Iconoclasm
Christoph Solstreif-Pirker
Este posibil ca una dintre condițiile fundamentale care caracterizează primele decenii ale secolului XXI să-și aibă originea în acea turnură pe care Gottfried Boehm a prezentat-o, în 1994, sub numele de iconic turn: trecerea „de la imaginea despre lume la lumea imaginilor”[1]. Această trecere este însoțită și de o schimbare a vitezei, întrucât „ceea ce împărtășim cu toții a devenit, prin intermediul imaginilor, mai rapid și mai eficient din punct de vedere economic, dar, prin aceasta, suntem expuși într-o măsură mai mare posibilității de a fi înșelați”[2]; sublinierea autorului. În timp ce Heidegger arătase încă, în Epoca imaginii despre lume, că, în epoca modernă, lumea este transpusă într-o imagine pe care omul o poate reprezenta, stăpâni și modifica — într-o „obiectualizare a ființării”, așadar —[3], odată cu sfârșitul secolului XX raportarea imaginii la lume s-a inversat tot mai mult.
Imaginea modernă, închisă în sine, s-a emancipat și s-a transformat într-o multiplicitate deschisă și proliferantă de imagini, într-o lume dinamică a imaginilor, care se actualiza necontenit în virtualitatea ei și începea să determine lumea ca atare. Această vitalitate eliberată a imaginilor s-a putut multiplica abia cu ajutorul acelor fenomene pe care Félix Guattari le subsuma noțiunii de „Capitalism Mondial Integrat (CMI)”[4]. Fluxurile capitaliste ale producției au cuplat subiectivitatea la o mașină globală a imaginilor, care reconfigurează neîncetat gândirea, acțiunea și simțirea. Corpurile umane și cele mai mult decât umane — de exemplu, corpurile inteligenței artificiale — se formează, de atunci, în raport cu imaginile și sunt ordonate prin relații de putere care se exprimă în imagini.
Puterea CMI constă în a ascunde, prin intermediul imaginilor, intențiile înșelătoare ale propriei sale lumi imagistice și, în schimb, în a face ca imaginile să apară drept lume — în a produce, cu alte cuvinte, o suprapunere iluzorie. Privirea se desfășoară, la începutul secolului XXI, întotdeauna printr-un cadru transparent al imaginii — mai exact, prin mai multe cadre transparente ale imaginii — și se arată drept o privire încețoșată. Dacă, prin imaginea modernă despre lume, lumea mai era accesibilă în claritatea ei, lumea actualei lumi a imaginilor este obturată, împinsă în prim-plan[5] și, prin aceasta, simulată[6]. Cuvântul de ordine „transparență”, oriunde se face auzit astăzi, indică prezența tocmai a acelor cadre transparente ale imaginii prin care CMI se exprimă și se extinde.
În zorii secolului XXI, subiectivității umane i se răpește claritatea privirii asupra lumii. Această răpire se produce prin imaginile împinse necontenit în prim-plan, care, la o privire mai atentă, se dovedesc a fi imagini înșelătoare[7], idoli. Prin trecerea de la societățile disciplinare la societățile de control[8], încețoșarea privirii umane nu mai este produsă de o instanță centrală — ca și cum CMI ar putea fi localizat într-un fel oarecare —, ci omul însuși este cel care își idolizează neîncetat privirea[9], o tulbură și o înșală.

Mașina dorinței subiectului este conectată la mașina de imagini a capitalismului târziu, care, imagine după imagine, își înscrie neîncetat urmele în subrealitatea omului — omul însuși fiind cel care menține această cuplare activă, zi după zi, secundă după secundă — și, prin aceasta, continuă fără întrerupere economia planetară a CMI. În această încătușare globală a imaginilor, conceptul de „chip” al lui Emmanuel Levinas se dovedește încă o dată de o importanță covârșitoare[10], întrucât chipul este cel care poate rupe cu egoismul capitalist și cu „existența economică”.
Ori de câte ori momentul prezent se realizează într-o formă idolatrică, el „trezește persoana la o libertate pe care imediat o violează”: privirea încețoșată, trecând prin transparența pretinsă a idolilor, pare liberă și tocmai în această aparență își vădește lipsa de libertate; ea „alunecă în tiranie”. Chipul poate — poate singurul — să se opună acestei violențe; a-l privi pe Celălalt face să se sfărâme imaginile împinse în prim-plan, îl scoate pe om, fie și numai pentru o clipă, din mrejele imaginilor, limpezește privirea și risipește amăgirile.
Când nu mai există idoli, Celălalt este prezent, în unicitatea sa, dincolo de domeniul imaginilor: „Chipul aproapelui înseamnă pentru mine o responsabilitate de neocolit, care precedă orice consimțământ liber, orice pact, orice contract. El scapă reprezentării. Chipul este tocmai absența fenomenalității (…) Dezvăluirea chipului este nuditate — non-formă — renunțare la sine, îmbătrânire, moarte”[11].
Chipul este negația reprezentării; este fără formă, fără imagine — nu un idol, ci un corp, un corp muribund. Tocmai prin mortalitatea sa, el pune capăt repetițiilor fără sfârșit ale economiei care împinge imaginile în prim-plan și le face să treacă drept realitate — adică, de asemenea, ale economiei capitaliste. Numai chipul are puterea de a opri proliferarea idolilor.
A recunoaște, așa cum a făcut Günther Anders, „că realitatea este produsă abia prin reproducere”[12] și că „numărul fantomelor prezentului este nelimitat”[13] deschide, în același timp, „foamea de rezistență”. Această rezistență își are temeiul în chipul Celuilalt, chipul care mi se adresează, mă învață și întrerupe brusc economia reprezentării. Punându-mi sinele sub semnul întrebării, acest chip stimulează totodată „capacitatea de a ne pregăti pentru «sfârșit»”[14], de a ne familiariza cu „non-forma” și de a croi o ieșire din vitalitatea distructivă a idolilor.
În constatarea că omul însuși este cel care își încețoșează privirea se află și o urmă de speranță: tot de om depinde să perceapă, din nou și mereu din nou, chipul Celuilalt, să privească spre el, gata să lase imaginile reprezentate să se sfărâme. Când un asemenea moment devine posibil, se poate deschide o alternativă la barbariile prezentului: o claritate pe care am putea-o numi cu adevărat omenească și responsabilă.
„Scoate mai întâi bârna din ochiul tău”[15] ar însemna și să îndepărtezi cadrul acelor imagini care, prin transparența lor violentă, tulbură pe nesimțite propriul câmp vizual. În îndepărtarea acestor cadre s-ar produce, atunci, și o mișcare „către fratele tău”: ar deveni posibil „să scoți paiul din ochiul fratelui tău”[16] și, prin aceasta, să-l ajuți, să ajuți lumea, să ne întâlnim împreună față în față. Lumea nu mai trebuie să rămână o lume a imaginilor.
Referințe
Anders, Günther. 1987 [1956]. Die Antiquiertheit des Menschen. Band 1. Über die Seele im Zeitalter der zweiten industriellen Revolution. München: C. H. Beck.
Burda, Hubert. 2010. In medias res. Zehn Kapitel zum Iconic Turn. Mit Beiträgen von: Friedrich Kittler, Peter Sloterdijk, Bazon Brock, Horst Bredekamp, Hans Belting. München: Fink.
Deleuze, Gilles. 1992. „Postscript on the Societies of Control”. JSTOR 59: 3–7.
Guattari, Félix. 2016 [1989]. Die drei Ökologien. Editat de Peter Engelmann. Viena: Edition Passagen.
Heidegger, Martin. 1977. Gesamtausgabe. I. Abteilung: Veröffentlichte Schriften 1914–1970. Band 5: Holzwege. Frankfurt am Main: Vittorio Klostermann.
Levinas, Emmanuel. 2011 [1974]. Jenseits des Seins oder anders als Sein geschieht. Traducere din franceză de Thomas Wiemer. Freiburg și München: Karl Alber.
Levinas, Emmanuel. 2014 [1961]. Totalität und Unendlichkeit: Versuch über die Exteriorität. Traducere de Wolfgang Nikolaus Krewani. Freiburg și München: Karl Alber.
[1] Bazon Brock, citat în Hubert Burda, In medias res. Zehn Kapitel zum Iconic Turn. Mit Beiträgen von: Friedrich Kittler, Peter Sloterdijk, Bazon Brock, Horst Bredekamp, Hans Belting, München: Fink, 2010, p. 118.
[2] Bazon Brock, citat în Hubert Burda, op. cit., p. 118. Sublinierea aparține autorului articolului.
[3] Martin Heidegger, Gesamtausgabe. I. Abteilung: Veröffentlichte Schriften 1914–1970. Band 5: Holzwege, Frankfurt am Main: Vittorio Klostermann, 1977, p. 86.
[4] Félix Guattari, Die drei Ökologien, editat de Peter Engelmann, Viena: Edition Passagen, 2016 [1989], p. 41.
[5] În original: vorgeschoben.
[6] În original: vorgetäuscht.
[7] În original: Trug-Bilder.
[8] A se vedea Gilles Deleuze, „Postscript on the Societies of Control”, JSTOR 59 (1992), pp. 3–7.
[9] În original: idolisiert.
[10] Emmanuel Levinas, Totalität und Unendlichkeit: Versuch über die Exteriorität, tradus de Wolfgang Nikolaus Krewani, Freiburg și München: Karl Alber, 2014 [1961], p. 63.
[11] Emmanuel Levinas, Jenseits des Seins oder anders als Sein geschieht, tradus din franceză de Thomas Wiemer, Freiburg și München: Karl Alber, 2011 [1974], p. 199. Sublinierea aparține autorului articolului.
[12] Günther Anders, Die Antiquiertheit des Menschen. Band 1. Über die Seele im Zeitalter der zweiten industriellen Revolution, München: C. H. Beck, 1987 [1956], p. 209.
[13] Günther Anders, op. cit., pp. 134, 200.
[14] Emmanuel Levinas, Jenseits des Seins oder anders als Sein geschieht, pp. 277 și 199.
[15] Matei 7, 5a.
[16] Matei 7, 4b și 5b.
INDICAȚII DE CITARE
Christoph Solstreif-Pirker, Christoph Solstreif-Pirker, „Iconoclasm” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare, nr. 9/2026.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.


