ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Christoph Solstreif-Pirker

Apoteoza „pielii subțiri”

Nu demult am citit următoarea descriere a unei persoane: „Simptom: a devenit «piele subțire »”. Această scurtă notă a fost extrem de grăitoare pentru mine. M-am întrebat care poate fi motivul pentru care „pielea subțire” poate reprezenta o stare pe care o putem caracteriza drept deficit și, prin urmare, drept abatere de la normele și legile existente? Am fost pătruns de o zguduire interioară, urmată de dorința de a nu vindeca acest simptom – sau „de a-l discuta”, cum se spune – ci mai degrabă de a-l percepe, de a-l sublinia, de a-l scoate în evidență: de a fi un purtător de cuvânt al pielii subțiri. Discuția despre conceptul contemporan de fragilitate ar permite o asemenea apoteoză – mai ales dacă este vorba despre faptul de a nu lăsa fragilitatea să cadă în arbitrar din cauza omniprezenței ei conceptuale, ci de a o menține „în priză” – iar aceasta înseamnă ca ea să poată fi atacată, dar și să opună rezistentă. În reflecțiile mele asupra biopoliticii fericirii sincronizate (cf. Solstreif-Pirker 2026, între altele capitolul 2), cristalizările gândirii și acțiunii umane se arată, în momentul apariției lor, cuprinse și transformate de un ritm al uniformizării. Este vorba despre a suprima orice durere – și aceasta înseamnă și: Weltschmerz, adică raportare la lume – și de a conecta omul, asemenea unei mașini, la respiratoarele capitalismului târziu, care se manifestă, de exemplu, în fiecare display digital (și care vor lua și alte forme în viitor). Suprimarea forțată a durerii este expresia unui regim de putere al pozitivivului, a cărui funcție primară este de a distrage omul de la propria lui autonomie și care acționează cu atât mai eficient cu cât îi transmite iluzia libertății și a vitalității. Acest regim de putere al pozitivului are un caracter proliferant și transformă treptat limbajul uman în direcția unei neputințe și a unei lipse crescânde de semnificație. Și conceptul de fragilitate este afectat de această modificare violentă, pe care aș dori să o numesc dez-pătimire sau netezire. Fragilitatea înseamnă, în regimul de putere al fericirii: a face propriul corp permeabil la un abuz de putere și mai mare, în credința că acționez în mod exemplar atât substanțial, cât și relațional: prin presupunerea că permeabilitatea mi-ar face bine atât mie, cât și celorlalți. Conștientizarea faptului că astfel se deschide o cale de acces și mai largă pentru anestezierea sinelui de regulă nu se produce, întrucât fragilizarea este considerată ceva profund pozitiv, deci dezirabil și avantajos. Cu excepția momentelor în care corpul uman nu se lasă pe deplin acaparat: când rămâne un obstacol, un perete subțire, aproape permeabil și totuși tenace, încăpățânat, puternic. O membrană care nu poate fi netezită, care este impregnată de ultimele îndoieli, suferințe, dureri. Atunci, o asemenea fragilitate trebuie transformată într-un simptom, iar capacitatea de a suferi, pe care omul cu „pielea subțire” a păstrat-o, trebuie „terapeutizată”.

Dacă pielea subțire înseamnă rezistență, devine treptat clar de ce trebuie sancționată: pentru că ea poate sta la baza posibilității de a nu-ți livra în întregime propriul corp aparatelor biopolitice de putere: de a reține un strat suferind, un ultim rest de corporalitate, de umanitate, care se opune violenței dez-pătimitoare. Rămâne însă întrebarea pe cine sau ce încearcă să apere pielea subțire. Ne poate oferi lămuriri o notă legată de persoana menționată la început: „Simptom: a ajuns să aibă «pielea subțire». Pune totul la inimă.” Pielea și inima stau ambele într-un aliaj aparent strâns. Pielea subțire încearcă să respingă atacurile exterioare asupra inimii: atâta timp cât barierele ei subzistă, omul se află încă aproape de inimă, iar aceasta înseamnă că nu este încă orb. E. M. Cioran ne spune, în lucrarea sa de tinerețe publicată în 1937, Lacrimi și sfinți: „Ochii nu văd nimic. De aceea o înțeleg prea bine pe Caterina Emmerich, când ne spune ca ea vede prin inimă! Acesta este văzul sfinților. Și atunci, cum să nu vadă ei mai mult decât noi, care înregistrăm orizontul în percepții? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna din afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecția este singurul proces de cunoaștere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu, plus neant. Adică tot.” (Cioran 2022,  Humanitas, București, p.10). În opera sa de debut Pe culmile disperării (1934), această idee poate fi urmărită și mai concret: „nu este o boală în a-ți da seama încontinuu de nervii tăi, de picioare, de stomac, de inimă etc., în a ajunge la conștiința fiecărei părți din tine? Nu indică acest proces o dezintegrare a acestor părți din funcțiile lor firești? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realități.” (Cioran, Humanitas, București, 1990, p. 75). Omul cu pielea subțire și-a păstrat, așadar, capacitatea de a privi înăuntru și, prin acesta, de a recunoaște că totul este prins în trecere, că totul se descompune. Această privire interiorară este conștiința suferinței, împreună cu realizarea simultană de a fi în viață: „A suferi înseamnă a fi întru totul tu însuți, a accede la o stare de non-coincidență cu lumea,   căci suferința este generatoare de intervale.” (Cioran, Humanitas, București, 1994, p.115), va formula Cioran mai târziu, în La chute dans le temps (1964). Da, o „boală”, cum spune Cioran, dar o boală ce nu se vrea vindecată, fiindcă tocmai ea reprezintă motorul vitalității umane. Adevărata umanitate se naște în spațiile intermediare și tocmai acestea sunt distruse treptat de violența actuală a pozitivului. Regimul de putere al capitalismului târziu nu-și poate permite spații intermediare, nici neconcordanțe, nici conștiința descompunerii lumii și nici înțelegerea faptului că civilizația este iluzorie. De aici teroarea fericirii sincrone. A înțelege fragilitatea drept piele subțire ar însemna a păstra accesul la propria inimă și a realiza că „în fond totul este nimic”. Pielea subțire și luarea la inimă fac posibilă libertatea. Dar inima este și organul iubirii…

Bibliografie

Cioran, E.M. 2008. Werke. Aus dem Rumänischen von Ferdinand Leopold. Aus dem Französischen von François Bondy, Paul Celan, Verena von der Heyden-Rynsch, Kurt Leonhard und Bernd Mattehus. Frankfurt am Main: Suhrkamp.

Solstreif-Pirker. C. 2026. Matrixial Breath: Aesthetically Respiring in the Trauma of the Present. London and New York, NY: Routledge.

INDICAȚII DE CITARE

Christoph Solstreif-Pirker ,,Apoteoza «pielii subțiri»’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.