ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Christoph Solstreif-Pirker

Reflecții despre retragere

Traducător Adrian Oroșanu

Cu câteva luni în urmă, cu ocazia unei conferințe despre pedagogia artei, puneam în discuție cinci forme de artă care ar fi în măsură să facă față provocărilor prezentului. Plecam de la premisa că prezentul se remarcă printr-o situație extrem de gravă, care se manifestă atât la nivel geopolitic, social, ecologic și economic, cât și, în cele din urmă, la nivel individual. Încă din 2020, Bruno Latour și Peter Weibel descriau Lebensraum-ul planetar ca fiind o „zonă critică”: un strat cu o grosime de doar câțiva kilometri, a cărui vulnerabilitate și instabilitate au devenit cât se poate de evidente în ultimii ani. Pentru a nu ne bloca în fața acestui prezent critic și precar, ci mai degrabă pentru a-l aborda în mod activ și responsabil, mi s-a părut că trebuie să aduc în discuție aceste cinci forme de artă: îngrijorarea, fragilitatea, reziliența, atenția și aprecierea. Nu era vorba, însă, doar de cinci abordări separate – ca și cum ar fi fost suficient să fii doar îngrijorat, rezilient sau apreciativ –, ci de o interacțiune inerentă, în care nicio atitudine nu poate exista fără celelalte. În genere, mi s-a părut important să subliniez faptul că aceste practici nu trebuie înțelese ca simple instrucțiuni și proceduri prestabilite, ci ca forme de artă: ca niște structuri de acțiune a căror expresie este variabilă și care trebuie redescoperite și redefinite în permanență. Propunerea acestor cinci forme de artă interconectate mi s-a părut viabilă și un punct de plecare metodologic important pentru acțiunile prezente și viitoare.

Îngrijorarea, fragilitatea, reziliența, atenția și aprecierea pun sub semnul întrebării un cadru de gândire futurologic și egocentric. În loc de „futurus”, ele fac trimitere la „adventus”, adică la viitorul care mă așteaptă. În ele, Eul nu se exprimă intențional, ci expectativ: se oprește, rămâne nemișcat și pregătit pentru alteritatea care urmează să sosească și care este încă necunoscută: este pregătit pentru timpul său, vocea sa, privirea sa sau chipul său, așa cum zicea Emmanuel Lévinas. Însă, pe lângă aceste cinci forme de artă propuse, pare să existe încă una, o formă de artă cuprinzătoare, rezumativă: aceasta ar putea fi numită forma de artă a retragerii.

Tema retragerii este foarte răspândită în prezent. Numărul persoanelor care suferă de depresie din cauza epuizării este ridicat, oamenii se retrag din fața provocărilor cotidiene și profesionale și reacționează apatic la multiplele crize ale prezentului. Ofertele de diverse „retreat-uri” sunt omniprezente, adesea însoțite de îndemnul de a-ți lua „timp pentru tine” și de a încerca „să te regăsești pe tine însuți”. Însă un „retreat” nu poate fi asociat decât în mod limitat cu practica „adventus”, adică cu pregătirea în așteptarea alterității. Mai degrabă, e o comercializare a curiozității și așteptărilor umane fundamentale. În forma sa abuzată de practicile neoliberale, retragerea ca „retreat” exclude fundamental orice alteritate: ea refuză raportarea la lume și întâlnirea cu noul în favoarea unei repetări continue a aceluiași lucru. „Retreat-ul” nu este un loc al contemplării (care ar include întotdeauna și elementul alterității), ci o fabrică a auto-optimizării izolate și lipsite de alteritate. Omul se întoarce în spațiul închis al propriului ecou și se crede liber, în vreme ce acceptă „relaxat” violența subtilă a capitalismului târziu – renunțând astfel, treptat, la umanitatea sa, la orientarea sa către Celălalt.

Retragerea despre care vorbesc aici nu are nimic în comun cu tipologia „retreat-ului”. Retragerea în accepțiunea „adventus” seamănă mai curând cu o demisie, cu o formă de dispariție și de uitare: însă nu în vederea unei optimizări personale, în scopul de a deveni mai puternic și mai vizibil, ci, dimpotrivă, în scopul reducerii propriei vizibilități. Lévinas și-a rezumat imperativul etic în următoarea frază: „După dumneavoastră, doamnă!”, „După dumneavoastră, domnule!” El impune o retragere în fața Celuilalt, o mișcare care nu se învârte în jurul propriei persoane, ci îi oferă spațiu Celuilalt. E o formă de retragere care permite intrarea în rezonanță cu Celălalt. Această formă de retragere adaugă conceptului freudian de Thanatos o perspectivă etico-estetică: percepția (αἰσθητικός) Celuilalt. „Instinctul de revenire la starea neanimată“ (Freud 1955, 38), așa cum descria Freud instinctul de moarte, nu acționează pentru sine, ci în serviciul Celuilalt, având sarcina de a-l recunoaște pe Celălalt în singularitatea sa.

Unul dintre motivele crizei actuale poate fi găsit în egocentrismul forțat al omului. Când E.M. Cioran afirmă în Despre neajunsul de a te fi născut că „pentru a învinge panica sau anxietatea persistentă, nimic nu se compară cu imaginarea propriei înmormântări” (Cioran 1976, 117), el nu se referă la liniștirea de sine prin imaginarea propriei înmormântări, ci oferă o soluție pentru a elimina „panica” și „anxietatea” egomaniei: cum să-ți imaginezi propriul adio pentru a putea veni în întâmpinarea Celuilalt. „Mai bine într-un șanț decât pe un piedestal” (116) înseamnă a ura (din nou) bun venit comunității, care nu are loc pe un „piedestal” singuratic. A face față crizelor actuale nu înseamnă a le ignora în mod egocentric sau a ne izola într-un „retreat” din fața lor, ci a ne retrage pentru a le putea înfrunta. Criza se diminuează doar atunci când o înfrunt, când sunt deschis față de ea și mă las atins de ea. Adagiul neotestamentar „El trebuie să crească, iar eu trebuie să mă micșorez” (Ioan 3:30) consună perfect cu aceste considerații: arta retragerii înseamnă o diminuare a egocentrismului, pentru a permite o renaștere a umanității.

Ceea ce impune actualitatea noastră marcată de criză este zdruncinarea optimizării de sine. Imperativul ar consta în găsirea unor forme de retragere personală concomitent cu formularea unei estetici și metodologii a retragerii, pentru a dezvolta capacitatea de retragere necontenită: o idee cu adevărat reacționară. Cu toate acestea, negarea vieții, așa cum o exprimă în mod repetat Cioran în opera sa, conduce în mod paradoxal la afirmarea ei, la renașterea ei. Cultivarea lui Thanatos cu privirea ațintită asupra Celuilalt poate contribui în mod semnificativ la renașterea comunității, libertății și păcii.

Graz, Austria, 26 octombrie 2025

Bibliografie

Cioran, E.M. 1973. The Trouble with Being Born, trad. Richard Howard. New York, NY: Arcade Publishing.

Freud, Sigmund. “Beyond the Pleasure Principle (1920).” În The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, trad. James Strachey, Volume XVIII, 3–66. London: Hogarth Press, 1955.

INDICAȚII DE CITARE

Christoph Solstreif-Pirker ,,Reflecții despre retragere’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.