Christoph Solstreif-Pirker
Amploarea politeții
Într-o convorbire cu Philippe Nemo, Emmanuel Levinas își rezumă abordarea cu maximă concizie: „Ceea ce am încercat să descriu este un originar «După dumneavoastră, domnule!»” (Levinas 1996, 67).[1] În această scurtă observație se desfășoară o întreagă lume etică. În altă parte, Levinas va vorbi mult mai general despre „străinul care tulbură faptul-de-a-fi-la-mine-acasă” (Levinas 2014 [1961], 44), însă tocmai formula „După dumneavoastră, domnule!” dezvăluie o imagine ce nu mai poate fi concretizată suplimentar, o practică. Prin considerațiile care urmează, vreau să dau curs chemării lui Levinas și să recunosc în ea o manifestare nemijlocită a acelei iubiri a aproapelui pe care Martin Buber și Franz Rosenzweig au tradus-o astfel: „Ține-l drag pe semenul tău, ca pe tine însuți. EU sunt Domnul” (Lev. 19,18b, Buber și Rosenzweig 1976a, 326). Ce înseamnă, așadar, să-l țin drag pe semenul meu? După părerea mea, o asemenea ținere [germ. Halten] nu cuprinde niciun fel de ținere-cu-forța [germ. Fest-Halten], așa cum Levinas exprimă acest lucru prin cuvântul „intéressement”, adică „stăruință de neclintit” (Levinas 1992, 26). O asemenea ținere-cu-forța — iar la Levinas aceasta înseamnă, înainte de toate, „ținerea cu îndârjire la propria ființă” (26) — este întotdeauna ceva dur, încremenit, în care slăbiciunea vie a Celuilalt nu-și găsește locul. A-l „ține drag” pe Celălalt nu are nicio legătură cu apucarea/prinderea, așadar nici cu atacarea [germ. An-Greifen, Angriff] și nici cu cuprinderea în concept [germ. Be-Greifen, Begriff], căci atunci ar fi vorba despre a-l fixa pe Celălalt [germ. dingfest], despre a-l transforma în lucru [germ. verdinglichen], despre a-l obiectiva, a-l materializa în unicitatea sa omenească, a-i face violență. Dincolo de această înțelegere violentă, pare semnificativă originea etimologică a cuvântului „a ține” [germ. halten], care, în mod interesant, are legătură cu „a ocroti” [germ. hüten]. A-l „ține drag” pe Celălalt poate fi înțeles, astfel, ca „a-l păstori” [germ. weiden], ca a-i oferi cu grijă un spațiu. Păstorul nu ține oile strâns, nu le apucă/atacă [germ. greift] și, prin urmare, nu are niciun Be-Griff, nicio cu-prindere conceptuală a lor, așa cum ar face-o violența lupului; dimpotrivă, păstorul le deschide oilor un câmp: „M-a scos în larg, mă dezleagă, căci își găsește plăcerea în mine” (Ps. 18,20, Buber și Rosenzweig 1976b, 29). Iubirea aproapelui are întotdeauna de-a face cu deschiderea unui asemenea spațiu și nu se poate petrece decât acolo unde o asemenea deschidere este inaugurată și unde sunt rostite cuvintele: „După dumneavoastră, domnule!, după dumneavoastră, doamnă!”.
În rostirea acestor cuvinte se arată mai puțin iubirea, cât, mai degrabă, politețea. Albert Caraco a atras limpede atenția, în cartea sa din 1967, Le galant homme: Un livre de civilité, asupra importanței politeții și a deosebirii ei de iubire: „Iubirea este violență, politețea este un act de reverență, un amestec de pudoare neafectată și de rugăminte fără gând ascuns, un joc fără câștigător și fără învins, un joc reluat de la o zi la alta și de care participanții nu obosesc niciodată” (58–59, traducerea autorului).[2] După Caraco, în iubire poate fi constatată întotdeauna virtualitatea „intéressement”-ului, adică a interesului propriu, a exploatării, a transformării în lucru și a rotației în jurul Aceluiași. În politețe, dimpotrivă, devine vizibil altceva: „Ea [politețea] constă în a te retrage, a refuza, a păstra distanța și a multiplica spațiile, poate imaginare, dar reale. Astfel este umanizat universul; omul are nevoie de un refugiu permanent și de un spațiu de adăpost care, ca să spunem așa, se deplasează împreună cu cel vizat. Orice furie vitală poartă în sine o amenințare, (…) respectul față de alteritate mi se pare cu mult mai de dorit; politețea include acest respect, ea este una dintre rațiunile sale eficiente și tocmai de aceea iubirea rămâne neatinsă de ceea ce politețea ne deschide” (58–59, traducerea autorului).[3] În politețe sunt „multiplicate spațiile” și sunt „create locuri de refugiu”: aspectul păstoritor [germ. weidende] și totodată lărgitor/deschizător [germ. weitende] al iubirii aproapelui se exprimă aici în mod nemijlocit. Iubirea aproapelui include întotdeauna distanța, ceea ce înseamnă: reverența față de alteritatea Celuilalt. O asemenea reverență trebuie să rămână fără intenție, fără dorință. Ea nu trebuie să dea înapoi în fața chipului Celuilalt, a adevărului și a nebuniei infinității sale: „A fi obiectiv și a păstra măsura, a uni respectul purtat adevărului cu reverența datorată formelor, a-i lumina pe ceilalți fără a deveni supărător, a convinge fără violență, a te impune fără a abuza de victorie — aceasta este capodopera atât a obiectivității, cât și a politeții; iar pe congruența lor se întemeiază onoarea spiritului omenesc” (105, traducerea autorului).[4] Din această capodoperă a reținerii, pe de o parte, și a creării de spațiu, pe de altă parte, se actualizează „onoarea spiritului omenesc” și pentru că, în tot caracterul ei fugar și în toată imposibilitatea de a fi prinsă în concept / cuprinsă [germ. Un-Begriff/Begreif-barkeit], ea trimite înapoi la acea stare de neconceput dinainte, după care inima omului tânjește cel mai mult: „Politețea este anticamera Paradisului” (97, traducerea autorului)[5] înseamnă și că Paradisul nu mai este pierdut, ci poate fi, poate, mult mai aproape decât credem.
Referințe
Buber, Martin și Rosenzweig, Franz. 1976a. Die Schrift. Die fünf Bücher der Weisung. Verdeutscht von Martin Buber gemeinsam mit Franz Rosenzweig. Gerlingen: Lambert Schneider.
––––. 1976b. Die Schrift. Die Schriftwerke. Verdeutscht von Martin Buber gemeinsam mit Franz Rosenzweig. Gerlingen: Lambert Schneider.
Caraco, Albert. 1967. Le galant homme: Un livre de civilité. Neuchâtel: A la Baconnière.
Levinas, Emmanuel. 1982. Éthique et infini: Dialogues avec Philippe Nemo. Paris: Fayard.
––––. 1996. Ethik und Unendliches. Gespräche mit Philippe Nemo. Aus dem Französischen von Dorothea Schmidt. Herausgegeben von Peter Engelmann. Wien: Passagen Verlag.
––––. 2014 [1961]. Totalität und Unendlichkeit: Versuch über die Exteriorität. Übersetzt von Wolfgang Nikolaus Krewani. Freiburg und München: Verlag Karl Alber.
[1] În original: „C’est un « Après vous, Monsieur ! » originel que j’ai essayé de décrire.” (Levinas 1982, 94).
[2] În original: „L’amour est un viol, la courtoisie est une prévenance, un composé de pudeur sans grimace et de requête sans dessein, un jeu sans gagnant ni perdant, partie remise au jour le jour et dont les partenaires ne se lassent.”
[3] În original: „La politesse est un recul, la politesse est un refus, la politesse est le maintien de la distance et l’art de multiplier les espaces imaginaires — certes — mais réels. Ainsi l’on humanise l’univers, l’homme a besoin d’une retraite permanente et d’un asile qui se meut — pour ainsi dire — avec l’intéressé. Toute fureur de vivre emporte une menace (…) le respect de l’altérité me paraît et de beaucoup préférable, la politesse inclut ce respect même, il en est l’une des raisons efficientes et c’est par où l’amour n’atteint à ce que la civilité nous développe.”
[4] În original: „Être objectif et garder la mesure, allier au respect que l’on porte à la vérité la révérence due aux formes, instruire sans déplaire, convaincre sans violenter et l’emporter sans abuser de la victoire, c’est le chef-d’œuvre tant de l’objectivité que de la politesse, mais l’honneur de l’esprit humain repose sur leur congruence.”
[5] În original: „La politesse est l’avant-goût du Paradis.”
INDICAȚII DE CITARE
Christoph Solstreif-Pirker, ,,Amploarea politeții’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
