ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Christoph Solstreif-Pirker

Despre simplitatea neintențională

S-a scris mult despre artă. De mii de ani, omul a creat artă și, tot atâta timp, a încercat să exprime în cuvinte această activitate artistică, animat de dorința de a descrie particularitatea și singularitatea acestei forme de exprimare. Acest text se conturează ca o nouă încercare de a pătrunde în domeniul artistic, știind prea bine că acolo lucrurile pot deveni cu ușurință confuze și că există o mare probabilitate de a ne rătăci în labirintul interpretărilor, definițiilor și pozițiilor. Poate că, așa cum se pare în acest context, arta este mult mai simplă decât se proclamă în mod curent – sau poate că ar fi cel puțin necesar să se redescopere simplitatea în artă (simplitatea în activitatea artistică, precum și simplitatea în receptarea artei). Când un grup de artiști americani, la mijlocul secolului al XX-lea, a început să lucreze cu forme, culori și conținuturi reduse, lucrările lor au ilustrat o simplitate închisă. Minimaliștii își finisau corpurile platonice cât puteau de bine, fiind aproape imposibil să găsești în picturile, sculpturile și lucrările lor vreo fisură, vreo dâră, vreo iritație. Deși (sau poate chiar pentru că) erau apreciați atât de piața de artă, cât și de istoricii artei, au apărut curând voci care criticau caracterul uniform și, în genere, elitist al artei minimaliste: ceea ce lipsea din reducția reprezentată în acest fel era nici mai mult, nici mai puțin decât viața însăși. Nu a fost prin urmare cu nimic surprinzătoare conturarea unei mișcări contrare, care a încercat să insufle vitalitate formelor reducționiste rigide: lucrările postminimaliștilor erau expuse în afara porților închise ale galeriilor, interacționau cu fenomenele naturale, invitau la interacțiune, creșteau, se transformau.

Astfel, lucrarea specific locală Spiral Jetty (Robert Smithson, 1970) ar putea fi descrisă ca ilustrând o simplitate deschisă, care putea fi nu doar privită, ci și parcursă în sens propriu. Arta a devenit accesibilă și s-a integrat în viețile individuale ale publicului. În lucrările postminimaliștilor, evoluția, schimbarea și progresul au jucat un rol central – în mod interesant, ele s-au regăsit în idealurile optimismului progresist și au manifestat chiar tendințe pronunțat neoliberale (nu e o coincidență că apogeul artei postminimaliste a avut loc în anii 1980 și 1990, și anume într-o etapă de privatizare treptată și de lansare a economiei de piață în SUA și în multe state din Vestul, Centrul și, după 1989, Estul Europei). Lucrări precum Spiral Jetty păreau să murmure în chip organic în urechea publicului: Dacă eu mă pot schimba, și tu poți! Uite cât de frumoasă este schimbarea! Hai și progresează! Avem de-a face aici cu o simplitate deschisă, axată pe ceea ce este luminos, plin de viață, orientat spre viitor – și care, în același timp, trebuie demascată ca fiind complicea unui capitalism din ce în ce mai lipsit de scrupule. O asemenea formă de simplitate artistică nu va fi discutată în detaliu în acest text, de fapt ea trebuie considerată extrem de problematică. Mult mai interesantă pentru o vreme în care „moartea [e] singura noastră certitudine” (Caraco 1986, 7), așa cum atât de bine a formulat marele pesimist Albert Caraco (1919-1971) în primele rânduri ale cărții sale Bréviaire du chaos, pare a fi o formă de simplitate care se orientează nu atât către luminos, progresiv, cât mai degrabă către obscur, regresiv, care tematizează trecerea, moartea, dispariția, le face vizibile, tangibile, experimentabile. În ultimă instanță, ar fi o formă de simplitate care ar trebui să se poată obține fără imperative și fără mesaje ascunse.

Cu câțiva ani în urmă, am avut ocazia să văd tabloul „Iov” (1888) al lui Vilhelm Hammershøi în arhiva Muzeului Statens din Copenhaga. Pictura îl înfățișează pe personajul biblic Iov în poziție șezândă, dar e atât de întunecată încât motivul e greu de recunoscut: imaginea e aproape în întregime neagră, doar o iluminare puternică din lateral face posibilă distingerea contururilor unei persoane. Hammershøi amestecase din greșeală vopsea de ulei cu gudron, ceea ce a făcut ca imaginea să fie foarte închisă la culoare; ea a rămas în arhivă, unde după zeci de ani s-a întunecat și mai mult și a fost expusă din nou publicului abia în 2020. Acest tablou e o operă de artă de o simplitate incredibilă și de o captivantă profunzime artistică. Acest lucru se datorează însă mai puțin reducției culorilor sau seriozității motivului, cât mai curând faptului că opera de artă în sine e produsul unui accident: o imagine a eșecului, o reprezentare a efemerității neplanificate – și, prin urmare, autentice –, o confruntare picturală cu moartea. O experiență similară am avut doar la vizionarea unui film de Béla Tarr, A torinói ló | Calul din Torino (2012), care prezintă apocalipsa lumii și a celor doi protagoniști ai filmului în contraste dramatice alb-negru; la final, ca și în cazul lui Hammershøi, ecranul e aproape în întregime negru, ultima licărire de lumină s-a stins. Și totuși, în aceste ultime clipe, chiar în pragul morții, se ivește o rază de speranță, după cum spune naratorul din off: „Îi auzim respirând, doar respirația lor se mai aude. Afară e o liniște de mormânt, furtuna s-a potolit” (Tarr 2012). În liniștea morții, furtuna s-a sfârșit. Ar trebui concepută o metodă artistică prin care să se adopte, să se aplice și să se pună la dispoziția tuturor procedurile estetice ale acestei liniști mormântale. În felul acesta s-ar crea o simplitate artistică ce ar permite omului să se cufunde în propria-i finitudine și care, paradoxal, i-ar oferi consolare, speranță și încredere. Operele artistice create în acest fel nu trebuie să fie neapărat sumbre; dimpotrivă, e tot mai necesar să se ceară și să se promoveze confruntarea cu opere de artă ale eșecului, cu opere de artă eșuate. La urma urmei, viața umană nu e altceva decât o mare dramă a eșecului: conștientizarea acestui fapt – fie și prin mijloace artistice – poate, în mod paradoxal, să ne ajute să fim oameni, pentru prima și singura dată. Întâlnirea neintențională, neplanificată și totuși suportabilă cu moartea – indiferent de forma artistică – ar putea duce la o oarecare temperare a furtunilor barbare ale prezentului. 

Referințe

Caraco, Albert. 1986 [1982]. Brevier des Chaos. Traducere în germană de Isabel Matthes. München: Matthes & Seitz.

Tarr, Béla. 2012. The Turin Horse. London: Artificial Eye.

INDICAȚII DE CITARE

Christoph Solstreif-Pirker ,,Despre simplitatea neintențională’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.