ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Christoph Solstreif-Pirker

Întâlnirea cu limita – Întâlnirea cu noaptea

În genere, cardinalul poate fi descris ca ceva semnificativ sau decisiv. El marchează un loc îndepărtat de general, adică periferic, marginal, prin urmare și oarecum necunoscut sau neplăcut; un ceva care trebuie sancționat și, deci, nu poate fi discutat; un ceva dincolo de normativ. În acest sens, cardinalul se referă întotdeauna la un lucru excentric sau la limită. A comite o greșeală cardinală înseamnă a ajunge într-un punct greu de atins pe căi obișnuite și din care, probabil, nu există cale de întoarcere. Dacă, așa cum se întâmplă în acest număr al revistei, conceptului de întâlnire i se alătură adjectivul cardinal, acest lucru este concomitent supărător și evident. Supărător, deoarece în prezentul neoliberal întâlnirea nu se ocupă deloc cu limita, ci, fiind o practică fundamental planificată și controlată, preferă ceea ce este cel mai intim, cel mai cunoscut. În prezent, întâlnirea are loc într-un spațiu mereu identic, iar întâlnirea denotă aici, de fapt, trimiterea și primirea unor rezonanțe mereu identice și, prin urmare, din ce în ce mai lipsite de conținut. Din această perspectivă, „întâlnirile cardinale”, pe care și eu le percep autentice, directe și profunde, nu sunt predictibile, ci mai curând imposibile. Evidentă este legătura dintre întâlnire și atributul „cardinal” atunci când întâlnirea renunță la puterea sa de acțiune planificată: adică atunci când descrie un proces care se ocupă de „celălalt”, adică de interlocutor, și se bazează pe acesta. Cuvântul german „Begegnung” (întâlnire, confruntare) cuprinde (ca și echivalentul său englezesc „en-counter”) contrariul, adică ceea ce mi se opune, ceea ce îmi este potrivnic și necunoscut, fiind, cum s-ar zice, compus din acesta. De fapt, o întâlnire autentică are loc atunci când include confruntarea cu limita, când este cât mai neplanificată și necunoscută posibil. Astfel se deschide un spațiu al posibilităților în care mă simt străin, care îmi este necunoscut, în care punctele de referință existente încep să se dizolve încet – și care este totuși productiv și plin de viață.

Cred că prezentul antropocen, cu toate cruzimile și excesele sale la scară mare sau mică, ne îndeamnă mai urgent ca niciodată, ba chiar ne impune cu toată forța să ne familiarizăm cu întâlnirile cardinale: să permitem întâlniri care se apropie de limită, care nu resping strigătul advers al pământului și strigătul semenilor noștri ca pe un ecou al celor auzite deja de mii de ori, ci le percep și le apreciază în diversitatea lor. Sunt necesare forme de întâlnire care să se adreseze „nouă, care trecem cu vederea lucrurile din jurul nostru și nu auzim că strigătul nu se stinge”, așa cum apăsat s-a exprimat Paul Celan în versiunea germană a filmului lui Alain Resnais, Nuit et brouillard (1956) – forme de întâlnire care să se opună tocmai acestei atitudini pasive și indiferente. Dar cum ar putea fi materializate asemenea întâlniri cardinale? Caracterizarea nopții făcută de Maurice Merleau-Ponty ne poate ajuta în acest sens. În Fenomenologia percepției, el scrie:

„[Noaptea] nu este un obiect aflat în fața mea, ci mă înfășoară, pătrunde prin toate simțurile mele, îmi sufocă amintirile, aproape îmi șterge identitatea. Nu mă mai detașez de restul lucrurilor, pentru a vedea de acolo defilând profilurile obiectelor la distanță. Noaptea este fără profiluri, mă atinge ea însăși (…) Nici măcar strigătele sau luminile îndepărtate nu o populează decât vag, ea se însuflețește în întregime, este o adâncime pură, fără planuri, fără suprafețe, fără distanțe între ea și mine“ (Merleau-Ponty 1999 [1945], 339-340, trad. rom. Ilieș Câmpeanu și Georgiana Vătăjelu).

Fără îndoială, întâlnirea cu noaptea poate fi descrisă ca o întâlnire cardinală. În compania întunericului, identitățile, amintirile, ideile și reprezentările se dizolvă în mod fundamental. Paradoxal, tocmai această zguduire este necesară pentru ca ceva nou să se poată întâmpla: în noapte se produce o apropiere, o atingere („ea însăși este cea care mă atinge”), contactul direct și întâlnirea autentică devin posibile. Deși sau tocmai pentru că tot ce este cunoscut dispare, se creează spațiu pentru celălalt. În opinia mea, întâlnirea este cardinală atunci când pământul cunoscut începe să se clatine sub picioare, când se întunecă, când toate referințele existente încep să se dizolve, când nu mai suntem decât eu și celălalt, pentru a ne susține reciproc. Poate că tocmai în acele momente „chipul celuilalt” (Emmanuel Lévinas), alteritatea sa, poate fi văzut cu adevărat pentru prima dată – contactul nocturn ar purta atunci cu sine o componentă aproape etică.

E.M. Cioran a subliniat foarte clar semnificația nopții și a lipsei de sens care o însoțește: „Să trăiești înseamnă să pierzi teren“ (Cioran 1995 [1973], 103, trad. Florin Sicoie). Este important ca această vitalitate asigurată de lipsa de fundament să nu fie una care se învârte exclusiv în jurul propriei axe, ci – iarăși în sensul lui Lévinas – să fie în slujba celuilalt. Când ies în noapte, o fac pentru a-l întâlni pe celălalt, ceea ce înseamnă și: pentru a-l vedea pe celălalt, pentru a avea grijă de el, pentru a-l purta, pentru a-l recunoaște în mod fundamental. Aici, celălalt poate fi înțeles ca om sau ca lume comună mai mult decât umanǎ. A te cufunda în noaptea ei ar însemna să-i vezi rănile și traumele și să te expui la ele – fără un plan și fără un scop. Efectul unei astfel de întâlniri ar putea consta în faptul că – poate pentru prima oară – aș fi cu adevărat mișcat de alteritatea celuilalt, mi-aș pune la îndoială propria identitate și aș începe să-mi revizuiesc gândirea și acțiunile în lumina celuilalt.

Singura condiție este să pătrund în noapte și să știu că dizolvarea, descompunerea care o însoțește îl face pe celălalt să apară în fața ochilor mei: de îndată ce mă scufund, de îndată ce mă las pradă insondabilului, celălalt se arată și devine posibilă o întâlnire cardinală. Acceptarea lumii actuale, plină de confuzie, incertitudine și frică, ar putea, în mod paradoxal, să contribuie la creșterea noastră în ea. Poate că în întuneric se ascunde mult mai multă lumină decât bănuim.

Graz, Austria, 25 noiembrie 2025

Traducere de Adrian Oroșanu

---

Referințe:

Cioran, E.M. 1995 [1973]. Despre neajunsul de a te fi născut. Trad. Florin Sicoie. București: Humanitas.

Merleau-Ponty, Maurice. 1999 [1945]. Fenomenologia percepției. Trad. Ilieș Câmpeanu și Georgiana Vătăjelu. București: Aion.

INDICAȚII DE CITARE

Christoph Solstreif-Pirker ,,Întâlnirea cu limita – Întâlnirea cu noaptea’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.