Christoph Solstreif-Pirker
A privi în abis
Într-un interviu acordat emisiunii de televiziune Liebesweisheit, realizată în 1990 de postul Westdeutscher Rundfunk, Emmanuel Levinas formulează următoarea întrebare: „Cum erau înscrise pe cele două table pe care Moise le-a adus de pe Muntele Sinai Cele Zece Porunci?” Deși această întrebare nu poate primi un răspuns definitiv, Levinas propune următoarea reflecție:
„Există o primă opinie: pe fiecare dintre cele două table erau înscrise toate cele zece porunci. Și aceasta este o idee frumoasă, fiindcă, recitindu-le, descoperi de fiecare dată ceva nou. Există însă și o altă opinie: nu, cinci erau pe o tablă și cinci pe cealaltă. De ce? Pentru că astfel pot fi citite și pe orizontală. Atunci citim: «Eu sunt Dumnezeu, Cel care te-a scos din Egipt — să nu ucizi!». Ca și cum întregul monoteism biblic s-ar concentra în această poruncă: să nu ucizi. Este aceeași propoziție. O citez foarte des. În ea nu găsesc o demonstrație, ci sensul afirmațiilor mele despre întâietatea socialului față de cunoaștere și față de adevăr.” (Levinas, 1990)
Porunca de a nu ucide străbate întreaga operă filosofică a lui Levinas asemenea unui imperativ fundamental. În Totalitate și infinit, ea apare drept primul cuvânt și este formulată într-o manieră deontică: „Să nu ucizi.” (Levinas, 1999, p. 172). Referința lui Levinas la această poruncă divină nu privește doar conținutul ei, ci și forma în care ea este rostită. Nu este vorba despre un enunț izolat, închis în sine, ci despre o adresare către Celălalt. Moise primește Cele Zece Porunci numai în întâlnirea cu nemărginirea și alteritatea absolută a lui Dumnezeu:
„Domnul S-a pogorât în nor. Moise a stat acolo lângă El și a chemat numele Domnului.” (Ieșirea 34, 5)
Prin această trimitere, Levinas arată că legea, adevărul și cunoașterea își dobândesc legitimitatea etică numai atunci când izvorăsc din Celălalt și din infinitatea sa. Important este însă faptul că, deși Celălalt are întâietate etică, el ocupă, în mod paradoxal, poziția celui vulnerabil. Celălalt nu apare ca o putere copleșitoare. Dimpotrivă, el se înfățișează fragil, expus și susceptibil de a fi distrus. Pentru Levinas, Celălalt se manifestă întotdeauna în ipostaza celui care imploră și este lipsit de apărare. Tocmai această vulnerabilitate se revelează înainte de toate în ceea ce filosoful numește Chipul (Antlitz).
În clipa în care sunt dispus să privesc Chipul Celuilalt dincolo de toate reprezentările mele despre el, Celălalt se eliberează din obiectivarea care face posibilă dominarea și abuzul. El devine unic, ireductibil și infinit. După cum scrie Levinas:
„Maniera în care se prezintă Altul, depăşind ideea acestui Altul în mine, o numim într-adevăr chip. (…) Chipul Celuilalt distruge în fiece clipă şi depăşeşte imaginea plastică pe care mi-o lasă, ideea croită pe măsura mea şi pe măsura ideatum-ului ei – ideea adecvată. El nu se manifestă prin aceste calităţi, ci καθ’ αὑτό. El se exprimă.” (Levinas, 1999, p. 33)
Expresia Chipului este aceea a unei vulnerabilități care ne învață. Este semnificativ faptul că însuși Dumnezeu i se revelează lui Moise într-o formă fragilă, efemeră și aproape imaterială. Trimiterea la episodul din Cartea întâi a Regilor (19, 11-13), desfășurat tot pe un munte, este aici grăitoare:
„Domnul a trecut. Un vânt puternic și năprasnic despica munții și sfărâma stâncile înaintea Domnului. Dar Domnul nu era în vânt. După vânt a urmat un cutremur, dar Domnul nu era în cutremur. După cutremur a venit focul, dar Domnul nu era în foc. După foc s-a auzit susurul unui vânt lin. Când Ilie l-a auzit, și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la intrarea peșterii.”
Infinitatea lui Dumnezeu se revelează, așadar, în alteritatea slăbiciunii, chemându-l pe Moise să i se apropie: „Și Moise a stat acolo lângă El.” Moise este pregătit să primească Chipul lui Dumnezeu, să accepte această întâlnire fără mijlocirea intenționalității și fără recurs la obiectivare.
Marc Chagall, Moïse reçoit les Tables de la Loi (Moise primește Tablele Legii), 1956. Și aici Cele Zece Porunci sunt înscrise una lângă alta, în acord cu interpretarea propusă de Levinas.
În epoca digitalizării generalizate, disponibilitatea de a ne îndrepta către Chipul Celuilalt se estompează cu o rapiditate îngrijorătoare. Oamenii nu se mai deschid alterității care le iese în întâmpinare, ci identicului deja prestabilit.
Cu aproape un deceniu în urmă, Byung-Chul Han, inspirându-se explicit din Levinas, vorbea despre „teroarea identicului” și afirma încă din primele rânduri ale eseului Expulzarea Celuilalt: „Timpul în care exista Celălalt a trecut.” (Han, 2016, p. 7) Am putea spune că, de atunci, această expulzare a Celuilalt nu a făcut decât să se accentueze.
Și totuși rămâne un motiv de speranță.
De unde provine nevoia aproape compulsivă de a ne îndrepta privirea, minut după minut, secundă după secundă, spre ecranele care ne însoțesc existența? Ce anume caută această privire neobosită? Desigur, am putea explica fenomenul prin dependența digitală. O asemenea interpretare răspunde unei perspective simptomatologice și obiectivante, însă pare insuficientă. Poate că oamenii privesc neîncetat chipurile curatoriate care se revarsă pe ecranele lor deoarece caută tocmai ceea ce au pierdut: vulnerabilitatea Chipului Celuilalt — o vulnerabilitate pe care nicio tehnologie nu o poate produce.
Se pare că omul contemporan a uitat cum să se lase întâmpinat de infinitatea imprevizibilă a Celuilalt. A uitat să accepte profunzimea — poate chiar abisul — pe care orice întâlnire autentică îl deschide și să rămână, împreună cu Celălalt, suspendat în această lipsă de temei.
Chipul curatoriat, atent regizat, nu mai are nevoie de apropierea Celuilalt. El rămâne indiferent față de orice relație autentică. Este un chip zgomotos, un chip care, în loc să împiedice omorul, ajunge să îndemne la el.
Și totuși oamenii continuă să privească.
Poate că tocmai această capacitate, încă neepuizată, de a privi ar trebui redeschisă către adevăratul Celălalt: către Celălalt nesigur, vulnerabil și lipsit de apărare, care, prin însăși chemarea pe care mi-o adresează, are nevoie de răspunsul meu.
În asemenea clipe, când cuvântul discret al Celuilalt se preschimbă în cuvântul Maestrului, ia naștere bunătatea: „Bunătatea constă în a te poziţiona în fiinţă în aşa fel încît Celălalt să conteze mai mult decît tu însuţi.” (Levinas, 1999, p. 219)
Dacă bunătatea mai poate avea loc în lume — și mai ales în lumea noastră cea mai apropiată — atunci omului nu-i rămâne decât să îndrăznească să privească în abisul implorător al Celuilalt, iar prin această privire, să fie înălțat către acele înălțimi care pot fi numite sfinte.
Totul fusese, de altfel, deja spus: „Deschide-mi ochii, ca să văd minunile Legii Tale.” (Psalmul 119, 18)
Referințe:
Han, Byung-Chul. 2016. Die Austreibung des Anderen: Gesellschaft, Wahrnehmung und Kommunikation heute. Frankfurt am Main: S. Fischer.
Levinas, Emmanuel. 1990. Liebesweisheit: Emmanuel Levinas – Der Philosoph des Anderen. Ein Film von Henning Burk und Christoph von Wolzogen. WDR: Reihe Philosophie. https://www.youtube.com/watch?v=wHqYY9Ckmlg.
Levinas, Emmanuel. 1999. Totalitate şi Infinit. Eseu despre exterioritate, Traducere de Marius Lazurca, Polirom.
INDICAȚII DE CITARE
Christoph Solstreif-Pirker, ,,A privi în abis’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
