ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Claudiu Soare

Delict simbolic împotriva morţii

Dacă tot ce ne imaginăm şi nu punem în fapt rămâne în teritoriul întunecat al memoriei, pregătindu-ne astfel ficţiunea postumă, probabilă, improbabilă, posibilă, şi dacă toată această „informaţie” intimă, mai mult decât intimă, nu dispare, ci se organizează într-un cosmos inefabil, nemărturisit, înseamnă că toţi care am fost şi suntem ne vom regăsi în realitatea unei ficţiuni atât de a noastră, nejustificată de niciun alt fel de altă realitate „obiectivă”, încât toată „populaţia” de fiinţe ficţionale astfel proiectate va sta sub autoritatea unui singur principiu, al himerei îndreptăţite.

Acest tip de transcendenţă neargumentată şi neîntemeiată nici ontologic, nici teologic, nici conform imaginarului articulat gramatical / literar, prin artă sau muzical, această transcendenţă cu desăvârşire liberă către un câmp ideal personal, cu zeitate neexplicită, transcendenţa himerei pe care ne-o promitem, ne desparte de orice fel de alteritate şi ne permite să trăim ceea ce suntem: farmecul fiinţei, o delectare nemediată a fiinţei.

Fiinţa nu poate avea sensuri obscure, intenţii ascunse, strategii oculte, după cum ne închipuim, după cum ne dictează gândirea, prizonieră acestui comportament, prizonieră finitudinii care încearcă în felul acesta să îşi găsească ordinea, cosmosul. Fiinţa nu are înţeles în afara fiindului, pentru că este fiind (de la materia întunecată la om), iar încercarea lui Spinoza de a defini divinitatea ca un înţeles al fiinţei din care toate, prin inferenţă, provin şi decurg nu este altceva decât efortul de a o defini ca / prin gândire. Punând un semn de egalitate între acauzalitatea Divinului şi înţelesul fiinţei, „cu neputinţă minţii de a-l pătrunde”, Spinoza demonstrează fără să îşi dea seama că fiinţa nu are „înţeles”; şi emite, în jargonul scolastic al epocii, o enormă tautologie, tributară mentalităţii teologice a veacului. Dacă ar avea un înţeles, acest „înţeles” ar orienta fiinţa către sensul unei deveniri, de pildă, ori fiinţa nu poate deveni altceva decât este, nu poate fi altceva decât este, chiar dacă solipsismul acesta pare elementar.

Dacă în „interiorul” fiinţei fiindul, făptura, elementul chimic etc. spunem că este supus devenirii, fie şi numai cauzal, faptul acesta nu ţine decât de interpretarea gândirii care îl sesizează, îl orientează şi îi dă un sens, un înţeles, o justificare, fiindcă acesta este modul de funcţionare al gândirii; altminteri, eu sunt „înţelesul” fiinţei, câinele, copacul, apa, vidul… Iar simplitatea vocabularului meu vine din exasperarea în faţa nebuniei terminologice a multora dintre filozofii moderni care îşi închipuie că metafizica stă în înţelesul cuvintelor. Ficţiunea intuitivă, teoretică, este metafizică, iar metafizica este ficţiune. Metafizica este un drum către lipsa de înţeles a fiinţei, neînţeles care se exprimă ca ficţiune. Metafizica nu către înţelesul fiinţei călătoreşte, ci către înţelesul ficţiunii ca fiinţă gândită.

Sunt două feluri de a mă gândi pe mine însumi: în realitatea obiectivă, spaţio-temporală, psiho-chimică etc. în care exist şi în transcendenţa propriei mele himere. Ambele situaţii sunt sinonime fiinţei. Morala şi cutuma (prejudecata) gândirii o îndreptăţesc, o justifică, o oficializează pe prima (întru identitatea vizibilă a speciei).

Evenimentul proiecţiei mele în himeră, însă, inerţie metafizică de moravuri (sic!), avânt libertin şi haotic către un cosmos tabu, este secretizat, tolerat, marginalizat în rezervaţia deşeurilor mentale, cărora li se refuză valoarea, beneficiul. A te lăsa transferat în himeră este un delict simbolic împotriva persoanei, entitatea vanitoasă de care ne prevalăm ca de o unicitate demiurgică. Atâta doar că „atentatul” la onoarea persoanei ia supraeul cenzurii drept complice, îi animează deficienţele, îl destăinuie prin seducţie, îl face părtaş la gratuitatea fiinţei. Altfel spus, imaginarul meu, nemărturisit, nu caută „adevărul”, înţelesul lucrurilor, deconspirarea misterului etc.; li se substituie, însă, figurându-şi un alt „destin”, eliberându-se de o realitate constrângătoare, proiectându-se într-un simulacru de existenţă favorabilă visului, himerei, şi nu constrângerilor în care mă situez de facto.

Supraeul şi orice stăpân insesizabil din „ceruri”, de pildă, sunt absenţi din alegoria mea intimă, din retorica imaginară a himerei, îmi sunt indiferenţi, iar această indiferenţă prilejuieşte firescul transcendenţei mele gratuite, după firea libertăţii mele lăuntrice, esenţiale, care este a fi-ul prezenţei mele în fiinţă. Cu cât sunt mai străin de normele şi de legile civilizaţiei, cu atât locul meu e mai firesc în fiinţă. Fiindcă înstrăinându-mă, prin neînsemnata mea proiecţie în himeră, de religia moralei, de normele şi de reţetele ei, mă întrăinez, deşi efemer, de un reducţionism al gândirii prin impostură, de o gândire care impune aberaţia ca model existenţial, care îmi reduce aşadar existenţa la un parcurs jalonat, prefabricat, pentru că înţelesurile, lumina, „adevărul” acestei gândiri m-ar purta cu ochii închişi către ce ar vrea şi cum ar vrea fiinţa să fiu, etica ei, „aspiraţiile” ei, spiritul ei etc. Fiindcă ni se pare că prin gândire suntem superiori fiinţei.

Aşadar, jocul fiinţei este miraculos, seducător, imparabil ca generozitate şi nu cred că scopul fiinţei este acela de a crea zeităţi, demiurgi… Miracolul existenţei mele nu este nici religios, nici filozofic, nici logic, nici ştiinţific, de aceea proiecţia mea autoficţională, elementara mea transcendenţă, gratuită, este la fel de îndreptăţită ca şi promisiunile transcendenţei care înduplecă interdicţiile „absolute” şi oferă viaţa veşnică, de pildă. Mă joc imaginându-mă altfel, şi nu paralizat de un model „ideal” al omului, de neatins, fiindcă inexistent; pentru că un astfel de model ar fi trebuit să ne fie creator, ceea ce nu este cazul. La limita ficţiunii, Divinul se defineşte în afara gândirii, ca şi miracolul, dacă vreţi, în faţa căruia este irelevantă. Definiţia noastră este ficţională, pentru că e în firea fiinţei să se proiecteze în himera fiindului, a noastră.

Notă.

Devenirea întru resemnare este drumul ideal al unei specii luminate care a decretat împăcarea cu sine ca scop final al raţiunii. Vom destitui cu atâta încrâncenare inefabilul, încât cel mai neînsemnat comportament care va deroga de la pretenţiile resemnării va fi considerat o crimă. Organismul social va fi perfect instalat în constrângere. Obsesia de a stăpâni capriciile naturii, sistemul solar, galaxia… se va întoarce nemilos împotriva noastră. Frica de moarte va deveni atât de atroce, încât vom crea la întâmplare trupuri artificiale care să poarte în ele iluzia de viaţă. Vom face toate acestea cu rămăşiţa de spirit în noi care, până la urmă, ne va părăsi, mânată de decepţie, sătulă.

INDICAȚII DE CITARE:

Claudiu Soare, „Delict simbolic împotriva morţii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.