ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Claudiu Soare

Luciditatea este doar o întâlnire cu nimeni

După un an de tăcere, un an fără lecturi… Precum gânditorul antic, care (îşi) citea existenţa. În jurul meu scriitori care recompun obsesiv o realitate, aceeaşi poveste a mirării sau a stupefacţiei că existenţa ni se arată aşa cum o creăm sau o trăim. Schizofrenii alternative. Li se pare important… Defularea este o instituţie „culturală”. Li se pare că din această pepinieră de boli psihice blânde poate răsări omul care ar trebui să fie. Literatura este discursul agoniei comune, în care nimeni nu poate fi lucid. A vedea absurdul, de pildă, înseamnă că agonia s-a împlinit şi se exprimă limpede. Dacă îmi consemnez aici gândurile o fac pentru că sunt sufleteşte ireal, nu pentru că aş înfrumuseţa astfel specia. Şi poate înţelegând că agonia este arta care justifică naşterea şi moartea.

Nu clarificăm nimic gândind. Nu facem altceva decât să ne încercuim existenţial pe noi înşine. Să ne trasăm limitele. Să le definim. Să simplificăm existenţa până la punctul în care suntem. Ca să putem ieşi. Gândirea este o închisoare în care sărbătorim indefinitul. În care ne confirmăm înspăimântaţi de presimţirile liniştii.

Existenţa împreună e paradisul frustrării. Este pădurea plină de acelaşi copac, copacul lui „eu nu…”, sinteza hegeliană perfectă a individului visat pe Fugile lui Bach pe care nu le poate interpreta nimeni.

Trăim pentru a ne confirma în absenţa certitudinii. Atâta timp cât festivităţile agoniei confirmă existenţa în comun certitudinea până şi a celui mai neînsemnat sentiment trimite la prăbuşire. Agonia urbană a cotidianului face lumina inutilă. Trăim pentru a ne confirma această experienţă a figurantului nevrotic într-un film despre un zeu nebun.

Există o singură certitudine, aceea care ne-a fost refuzată de la început. A fi este un teritoriu de după libertate. A fi sunt funeraliile libertăţii. Certitudinea este ceea ce nu poţi fi, nu ştii să fii. Este ţărmul invizibil. Necesitatea certitudinii în vieţile noastre confirmă opţiunea agoniei în comun: câtă vreme a fi este doar o certitudine termporară nuanţele nebuniei sunt superioare adevărului care ni se refuză.

Universul nu poartă nevoia de a fi „descoperit”, disecat, gândit de om. Universul nu este cartezian. Dacă îi purtăm elementele chimice, asta nu înseamnă în mod real că suntem. A fi nu are coordonate gândite. La început, a fost. Trăim numele fără sfârşit al unui trecut. Ne amintim trecutul lui a fi. 

***

Cine are nevoie de viaţa mea atât de îngrijorată de gândirea mea? Să nu ne confundăm nefericirea cu singurătatea în locul căreia s-a aşezat gândirea. Nefericirea este numele unei stări de graţie nenumite, în timp ce gândirea este nefericirea unei stări de graţie stinse.

Luciditatea e împotriva instrumentelor care pretind că exprimă luciditatea. Şi până la urmă e împotriva cuvântului însuşi. Orice formulă memorabilă, text sau teorie îşi au contracuvântul, contraformula, contrateoria. Orice logică îşi are contralogica ei, la fel de logică şi poate mai sprinţară. Luciditatea nu e inteligentă, pentru că se situează în afara sferei utilului, a frumosului ca util gratuit, a adevărului ca beneficiu al eului, a binelui ca ideal al utilului, a beatitudinii ca suficienţă metafizică. „Are cuvântul existenţă sau nu?”, se întreabă însuşi Zuang-Zâ. Primul cuvânt rostit de om este la fel de insignifiant ca ultimul cuvânt pe care îl va rosti ultimul om din univers. Originea cuvântului este sensul efemerului. Însă luciditatea este altceva, un efort de transcendeţă dinspre lipsa de origine (sau neoriginea) spiritului către lume. Cuvântul nu face decât să exprime această curiozitate transcendentă, imaginând-o ca pe o rătăcire cu oaze de claritate. Cu oameni rătăcind după consolarea cuvântului. Luciditatea este însă doar o întâlnire cu nimeni.

Epoca e neîndestulată de narcisism. Specimenele acestei maladii vor triumfa, curcubeul sumbru al metastazei pe care o propagă în curgerea lentă a speciei către confortul lipsei de discernământ este ireversibil. Dincolo de oportunismul manipulator, narcisistul este trădat însă de un curios capriciu al performanţei: odată satisfăcută setea de sine, inevitabil amurg cu reverberaţii de stupefacţie, narcisistul îşi contemplă „opera” şi e dezamăgit: nu mai e nimeni în jurul lui cu care să se confrunte; narcisişti aidoma lui, desigur, nu există, a rămas doar el, singurul exemplar uman reuşit, iar cadavrele victimelor sunt inutile. A venit timpul, deci, să-şi cizeleze legenda, să-şi scrie memoriile, să-şi etaleze sfârşitul onorific, să intre, aşadar, în „istorie”, ultima ratio. Mulţi, însă, cu asta încep, semn că libelula cerebrală a narcisistului are multe aripi: inevitabil megaloman, narcisistul e mai precoce decât cospecimenii lui, „progresul” i se datorează. Şi fiindcă alunecarea lentă a speciei către confortul lipsei de discernământ este mai mult decât vizibilă, narcisismul va fi normă, „normalitate” cu narcisişti perplecşi şi cu iubitori de animale de companie.

Suntem întotdeauna mai mici decât idealurile la care ne înhămăm. Ştacheta idealului îţi deformează într-atât optica, încât privirea de sine devine monstruoasă, dezlănţuită, ireverenţioasă, inconturnabilă: progenitura idealului se transformă într-un megaloman pentru care idealul rămâne o nuanţă plicticoasă. Idealurile megalomanului sunt, de altfel, legiune, o adevărată destituire a posibilului, fiindcă totul îi e… posibil. Megalomanul va fi cel care dirijează idealul (sic!), îl admite sau îl justifică, iar idealurile celorlalţi sunt o glumă… Ne înşelăm dacă îl considerăm bolnav, el e singurul care îşi ia idealul drept ceea ce este şi pentru care nu se sacrifică.

***

Nebunia de a crede că dacă toţi gândim la fel ne salvăm este la fel de neîntemeiată ca nebunia de a crede că dacă toţi gândim la fel gândim bine (ecce!). Cu siguranţă, nebunia de „a gândi cu toţii la fel” este formula însăşi pentru „a nu mai gândi niciunul”. Numai nimeni gândeşte identic cu sine. Gândirea lui nimeni este a nu gândi nimic sau a gândi ca nimic. Abstractizez, însă, o alegorie seacă. Tot ce dorim este să reducem gândirea la un instrument de disciplină utilă, organică, metabolică. Variaţiunile acestei pulsiuni către unanimitate nu dovedesc decât că a gândi în comun este opera unui Ianus traumatizat, incapabil să se exprime altfel decât autoreferenţial. În definitiv, numai omul este mai prost decât sine însuşi.

INDICAȚII DE CITARE:

Claudiu Soare, „Luciditatea este doar o întâlnire cu nimeni” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.