Christoph Solstreif-Pirker
Un nou clasicism: Despre răceală
Întrebarea „quo vadis?” a fost dintotdeauna legată de ceva aflat dincolo de lume. Simon Petru, punând întrebarea „Domine, quo vadis?”, primește un răspuns criptic de la Domnul său: „Quo vado, non potes me modo sequi, sequeris autem postea” („Unde merg eu, nu poți să mă urmezi acum; dar mă vei urma mai târziu”, Ioan 13,36). Ucenicul preferat al lui Iisus nu poate merge deocamdată alături de el, trebuie să aștepte căci încă nu este timpul potrivit. Locul către care Iisus se îndreaptă este, pentru ucenic, încă de neînțeles, depășește capacitatea sa de a imagina iar accesul îi e blocat. Acel ceva despre care Iisus vorbește este un altceva, care transcende cadrul obișnuit de referință al aceluiași (des Selben). Orice încercare de apropiere prea rapidă de acest „altceva” eșuează și este imediat dezvăluită: „Adevărat, adevărat îți spun: cocoșul nu va cânta până nu mă vei lepăda de trei ori” (versetul 38).
În ciuda acestui eșec, întrebarea „încotro?” exprimă dorul după alteritate, după străin, necunoscut, nedefinit. Într-o realitate marcată de o barbarie crescândă, mulți oameni sunt prinși de această dorință de altceva, fără a o putea exprima. Rătăcesc privind în diferite direcții, încercând să-și satisfacă această dorință, doar pentru a cădea prea des în mâinile unor falși salvatori care vând alteritatea cu prețul pierderii de sine și conduc la opresiune în loc de libertate.
Un răspuns la întrebarea „quo vadis?” trebuie să conțină întotdeauna – așa cum Emmanuel Levinas a subliniat atât de impresionant – o „urmă a infinitului” (Levinas 2011, 209), trebuie să rămână pentru totdeauna de neînțeles tocmai pentru a fi cu adevărat deschis și ne-totalizant. O asemenea propoziție inițial neînțeleasă apare și în scrierile lui Albert Caraco, adunate după moartea mamei sale în Post Mortem: „Les êtres nobles aiment rarement la vie, ils lui préfèrent les raisons de vivre, et cerne qui se contentent de la vie sont toujours des ignobles” (Caraco 1968, 22: „Oamenii nobili iubesc rar viața, preferându-i motivele de a trăi și cei care se mulțumesc cu viața sunt întotdeauna disprețuiți”).
Aici se pune în discuție însăși iubirea pentru viață? Nu este un aspect fundamental al unei viziuni iluminate asupra umanității cultivarea, menținerea și promovarea iubirii de viață? Ce ar însemna, așadar, să ridicăm conatus de pe soclul său și să-l privim chiar ca problematic? Caraco nu se limitează doar la punerea sub semnul întrebării, ci indică și un alt loc, o altă manieră de a fi: nu despre iubirea pentru viață este vorba, ci despre urmarea motivelor în favoarea vieții. Nu izvorăște oare orice fanatism din iubirea oarbă pentru viață, din optimismul mecanic care cere menținerea vieții cu orice preț, adesea prin război, sclavie și măcel? Noblețea, pentru a folosi acest cuvânt vechi, s-ar arăta însă tocmai prin răzvrătirea împotriva iubirii pentru viață, în refuzul oricărei creații doar de dragul creației.
În această epocă a proliferării barbare, la nivel individual și colectiv, apelul lui Caraco la un „clasicism” (55), care preferă motivele în favoarea vieții iubirii pentru viață, pare semnificativ: motive precum responsabilitatea, ordinea, frumusețea, simplitatea, liniștea sau repetiția – o manieră de a fi mai apropiată de „coliba primară” a lui Laugier decât de structurile ce se preconizează pentru Marte la sfârșitul anului 2026. Totuși, trebuie să fie explorat cum ar putea arăta un clasicism contemporan, pentru a evita evocarea unui trecut irecuperabil sau alunecarea acestuia în reacționarism.
Ar trebui mers înspre drumul dincolo de iubire: un drum al politeții, respectului, aprecierei și abstinenței. Când Caraco proclama: „le mieux est, certes, de n’aimer personne” (33, tradus: „Cel mai bine este, desigur, să nu iubești pe nimeni”), el cere în același timp „respect” (39) și „politesse” (86): atenție în loc de pasiune. Un nou clasicism ar putea consta în răceală, dar o răceală în care fiecare îl percepe pe celălalt fără dorință, invidie sau competiție. Îl percep pe celălalt fără a-l remodela; îl las să existe în alteritatea sa. Aceasta ar fi o abordare etică pe care Levinas a formulat-o cu claritate remarcabilă și care astăzi pare mai actuală ca niciodată.
Răspunsul la întrebarea „quo vadis?” ar fi atunci: „in frigidum” – „în răceală”. Probabil, acesta ar fi un răspuns la cuvintele lui Iisus „unde merg eu, nu poți să mă urmezi acum”: pentru mulți oameni este de negândit să meargă spre răceală, să fugă de căldura vieții și a iubirii; să părăsească limitele propriului cămin, „sinele, căminul, a cărui cucerire și apărare geloasă a fost istoria europeană” (Levinas 2011, 381). Totuși, dorința arzătoare a oamenilor poate fi satisfăcută doar astfel: abia în răceală pot întâlni pe Celălalt.
Răceala nu promite fericire, succes sau prestigiu; este întunecată, ternă, discretă, incomodă; aduce omul înapoi la condițiile fundamentale ale existenței sale; mai mult cere decât oferă. Cu toate acestea, este o răceală care permite apariția omeniei și probabil singura cale de a o realiza. Așa cum remarcă Caraco, mama sa decedată a fost „victime de la charité” (39), victimă a iubirii sufocante pentru viață. Răceala este un spațiu deschis, care lasă aer să respiri. Nu însă un spațiu gol: dacă îndrăznesc să respir în răceală, Celălalt este și el prezent – o bucată de infinit a devenit realitate.
Referințe
Caraco, Albert. 1968. Post Mortem. Lausanne: Éditions L’Age d’Homme.
Levinas, Emmanuel. 2011 [1974]. Jenseits des Seins oder anders als Sein geschieht. Tradus de Thomas Wiemer. Freiburg și München: Karl Alber.
INDICAȚII DE CITARE
Christoph Solstreif-Pirker ,,Un nou clasicism: Despre răceală’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 