ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Toată lumina nevăzută

Prin toamnă am dat peste un titlu de film: „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Era un film despre o fată oarbă care asculta un radio clandestin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mi-a plăcut filmul, dar m-a captivat în mod special titlul, care se lega complementar de o idee mai veche — adevărul este acolo unde se oprește lumina. Tocmai de aceea nu trebuie să facem confuzii între muzică și acustică, fotografie și optică, gastronomie și chimie, viață și medicină, ființare și psihologie.

Lumina omului are cu totul alt caracter decât lumina fizică. De aceea, m-a captivat acea credință străveche despre cum există o lumină care pleacă din ochiul omului, o drăguță substanțiere a conceptului de „perspectivă”, fiindcă, vorba lui Defoe:

„La fel de normal poți să reprezinți un sistem de întemnițare prin altul, după cum poți, de altfel, să reprezinți orice alt lucru care există în mod real prin ceva care nu există.”

Și adaug că orice lucru care nu există în mod real poate fi reprezentat printr-un alt lucru la fel de inexistent, așa cum pot reprezenta un fenomen natural printr-un vector, iar vectorul prin coordonate polare sau carteziene. Dar și acestea, la rândul lor, pot fi reprezentate prin funcții și tot așa, conservând sensul și schimbând doar reprezentarea. De aceea, una dintre cele mai mari împliniri ale vieții mele a fost când fiica mea a zis, privind la o problemă cu scripeți: „asta nu-i fizică, e geometrie.”

Aici stă esența acelei lumini pe care nu o putem vedea, acea lumină interioară care ne permite să înțelegem în profunzime realitatea, știind că mintea substituie imagini inteligibile, reprezentând lucruri care există prin imagini, gusturi, sunete care nu există în mod real, dar al căror obiect originar se află în afară — adică există.

Firește că, dintr-un oarecare reflex, poate atavic, având în vedere ceața vremurilor, mai nimeni nu confundă cuvântul „cal” cu animalul pe care îl denotă. Însă Magritte ridică o problemă sensibilă în seria sa de picturi „La trahison des images”, exemplu vestitul său tablou „Ceci n’est pas une pipe”. El subliniază această problemă derivată din prevalența subiectivismului de început de secol XX, subiectivism care ni l-a dat pe Bergson, ne-a dat romanul subiectiv, dar a și făcut loc în cultura poporului pentru relativismul lui Einstein sau Problema Observatorului.

Magritte arată că înclinăm să confundăm obiectul cu reprezentarea, că trecem de la a reprezenta ceva ce există în mod real la a înlocui cu totul ceva care există în mod real, prin ceva care nu există, raportându-ne la halucinațiile coerente ale minții ca la niște «lucruri în sine». Totul devine fenomenal, în sens kantian, în timp ce noumenalul se pierde din apercepția noastră, ca să zic așa, forțând termenii.

Un om informat nu este un om luminat. A ști lucruri și chestii nu înseamnă nimic; enciclopediile sunt întunecate, atâta timp cât nu cade asupra lor lumina omenească, o lumină pe care mă feresc să o numesc a minții ori a spiritului, fiindcă, de-aș face-o în context, ar însemna că habar n-am despre ce vorbesc și ajung să invalidez tot ce am scris aici. A înlocui omul care există în mod real, prin mintea care nu există în mod real, m-ar zvârli în plasa propriei filozofii, care ar deveni brusc o hazna.

Voi specula pe tema fibrei optice prin care circulă datele cu viteze uimitoare și simt nevoia să subliniez faptul că prin ea circulă date, nu informație. Chiar dacă de undeva s-a iscat un sens în șirurile acelea de biți, până când ele nu sunt structurate și interpretate, nu e nicio diferență între o melodie și o fotografie. Tot lumina omenească este cea care dă sens, ordine și structură acelor date, așa cum dă ordine și sens datelor senzoriale — gust, miros etc. — dar asta nu înseamnă că lumina despre care vorbesc dă sens originii dinspre care vin acele date. Nu eu dau sens parfumului florii; el are un sens mai înalt și mai profund decât cel pe care îl atribui eu, biologia sau fabricanții de parfumuri. La fel și cu viața în general și viața omului în particular.

Lumina fizică este cea care «aduce» datele realității în ochiul fizic al privitorului, ochiul acesta fiind suprapus cu un ochi metafizic, unul care nu există și din care țâșnește lumina pe care nu o putem vedea și care poartă culoarea către adâncuri de unde trezește bucuria, uimirea, înfiorarea și tot soiul de emoții și gânduri.

În absența acestei lumini, omul se videază, se întunecă și singurul lucru pe care îl mai trăiește este îngrijorarea sau depresia-anxietatea, ca să traducem pentru middle class.

„Cel ce este-n a mea mână,
Nu-i ajută lumea toată.
Soarele – lui nu-i răsare,
Nu-i apune niciodată.
Având simțuri luminoase,
Poartă înăuntru bezne,
Și comori, oricâte are,
Liniște nu află lesne.
Fericirea, nenorocul
Îl frământă prin tot locul.
Lângă pâine, mană vie,
Flămânzește-n bogăție.
Bucuriile și cazna
Le amână pentru mâine.
Grija lui e viitorul,
Ne-mplinit mereu rămâne.”

Asta-i o traducere a unei replici aparținând Grijii (Îngrijorării) din Faust al lui Goethe — traducătorul este Lucian Blaga — și încă n-am găsit o reprezentare mai succintă și mai acoperitoare decât aceasta. Voi adăuga și o traducere în engleză, fiind mai apropiată de germana lui Goethe.

„When of man I take possession,
Then his whole world is lessened:
Endless gloom meets his eyes,
No more suns will set or rise.
Though intact, to outer sense,
He lives in the dark, intense,
Never knowing how to measure
Any portion of his treasure.
Good and ill are merely chance,
He starves, food in his hands:
Be it joy or be it sorrow
He delays it till tomorrow,
Waiting for the future, ever,
Finding his fulfillment, never.”

Și desigur varianta germană:

„Derjenige, der in meiner Hand ist,
Dem hilft die ganze Welt nicht.
Die Sonne – ihm geht sie nicht auf,
Geht ihm nicht unter.
Mit hellen Sinnen trägt er
In seinem Innern Dunkelheit,
Und Reichtümer, so viele er auch hat,
Finden keinen leichten Frieden.
Glück und Unglück
Peinigen ihn überall.
Neben Brot, dem Himmelsbrot,
Hungert er in Fülle.
Freuden und Mühsal
Verschiebt er auf morgen.
Seine Sorge ist die Zukunft,
Nie erfüllt, immer bleibt er.”

Faust reprezintă caracterul savantului care și-a dedicat viața intelectului/spiritului, acumulând cunoașterea rece și care, văzând că aceasta este deșartă, se avântă către cunoașterea caldă, a trăirii, a vieții. Adică o trecere de la idealism/raționalism la  empirism, de la universal la personal, de la obiectiv la subiectiv. Pentru aceasta, Faust face pactul cu Mefisto, însă tiparul romantic al savantului faustian devine sucit în modernism. Dincolo de iluminism, rațiunea stinge flacăra pasiunii și aprinde becul rațiunii. Goya gravează: „Somnul rațiunii naște monștri” — adică pasiuni, trăiri, sentimente, nu doar credințe «iraționale».

Această apucătură s-a amplificat în post-modernism, chiar dacă s-a născut prevalența subiectivității. Deja este vorba despre o subiectivitate secată și raționalizată. Arta de început de secol XX latră la «sentimentalismele» romantice și clasiciste, scheaună la raționalismul modernist, înlocuindu-l cu logica și limbaj, narațiuni subiective, eclectism de ordin combinatoric, funcționalism, esențialism, minimalism, ergonomie.

Ideea ghidușă care afirmă că „Un filozof este un om într-o cameră întunecată aflat în căutarea unei pisici negre care nu se află acolo” este în genere atribuită lui Darwin. Trebuie să admit că e simpatică și că ceva din noi ne face să zicem: haha! Chiar așa e!

Însă nu-i întocmai, e vorba despre un fel de paradox, despre un obscurantism modernist, despre sentimentul de beznă inerent decăderii obiectivității care s-a petrecut în modernism. Nietzsche se referă mai ales la moartea obiectivității când vorbește de moartea lui Dumnezeu. Beculețul rațiunii, odată aprins, a lăsat impresia că orice lumină care nu vine de la el este de fapt beznă, efectul fiind acela din tabloul lui Magritte „Dominionul luminii”, unde becul te captează atât de tare, încât observi întunericul și nici nu remarci că cerul de deasupra este luminat ca ziua, cu norișorii lui albi. Uite, fix aia-i lumina pe care nu o vedem și nici nu o putem vedea, de teamă că dacă stingem lampa de veghe, vom ajunge ca în gravura lui Goya.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „Toată lumina nevăzută” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.