Claudiu Soare
Gânduri pentru un imposibil deschis
A crede în nemurire e ca şi cum ai spune că poţi vedea la mare, mare depărtare ceea ce nu se poate vedea de foarte, foarte aproape. Şi totuşi, nemurirea e cea mai îndreptăţită dintre revendicări, cea mai îndreptăţită dintre utopii, fiindcă justificată de cea mai mare nedreptate care i se face fiinţei vii: moartea. Maturitatea în gândire aduce cu ea ineluctabilul deznodământ, certitudinea morţii, o informaţie venită din neant, semnată de nimeni, o avertizare difuză – ai zice că „asasinul” îşi etalează în felul acesta manierele. Gândul la viaţa fără de moarte, la nemurire, nu pariază însă pe diplomaţia gratuită a speranţei şi nici pe elocinţa provocării naive, pentru a broda tabloul unei călătorii pe care, de fapt, o facem clipă de clipă, ignorând moartea – o călătorie către ceea ce gândirea omului a făcut sau poate face din ceea ce numim viaţă. Nemuririi, gândul îi este suficient: când ne revendică trupul, fiinţa, moartea are nevoie de altceva, care nu este gând.
Nu are importanţă dacă propoziţia ultimă se verifică sau nu – altfel spus un (astfel de) gând nu poartă necesitatea demonstraţiei decât dacă ţinem neapărat să ne protejăm de exerciţiul şi de gratuitatea gândirii, sau dacă suntem adepţii gândirii absurde care refuză să gândească un anumit lucru ori consideră că sunt lucruri care nu trebuie gândite. Un gând va fi întotdeauna „adevărat” în măsura în care ne confirmă convingerea, credinţa, intuiţia, întâlnirea cu sine însuşi, tulburătoare şi inexplicabilă. Nemurirea este unul dintre aceste gânduri fără sfârşit, la capătul demonstraţiei căruia nimeni nu va putea ajunge vreodată.
Nemurirea este o utopie a cuvântului, nici biologică, nici religioasă, dat fiind că totul a început prin cuvânt, şi nu prin disecţie, nici prin aplicarea directivelor divine. În sens biologic (medical) şi religios, efortul ni se concentrează asupra metodei optime de a ţine moarea la distanţă, de a o amâna, acceptând deznodământul. În optica iluminaţilor de tot felul, viaţa de după moarte ar fi o „viaţă” eternă şi nouă, dar mă întreb dacă ar fi într-adevăr o viaţă şi nu, mai degrabă, ceea ce gândirea numeşte viaţă, ceea ce gândirea trăieşte, într-un mod diferit de ceea ce ştim că e viaţă, diferit de ceea ce trăieşte copacul sau peştele în apă. Fiindcă gândul, intuiţia prin care ne întâlnim gândirea, ne fac să trăim altceva decât binele paharului de apă pe care îl bem când ne e sete, o altfel de prezenţă a vieţii, o altă identitate a vieţii, care parcă nu are nevoie de moarte ca să devină eternă, să se înnoiască.
&
Gândirea nu ne poate sustrage condiţiilor de existenţă ale lui a fi, nu se poate împotrivi morţii; consolatoare, totuşi, îşi declanşează în noi manifestările protectoare, iniţiindu-ne în nemuriri de o clipă – ca să ne îmbrăcăm în vis ca într-un altul invizibil, insesizabil, la nemurirea căruia nimeni (neantul) nu are acces. Fiindcă visul este al muritorului, al omului cu sfârşit inegalabil.
Nu ştiu cât de spirituală ar putea fi nemurirea omului, însă mai mult decât evidentă ar fi şi, dacă o presupunem, este originalitatea ei. Nu e de trecut cu vederea faptul că am reuşit să compromitem şi să corupem tot ce ni s-a dat ori ni s-a revelat, ca muritori, până şi subtila substanţă a sufletului prin care ni se permite să trăim cele frumoase şi fericite, aşa că nu e gratuit nici să ne întrebăm în ce fel am putea modifica metabolismul nemuririi noastre posibile, cum am putea-o descalifica, măslui, cu ajutorul zestrei intime pe care am acumulat-o, şi până la urmă cum am îmbolnăvi-o, cum i-am întoarce spatele, cu ingratitudinea binecunoscută a creaturii sătule de bine.
Pentru că funcţionăm, ca specie, prin provocare, cuvânt de ordine al istoriei noastre de până acum şi pretext a ceea ce, inconştient, s-ar zice că rezumă psihoza răscumpărării în faţa unei ipotetici Căderi: visul fără limite de a fi în Ideal, unde presupunem că şi omul e… ideal. Deocamdată, însă, ideal ne este omul nemuritor, vindecat de vise, de imposibil, de parcă nu am şti că în nemurire omul ar fi încarnarea perfectă a absurdului, omul fără vis, fără conştiinţă, fără întrebare, fără limită.
Vom fi obţinut ceea ce aveam în paradis, cu surplusul imaginarului, însă, armă împotriva căreia nemurirea, şi nici moartea, de altfel, nu ştiu cum să se apere – această rămăşiţă a muritorului, de neşters din moştenirea nemuritorului. Imaginarul care pretinde întotdeauna altceva în locul a ceea ce este, şi care va stârni nemulţumirea nemuritorilor, iarăşi patologia plictisului, nostalgia de după înfrângerea morţii, şi până la urmă autismul definitiv.
În nemurire, gândirea nu ni se poate manifesta aşa cum ne-am obişnuit, nu am mai avea nimic de recuperat cu ajutorul gândirii, ar fi cel mult o boală estetică, simptomul fin al regretului; am visa, poate, la „revelaţiile morţii” aşa cum am visat la nemurire. Vârsta de aur a morţii nu va mai fi însă posibilă, fiindcă nemurirea e ireversibilă, ne-am întors la vârsta şi mai de aur a celor doi din paradis; a doua cădere, orice am face, nu se va petrece, deja am devastat şi pomul lăudat al vieţii şi al morţii.
&
Nemurirea face parte din imposibilul cu ferestrele deschise căruia îi aparţinem şi în consecinţă, aşa cum viaţa şi-a creat omul necesar, aidoma îşi va confecţiona şi ea reprezentantul, „omul nou”, dacă ne permitem astfel de „prejudecăţi servile”, cum ar zice Rousseau. Fiindcă înnoirea muritorului ar face doar gloria absurdului, cu neputinţă fiindu-ne să renunţăm la zestrea intimă pe care am acumulat-o şi prin care ne justificăm.
La fel de absurdă, însă, ar fi şi despărţirea de om în „noul Adam”, nemuritor şi prin urmare „desăvârşit” – fiindcă inutil, inutil gândirii, al cărei ţel, din postura în care ne aflăm, ni se pare a fi al ascensiunii, al înălţării, chiar dacă nu ştim către ce, în ordinea cărei finalităţi. Dacă nemurirea s-ar situa la capătul acestei „ascensiuni” prin gândire, nu îmi pot închipui decât transfigurarea speciei într-un fel de populaţie de… zei, lucru improbabil, dacă stau şi mă gândesc la noţiunea de zeu ca la o funcţie ontologică – altfel spus nu pot vedea cerurile pline de zei „omeneşti” propovăduindu-şi clarviziunea sau concepând fiinţe destinate fericirii, beatitudinii, iertată fie-mi digresiunea.
Reprezentanţii ficţionali ai nemuririi ar trebui mai degrabă să fie supravieţuitorii acestei specii destinate imaginarului, visului, artei şi extazului trupesc, cu titlu de exemplu, întru îmbogăţirea (splendoarea) fiinţei în tabloul fără sfârşit al imaginarului divin.
Fiindcă nu ni se cuvine nouă nemurirea, această născocire miraculoasă în ordinea „revelaţiilor” noastre, prin care să ne descotorosim de obstacolul principal (şi beneficiarul privilegiat) care ar sta în calea justificării ultime (a ceea ce suntem) a răului nostru, sub toate nuanţele lui: odată scăpaţi de angoasa răului, de această frică salutară a conştiinţei, vom putea fi oameni în deplinul înţeles pe care ni-l atribuim, împotriva oricărei utopii, a oricărui vis, liberi să punem universul cu botul pe labe, liberi să ne însuşim toată puterea posibilă, ca să putem înlătura tot ce ne stă în cale, în calea frustrării de a fi (doar) oameni, ca să putem inventa în locul universului ăsta obscur o lume numai a noastră, în care să murim de plăcere şi să înviem, odihniţi, când ne cade nouă bine.
Pentru că tot ce am înţeles până acum e că fiinţa, căreia îi suntem „frunce”, e una şi definitivă – şi asta ne dă dreptul la tot.
&
Omul nemuritor ar fi, aşadar, un om fericit, împlinit în vocaţia şi proiectele lui de viaţă, blagoslovit de bunăstare materială şi ferit de ghearele îndoielii, de otrava resentimentului. „Nemurirea individului e totuna cu a perpetua la nesfârşit o eroare”, ar zice, totuşi, Schopenhauer. Opţiunea vieţii fără sfârşit i-ar fi, desigur, mai puţin benefică cerşetorului, bolnavului, sărăntocului umilit, omului strivit de nereuşită ori de secreţiile asasine ale viciului. În sensul acesta, nemurirea ar fi o consecinţă (o selecţie) a corectitudinii morale şi, după moda zilelor noastre, politice; nu putem concepe nemurirea criminalului, nu putem concepe nemurirea ca nedreptate, nemurirea nu poate fi coruptă…
În optică morală, nemurirea ar trebui să fie un epifenomen al atât de contradictoriei selecţii zise naturale, de tip darwinian – şi aşa va fi, dacă vom reuşi… Pentru că nemurirea la care aspirăm este una concretă, reală, pipăibilă, şi nu poate fi compromisă filozofic… Nemurirea nu poate fi democratică, echitabilă, nemurirea nu poate fi la îndemâna oricui.
Am fost muritori pentru că ne-am îngăduit toate câte ne-au trecut prin minte, pentru că am fost (lăsaţi) liberi – şi enoriaşii cumsecădeniei şi bigoţii moralei, dar şi sceleraţii, anarhiştii şi asasinii. Acum suntem nemuritori, oameni noi, superiori libertăţii şi provocărilor ei, detaşaţi, eliberaţi de omenesc, de plăgile intime care ne dictau suferinţele, eliberaţi de vis… „Singurul argument împotriva nemuririi este plictisul”, ar zice însă Cioran.
Dictatura nemuririi ar fi plebiscitată fără ezitare; nu numai, însă, că nu ar fi resimţită ca o dictatură, în absenţa opozanţilor, dar prin însăşi unanimitatea ei ar pune în practică regimul (politic) desăvârşit la care a visat Platon, atât de necesar iresponsabilei idei de paradis.
&
Nu puţini au fost cei care au crezut că demonstrează, conform regulilor logicii, existenţa Divinului prin simpla idee de Divin: dacă nu poţi trece dincolo de această idee prin gândire, înseamnă că ceea ce se ascunde în spatele ei e real şi „adevărat”, deci Divinul există. Aşadar, nemurirea „există”. „Sunt de-a dreptul încântat să mă cred nemuritor precum însuşi Dumnezeu”, nota Charles de Secondat.
Atâta doar că raţionamentul (ceva mai onest) al omului dintotdeauna este următorul: câtă vreme sunt în viaţă, sunt nemuritor, şi tot ce am de făcut e să mă manifest ca un nemuritor; nimic din ce făptuiesc nu ar trebui să se împotmolească în incertitudinile judecăţii; tot ce am de făcut e să arăt că nemurirea îmi dă puterea unei suveranităţi depline, şi materiale şi morale, putere care îmi permite să creez un ersatz de lume „după chipul şi asemănarea” mea.
Aşadar, toţi suntem tiranii propriilor noastre vieţi, ai universului nostru personal. Realizând că în fiecare dintre noi există un nimic care se supune voinţei noastre, ni se pare că natura ascunsă a Divinului ne este la îndemână – căruia, după toate aparenţele, nu îi place să îşi manifeste ascendentul pe care îl are asupra noastră, dar adoră să se supună dorinţelor noastre… A fi însă despotul propriului spirit nu îi este uşor omului, la început valet fără stăpân, metamorfozat prin cunoaştere în propriul servitor.
Că ne reprezentăm sau nu în conştiinţă coşmarul morţii, asta nu ne împiedică, deci, să ne trăim „nemurirea” ca nişte satrapi ai existenţei. Numai că existenţa asta nu este un mediu doar al nostru, îl cuprinde şi pe celălalt, ceea ce are drept consecinţă faptul de a ne mutualiza tirania personală – prin urmare unii devin mai „nemuritori” decât alţii (marginalii, săracii, africanii, dacă vreţi), care se expun în felul acesta unui statut de nemuritor ratat, eşuat în neputinţă. Altfel spus, nu se poate construi o civilizaţie a bunăstării (a luxului, obiectiv ultim al „creşterii economice”) decât exterminând „nemuritorii rataţi”, în termeni eufemistici „eliminând” sărăcia. Nemurirea („O vorbă goală, pentru cine moare de foame”, ar zice O’Henry) nu poartă astfel nevoia demonstraţiei, ne e la îndemână, numai astfel paradisul ne va fi posibil… Nu asta e recompensa celui care asudă pentru un loc sub firmamentul viitorului?
Nimic (din ce facem) nu ar avea înţeles, dacă am fi nemuritori, nimic, nici munca, nici efortul gândirii, nici măcar împotriva plictisului. Toate în natură ar vedea lumina zilei şi ar dispărea în jurul nostru fără să ne pese. Ar fi, poate, cazul să exterminăm viaţa întreagă de pe pământ ca să ne găsim locul…
INDICAȚII DE CITARE:
Claudiu Soare, „Gânduri pentru un imposibil deschis” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
