ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Claudiu Soare

Numai un om care vrea să trăiască se ia la harţă cu zeii.

Aceste expresii ale vieţii: prostia, răutatea, trădarea, durerea, cruzimea, spaima, resentimentul, străbătând seninătatea, visând definitivul, petrecerea de final, ultima noastră mărturie, viitorul stilistic al zbieretelor, ferocitate, confort şi zbucium, zbatere, multă zbatere, multă greşeală de îndreptat, care se va acumula temeinic, care se va preda în şcoli, care se va predica, multul, copleşitorul mult, care ne va sufoca, dorind puţinul, întoarcerea. Vor mai fi trupuri pentru noile chinuri, necunoscute, neîncercate, care ne vor fi dat misterul vieţii şi al morţii, puţinul ameninţător, ameninţător?

Numai cutreierând Luna devii nemuritor, fiindcă o faci pentru oamenii care nu au amintiri şi pentru cel ce simte nevoia de a se justifica înainte să-şi zboare creierii. Ori pentru confuzia pe care o facem când luăm poezia drept paşaport pentru nemurire şi pentru că cei morţi nu mai pot comite nicio nedreptate împotriva noastră. Dar mai cu seamă pentru că dragostea nu poate fi justificată, o crimă însă da. Şi pentru că a scrie un tratat despre privighetoare înseamnă să fii convins în sinea ta că nu ţi se poate întâmpla să mori ori că înfrângerea este un miracol divin, ca şi chitara între măslini. Nu ai de ce să opreşti din delir femeia care te sărută, nu ai de ce să renunţi la maladiile şic ale vidului, precum amintirea, de pildă, care nu iartă decât în poezie.

Mi-am făcut până la capăt datoria. N-am fost fericit. N-am plecat dintre oameni nemuritor. Numai neputincioşii sunt nemuritori – valeţii păsărilor de hârtie. Un vers e o bucurie care trebuie ferită de oameni. Cele mai frumoase gânduri pe pămînt mi-au dăruit medalia ratării, delicateţea neomului. Se cuvine deci toamna să nu vreau să fiu fericit.

Nu ar fi trebuit să fiu copil decât după moarte. Nu ar fi trebuit să mi se spună că exist decât după ce voi fi salvat de la moarte un om, un singur om măcar, cu aceste cuvinte ale mele. De aceea am copilărit pe Valea Hârtibaciului, ca să pot regreta mai târziu paradisul. Abia acum înţeleg că Ardealul este triumful artizanal al unui libido molcom. Singurul comunist din sat era Hristosul răstignit în faţa căminului cultural. Sătenii creşteau bivoli negri, pe care îi contemplam seara întorcându-se de pe lună, aidoma literelor care ţi se preling din ochi înapoi în carte. Mai melancolic decât mine doar Gâbu, văcarul, era, pe care l-a călcat mocăniţa, o, ca pe niciun alt văcar existenţialist din lume. Din satul acela vegheam pădurile în care plâng acum. Odiseea spaţială 2001 (sau plictisul universal) s-a născut la sat, în zilele cu ploaie, în mintea unui Hall ţăran şi singur, aşteptând, aşteptând. Dar dacă te gândeşti la copilărie o faci pentru că nu ai murit de tânăr. Amintirile frumoase sunt pentru laşi. Mi-ar fi plăcut să fiu unul din copiii inventaţi în cărţile lui Stephen King.

Fusese o noapte cu alcooluri vinete şi cu păcate pe care numai Viciul ţi le dăruieşte fără tristeţe, până la răsărit – când am văzut îngrozit oamenii-mumie. Chiar dacă timpul ar interzice bunul simţ, ei tot s-ar trezi dimineaţa devreme, toţi, cu floarea depresiei între dinţi, pieptănaţi, parfumaţi, frumos îndoliaţi. Dacă privirea e o subtilă convenţie a vicleniei, în urma ei înseamnă că nu rămâne nimic şi cu toţii ne putem îndrepta conştienţi spre Însingurare. Când am deschis fereastra, ca să-mi regret cu ochii în zare amintirile, ei umpluseră deja străzile, birourile, sarcofagele – şi cu gemete surde produceau fierea pentru sfârşitul Lunii şi al aurorei, oamenii-mumie, cu neliniştea mortului pentru ziua de mâine. Din ceruri sufletele-mumie îi îndreptăţesc, mi-am zis palid, vor crea pentru ei timpul-mumie şi aerul-mumie de respirat, râurile-mumie şi copacii-mumie, iubirea-mumie şi naşterea-mumie. În curând soarele-mumie va lumina în silă această civilizaţie a mumificării, cu arta mângâierii secrete a coapsei, în sus… Şi mi-am dat seama din ce în ce mai îngrozit că sunt nemuritori. Nu, moartea nu poate fi ucisă prin mumificare, mi-am zis naiv, fără să ştiu că astfel au dresat-o şi că îi pot administra liniştiţi sedativul muzicii lor mumie. Am coborât atunci în stradă să le arăt ce poate Mortul împotriva paradisului. Am ofensat o tânără-mumie făcând să-i zboare din păr un gând cu zîmbet lucifer, am lătrat o sonată de Beethoven într-o grădiniţă plină de copii-mumie predestinaţi gloriei, am călcat în picioare florile-mumie din curtea palatului în care doarme şi visează obscen, pentru popor, Maimarele-mumie, în fine, am spart şi un geam – aşa că au venit să mă aresteze. Văzînd însă că sunt mort mi-au suflat în faţă duhoarea nemuririi lor şi mirosindu-mă cu scârbă m-au lăsat. „Ăsta e liber!”, a strigat unul dintre ei. „Pleacă, să nu te mai prind că ieşi din Perimetrul Dispreţului.”

A venit vremea ca timpul neantului să devină timpul meu. Precum soarele răsărind, care nu este viu. A venit vremea ca neantul timpului să îşi piardă răsăritul şi să se ascundă în trupul meu. Trupul şi moartea, iată cuplul cel mai nefericit din univers. Ce ficţiune îmi permite să trăiesc în această lume de după neant? A venit vremea să îmi înfig dinţii în neant, să smulg din el floarea nimicului şi să trăiesc fără să exist, om care nu poate fi gândit, care îşi strigă absenţa fără să vrea să fie găsit. Ca un surâs surprins în plină meditaţie.

Ca să pot trăi un gând din afara lumii cerşesc nebunia. Am nevoie de nebunie ca să-mi pot alunga indiferenţa faţă de moarte şi pentru sarcasmul supremaţiei. Proştii mi-ar reproşa că iubesc aceste cuvinte orgolioase, dar, vorba lui Kundera, “nu poţi spune adevăruri cu voce piţigăiată”. Sunt care fac efortul făţiş de a-şi ascunde impulsul către nebunie de parcă ar căuta înfriguraţi o pudrieră într-o latrină de Teleorman. Eu însă cerşesc nebunia, iar singurul argument real şi obraznic în sprijinul acestei nebunii este cerşetoria: cine reuşeşte cerşetoria de geniu nu mai poartă obligaţia de a fi om. Nu mai poartă obligaţia de a fi nimic din lumea asta. Va sta şi va întineri în pudoarea propiei umbre până la întâlnirea cu tot ce nu a avut importanţă pentru ca lumea asta să existe. Iată ce se împlineşte acum, chiar în clipa aceasta, un miracol naiv, dar fundamental: tăcerea, care s-a oprit din alergare ca să dea paradisul pe o poezie.

Viaţa este un simplu gând care nu se poate gândi pe sine. Puţinele gânduri pe care le mai am sunt pline de o amintire cu altfel de fiinţe sau cu foşti oameni şi nu interesează pe nimeni. Pentru că oamenii sunt ocupaţi mai ales cu celebrarea confuziei. Voi muri ca toţi ceilalţi înaintea mea, regretând arta de a mă chinui.

Numai el, Neputinciosul, fără drum în himeră, cu ten sepulcral, el trebuie invocat, cu spaimă, cu scârbă, El ne reprezintă în coşmar, El, care întunecă oraşul cu lentoarea melancoliei, amintindu-şi până la vânăt că s-a născut cu nepăsarea cadavrului fericit în iubire, numai Neputinciosul, Strigoiul, se poate astfel bucura de favorurile neîngăduite ale himerei, de zborul paralizat spre ultimul gând viclean în viaţă, care îi îngheaţă picioarele. Dar nu e nevoie să te prăbuşeşti ca să auzi în fine muzica insultându-te. Cu mâinile chircite în propriul gâtlej, cu ghearele în jugulară căutându-şi mila, degerat acum în februarie, când ar fi vrut să moară mirosind liliacul, care să facă din el om civilizat, cu ochi de şarpe, cu mâini de îmbrăţişare, şi huiduit de moarte, care preferă mai mult batistele albe, îi fuge hoitul ajutat de nenoroc, îi cade în praf scheletul orb, petalifer, elementara veşnicie de care suntem în stare, ca să fie cândva târziu descoperit de alţii şi dat exemplu de mirare şi pus să le vorbească despre melancolie, despre Himeră.

Iertarea e mai trebuincioasă în dispariţie, mai aproape de despărţire. Dar câtă iertare se va strânge în urma noastră, din care am făcut lectica decăderii, pentru noua morală, pentru noua muzică, pentru noua poezie, pentru noile necesităţi, care ne vor dărui spaime noi, inimaginabile spaime de fericire, o nouă moarte, cu totul altfel, să nu ne mai fie teamă că viaţa s-ar plictisi de noi pentru că am trăit tot ce am putut închipui că trăim şi că s-ar despărţi de noi închipuindu-şi că ne iartă.

Să nu credeţi că amintirile vă sunt fidele ori că vă puteţi retrage în ele ca să vă ascundeţi de ceilalţi, de voi înşivă. Amintirile devin spectre libere, în agonie, şi întotdeauna se întorc din capriciu sau cu viclenia premoniţiei. Vă spun toate acestea ştiind prea bine despre ce vorbesc, fiindcă eu sunt Regele amintirilor, suveranul încoronat de memoria tuturor oamenilor, cărora le port amintirile spre neant, pentru ca viaţa să se destrame în ei ori pentru ca alte lumi să fie posibile. Vă spun toate acestea fără emfază şi fără pretenţia că m-aţi crede. V-aţi întrebat de ce suntem în această nouă lume fără istorie, fără vestigii sau ruine şi fără amintiri, fără străzi, dar cu trotuare de metal albastru, pe care vă plimbaţi aiuriţi, şi cu parcuri suspendate, cu flori halucinogene care filtrează lumina precum junglele de odinioară? Cum e posibilă apariţia unui om gata civilizat, inteligent, primenit cu toate darurile fiinţei superioare? Să fi înviat cu toţii din lumea altor morţi? V-aţi întrebat de ce numai eu am harul vorbirii şi voi nu? De ce sunteţi cu toţii muţi, atoateştiutori şi superiori mie? V-aţi întrebat de ce nu aveţi noţiunea trecutului şi nici pe aceea a viitorului, de ce muriţi cu atâta bucurie şi de ce nu suferiţi de nimic? Imaginaţi-vă că odinioară lumea încă mai respira inocenţa melodramei şi toate depindeau de cuvânt, trupurile oamenilor se exprimau în cuvânt, lumea, viaţa erau în cuvânt, erau cuvânt. Oamenii abuzau de cuvânt. Oraşele aveau case care închideau între ziduri fericiri şi tragedii, dar să nu vă gândiţi la vreo vîrstă de aur, cuvântul nu edifică paradisuri. Suferinţa, pe care voi nu o cunoaşteţi, avea o adresă precisă, o, se ridica spre cerurile altei lumi, visată cu îndârjirea promisiunii pe care Divinul le-o făcuse oamenilor. Iar vieţile oamenilor erau pline de amintiri.

Amintirile deveniseră lucrul cel mai de preţ, unii chiar credeau că le vor lua cu ei în moarte, atât de important era cultul amintirii în vremea aceea. Ştiu că nu mă luaţi în serios, cum aţi putea-o face în faţa unuia care se chinuie vorbind? Sunt sigur că nu înţelegeţi ce vă spun, dar Divinul mi-e martor că numai cuvântul vă va putea împinge să gândiţi altfel despre voi înşivă.

Cine este Divinul? O amintire, desigur. Dar eu nu ştiu să vă descriu această amintire cu oameni pe care cuvântul i-a distrus.

Zi de noiembrie funebră de cenuşă. Calea Lactee întreagă e o zi de noiembrie pe o stradă în noiembrie, cu morţi duminicali. Stau cuvintele de scrum sub orizont după ce ţi-a ars mâna scriindu-le pe nisipuri absente, ca să nu rosteşti adevărul. Adevărul e în dezolarea de noiembrie un nimic de care nu te poţi îndrăgosti. Un om de noiembrie păşeşte către moarte. O femeie de noiembrie îl pierde în fum. Viaţa în noiembrie, în limba română.

INDICAȚII DE CITARE:

Claudiu Soare, „Numai un om care vrea să trăiască se ia la harţă cu zeii.” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.