Și dacă n-am pe cine ierta?
“Nu te iert!” a strigat la mine cândva o fată frumoasă care strângea din pumnii ei mici, eram la fel de goi ca primii oameni și asta făcea lucruri să devină cu mult mai grave, fiindcă nu despre nuditate era vorba, cât despre a fi complet dezbrăcat, cerând o iertare pe care, un alt om, la fel de nud — dar nu gol — ți-o refuză cu hotărâre, iar tu, în n-ai timp a te rușina de propria goliciune, pe cât a te întrista că l-ai supărat pe-un altul.
Am ținut să evoc situația asta mundană, ceva din nebunia obișnuită, ceva ce se petrece la ordinea zile, puțini dintre noi sunt îndeajuns de mari pentru a face greșeli demne de iertarea divină. Cei mai mulți dintre noi facem prostii și tâmpenii, greșeli de calitate îndoielnică, avem eșecuri de mâna a treia și cel mult de gravitatea unui strănut, adică treburi de nivelul unui tribunal de provincie, nu de curte supremă, doar criminalii și sfinții greșesc la nivel înalt. Cu toate astea, uneori micile noastre greșeli ne apasă, nu neapărat fiindcă am fi niște oameni buni, dar fiindcă uneori ne doare suferința celui pe care l-am rănit, supărat, necăjit, din ignoranță sau din ambâț.
Oricât de măruntă ar fi o greșeală —demnă cel mult de un trecut cu vederea — iertarea este întotdeauna un gest mic de-o amploare uriașă, e ceva care se petrece într-o clipâ, ceva ca o scânteie, dar care poate strămuta cursul unui destin, fiindcă a ierta înseamnă a elibera, cel puțin pe filieră etimologică în limba noastră — cu origine în “liberta”.
Nietzsche atrage idea conform căreia vina și datoria se întretaie și că vinovatul e cumva sinonim datornicului: am greșit deci sunt dator. Creditorul — cel căruia i-am greșit — are de primit de la mine despăgubiri pentru a stinge datoria și astfel îmi revin la starea de nevinovăție, prin achitare. Tot Nietzsche vorbește despre cum în anumite culturi creditorul putea dispune de o parte din trupul datornicului mort, un deget, o ureche, vorba ceea, să nu se simtă păgubit și din păcate mă tem că Nietzsche are foarte mare dreptate cu privire la relația dintre greșeală, vină, datorie și pedeapsă, cum din păcate are dreptate în foarte multe aspecte când vine vorba de jegul omenesc, dar isteț e să pricepem că omul nu-i doar jeg și n-avem nevoie de supra-om, ca să rămânem oameni — sit venia verbo.
Revenind la cele obișnuite judec la acea lege a Talionului care stabile prețul iertării, ca să nu-i mai crape creditorul țeasta celui de i-a greșit zgâriindu-i nasul, ci să stabilească o echivalență proporțională între datorie și plată. “Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, nu era ceva menit să te oblige să-i scoți ochiul celui care ți-a greșit, nu te obliga să faci asta, ci te oprea din a cere daune peste măsura pagubei. Dacă nu pricepem asta se cheamă că habar n-avem despre ce vorbim citând sintagma.
Ca întotdeauna sucesc unghiul dinspre cel de iertat, către păgubit, fiindcă atunci când e vorba de vinovăție și iertare, vinovatul pricepe mai mult despre ce anume cere, decât pricepe păgubitul despre ce are de dat. Omul meschin abia așteaptă să fie păgubit, fiindcă asta înseamnă că altcineva îi este dator, de-aici și apetența vulgară pentru dreptate: am dreptate, deci tu greșești, deci îmi datorezi, de-asta nu e cazul să cerem vreodată iertare omului cu inima chircită, oricât de mult i-am fi greșit fiindcă el nu știe ce îi cerem și astfel n-are cum să ne dea.
Am scris doi ani la o carte a cărei publicare o tot lălăi și culmea e o carte despre descoperirea iertării și tema ei pleacă de la întrebarea retorică: “Oare cu ce se deosebește de iad o lume în care nu există iertare?” și consider că asta e o întrebare pe care trebuie să și-o pună orice păgubit înainte să greșească, însă atenția mea și interesul meu pentru scrierea unei asemenea cărți a plecat de la observația conform căreia trăim într-o civilizație culpei și dorința mea de a înțelege asta dincolo de explicațiile penibele trasate în Adam și Eva, cultura păcatului etc.
Abia Nietzsche mi-a dat șansa de a vedea legătura dintre fuga de fericire, de datorie, teama de eșec și cultul vinovăției, aleg să fiu ușor ambiguu în final, dintr-o idee care mi-a venit azi legată de remarca lui Socrate:
“Orice ar fi însoară-te. Dacă găsești o nevastă bună vei fi fericit, dacă nu, vei deveni filozof”
Prima condiție în filozofie este căsătoria cu viața pe care trebuie s-o ierți chiar și atunci când nu te iartă — în rest doar fericire.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „ Și dacă n-am pe cine ierta?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 