Singurătate și Singularitate
Fiecare om, potrivit firii sale și aducând în completare cunoștințele determinate de sistemul de reprezentări dobândit, poate să ridice sau nu problema conștiinței, astfel că, în termeni de modele, teorii și povești, nu ducem lipsă de «păreri» în ceea ce privește conștiința. Cu privire la ea, putem aduce în discuție snoava orbilor și a elefantului, doar că, în ceea ce privește acel lucru numit generic «conștiință», avem o sumedenie de orbi relatând despre un elefant intangibil.
Am trecut și eu prin tentația modelării conștiinței, dar mai mult ca exercițiu de gimnastică a minții, fiindcă, la drept vorbind, fac parte dintre acei oameni care asociază cunoașterea cu aflarea limitelor imuabile, prin urmare, a cunoaște nu are legătură cu vreo împuternicire și poate nici cu vreo emancipare. Nu cred că, aflând ce este conștiința, voi dobândi vreo putere asupra ei, ci dimpotrivă, voi înțelege mai bine ce nu se poate cu privire la ea și, astfel, nu-mi voi irosi viața gonind spre nicăieri. Sunt un voluntarist al neputinței, sub ideea că voința ar fi mai întinsă decât intelectul — nu că voința ar fi vreun centru de emanație a ființei.
Revenind la snoava orbilor care pipăie elefantul, știm deja că interpretările lor au mai mare legătură cu ei, cu sistemul lor de reprezentări și cu poziția lor relativă față de elefant. Cel care pipăie urechea zice că elefantul e o frunză de palmier, cel care pipăie coada zice că e o sfoară și tot așa. Dar, cu toate astea, nu-i cazul să alunecăm în prezumțiile caraghioase ale jocurilor de liberă asociere care, sanchi! — relevă vreun mare adevăr despre «liberul asociator».
Astfel, îmi propun să pipăi elefantul conștiinței ca și cum ar fi în afara mea, dar păstrând atenția necesară, iscată din cunoașterea faptului că mă aflu în interiorul său. Fapt care păstrează situația, fiindcă elefantul mi-e tot exterior, doar că eu nu mă aflu în exteriorul său, plecând astfel de la ipoteza că ceea ce pipăi este forma sa interioară. Sunt orbul pe care l-a înghițit elefantul.
Aleg poziția asta fiindcă justifică de ce unii ajung la concluzia greșită că «totul e conștiință», dar sucește și tendința de a asocia conștiința cu ceva aflat în interiorul capului, fără să alunec în empirism unde nu e cazul și fără să mă las sedus de Ideea conștiinței, chit că sunt nemesisul abordării fe-no-me-no-lo-gi-ce.
Pot spune: “Iată, conștiința este cea care îmi îngăduie joaca asta”, dar numai dacă am grijă să nu reduc ansamblul conștiinței la o funcție devenită evidentă empiric și constatată rațional. Din perspectiva mea de orb halit de elefant, mintea este în continuare ceva aflat în interiorul conștiinței și nu-i pertinent să atribui conștiinței o funcție ce aparține minții, întrepătrunse cu sistemul nervos pe care, uneori, cred că îl am. Și totuși, nu-i nevoie să m-avânt în exemple specifice pentru a considera suficientă suspiciunea că, de nu m-aș fi aflat, cu tot cu minte, în burta elefantului, nimic din ceea ce citești mata aici n-ar fi fost posibil așa cum ți se înfățișează — fapt ce îmi îngăduie suspiciunea că și dumneata ești aici, lângă mine. Ori, dacă te-a înghițit alt elefant, cum de-i posibil să împarți cu mine lucrurile astea fără să avem habar unul de altul, desincronizați, din moment ce eu am scris asta cândva, iar mata o citești acum? Dincolo de convențiile de semne și limbaj, împărțim niște legi care fac posibilă comunicarea, așa cum ceva misterios face posibilă călătoria luminii.
Văd conștiința ca pe ceva care se îngăduie pe sine fără a-și fi cauză și ca pe ceva a cărei întregime se regăsește în ceea ce numim, în chip obișnuit, «în toate mințile», dar mai ales aceea care produce legăturile omenești prin care lipsa celuilalt aduce senzația de «membru fantomă» — e parte din tine chiar dacă nu-i prezent —, iar îndepărtarea de oameni aduce starea de singurătate. Conștiința nu-i ceva strict personal și nu o reduc aici la «aparținere».
Totuși, conștiința omenească nu suportă analogia integrală cu elefantul, fiindcă ea reacționează la «atingere» după legi ale ei. E ca și când întreaga lume interioară a orbului devine o junglă — sau o grădină — în clipa în care, atingând urechea elefantului, își zice că-i o frunză de palmier. Și nu-i vorba aici de percepție, cât e vorba de faptul că forma și starea de agregare a conștiinței se auto-determină prin percepție, iar asta o duce dincolo de controlul omului.
Scriam în urmă cu mulți ani: “Poate că lumile nebunilor sunt șpanul rămas de la cioplirea operei lucide”, și-am judecat multă vreme la treaba asta, dincolo de însemnarea supoziției ghidușe. Aș zice că ceea ce numim conștiință e numai o stare armonioasă a ceva care îngăduie nenumărate stări și «configurații», dintre care unele ne trec drept «minți pierdute» din exterior, fiind însă numai «conștiințe reziduale» care contribuie, ca părți generatoare, la marea conștiință omenească ce îngăduie subiectivității noastre un caracter universal uman — motiv pentru care muzica, poezia sau arta își găsesc rost independent de timp și spațiu, de realul independent de experiență.
Iar, fiindcă tot e la modă inteligența artificială, precum și speculațiile iscate din SF-ul cel de toate zilele, dintre care acest concept de «singularitate» e tot mai asociat cu AI-ul, aș zice că abia în ziua în care AI-ul își va pune de la sine problema singurătății putem vorbi despre un potențial de conștiință. Dar, până atunci, putem vorbi cel mult de-o minte oglindită în ea însăși — una «aware», cum s-ar zice — dar nu despre vreo formă a conștiinței, fie ea și non-umană.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Singurătate și Singularitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 