, nici încăpăţânarea de a împlini ceea ce spiritul a investit în noi ca promisiune…

În sine, viaţa nu ascunde toată această confuzie intelectuală care împinge omul înfricoşat să se prăbuşească; nimic din acest element misterios, care ne duce în cârcă pe toţi, nu are alt ţel decât bucuria înfloririi gratuite. A-ţi înhăma viaţa la contractul „reuşitei” evocă în primul rând promisiunea eşecului.

A eşua în resemnare nu este întotdeauna un fragment de roman proustian, Proust însă a formulat la modul desăvârşit orbirea în faţa micilor miracole care ne vin în sprijin, şi pe care le dispreţuim, mai cu seamă când suntem atinşi de aripa insuficienţei, a căderii, a absenţei, a tot ce ne lipseşte. Până la urmă, fiinţa ni se conservă intactă în eşec, ca într-un uter de gheaţă, mai translucid decât comedia de circumstanţă a existenţei. „A-ţi rata viaţa”, zicea Cioran, „înseamnă să faci poezie fără să ai nici un fel de talent pentru asta.”

Aşadar, omului resemnat i se cuvine un „viitor” neîmpovărat de „obiective”. Refuzul omului resemnat concentrază în el divorţul de o lume care l-a purtat către o astfel de înfrângere. Omul resemnat nu mai trăieşte pentru propriul eu şi nu mai subscrie la ceea ce, ca să ne justificăm imaginarul, numim alteritate.

Epifenomen al ratării (existenţiale, conform pretenţiilor), resemnarea (ne) este o trimitere spirituală în abis. Dacă vom reuşi să învingem atât de nefilozoficul angst care ni se pare că ne provoacă neputinţele, vom şti să descoperim în resemnare suveranitatea stoică a sclavului eliberat. Fiindcă a fi resemnat înseamnă a-ţi fi învins fricile – chiar dacă îţi vei plânge viaţa ca un mort… Să plângi însă pentru ce eşti, şi nu pentru promisiunile a ceea ce ai putea fi, scoate la lumină omul ascuns, omul fără devenire, insuportabilul „eu sunt cel ce sunt”.

INDICAȚII DE CITARE

Claudiu Soare, „Patriarhul din neant” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.