Sfârșit cu început neașteptat
Citisem cândva o sentință atribuită lui Hemingway: „Doamnă, orice poveste sfârșește în moarte dacă este continuată suficient și niciun povestitor autentic nu-ți va ascunde asta”. E irelevant dacă Hemingway a afirmat asta sau nu, valabilitatea afirmației se conservă și merită suficientă atenție, nu prea multă, dar oricât de puțină e suficientă pentru a înțelege că orice poveste e despre personaj și nicidecum despre întâmplările sale, fie că acestea îl formează sau îl deformează, îl desăvârșesc sau îl ruinează.
Astfel, în viața de om, ce șade ca temei al înlănțuirilor narative de orice soi, avem de-a face cu un singur început și un singur sfârșit, restul fragmentelor sunt artificiale — adică punctate de om —, fie că vorbim de sfârșitul unui proiect sau începutul unei relații, toate astea se petrec într-un continuum finit amplasat între cele două capete fundamentale. Însă omul nu poate trăi fără mici amăgiri convenabile, pe de-o parte saltă din prag în prag, pe de altă parte e plin de oameni pentru care devenirea e o problemă continuă, desăvârșirea sau mântuirea — a mântui înseamnă și a încheia — lipsind din orizontul lor.
Aici apar ghidușe paradoxuri, de exemplu «eternitatea» căsătoriei poate speria, trecând drept «încheiere» a unui alt drum, permanența celibatului poate de asemenea să devină înfricoșătoare pentru alții. În orice caz, simplul fapt că nu poți începe un lucru fără a pune capăt altuia — pot pune capăt țigării începute, fără să închei complet fumatul ei, deci capătul nu coincide musai cu încheierea — fiindcă numitele lucruri sunt exclusive între ele, limitarea unuia produce perpetuarea celuilalt, astfel pe anumite axe, amenințarea lui «pentru totdeauna» — adică până la moarte — rămâne vie și prezentă.
Se cuvine însă în acest moment al lumii noastre să privim puțin asupra modelului tipului de-a lungul istoriei, fiindcă intuiția omenească timpului e strâns legată de intuiția continuului, asta fiindcă spațiul este finit și nu-i infinit divizibil în practică, de-asta, în realitate Ahile va prinde din urmă broasca țestoasă în clipa în care va face cel mai mic pas posibil și tot de-asta săgeata care zboară, nu stă pe loc, pentru că se deplasează și în spațiul fizic, nu doar în timp. Timpul este infinit divizibil, spațiul nu, adică există o cea mai mică particulă, dar nu există cea mai mică unitate de timp.
N-am să dezbat ce este timpul fiindcă sunt un ins pragmatic, n-am să intru în analogii ca: durata este pentru timp ce este distanța pentru spațiu. Asta fiindcă indiferent ce este, cum este și dacă există sau nu timp, omul percepe durate, se uită la ceas, se grăbește sau amână, deci relevantă în context este dimensiunea subiectivă a timpului. Nu am nevoie să fiu sigur că Dumnezeu există sau nu, pentru a mă apleca asupra fenomenului credințelor, la fel și aici.
Mai pe la începuturile cunoscute ale lumii, timpul avea un model circular, pot spune că asta se petrecea datorită obișnuinței omului cu ciclul circadian, dar indiferent că asta era cauza sau alta, omul orientului îndepărtat vedea timpul ca pe ceva ciclic, de unde probabil și ideile despre ciclicitatea vieții prin reîncarnare. Mai târziu (sau pe la alții), la Zoroastru de exemplu, apare însă un nou model perceptiv și anume timpul liniar, cel care vine, se duce și este ireversibil. N-am găsit vreun temei al acestui model încă.
Această intuiție a timpului liniar a dominat lumea occidentală până foarte recent, și nici teoria relativității n-o demontează, aduce numai în plus pulsația timpului relativă la viteză (în principu a luminii) — dimpreună cu efectul gravitației asupra «curgerii» acestuia.
Mai nou, acest model al timpului liniar este contras într-un punct, prin ideea că de fapt totul se întâmplă simultan și că timpul n-ar fi o realitate fizică asemenea distanței, ci ar fi parte strictă a subiectivității. Sub însușirea unui asemenea model al timpului — timpul «hiper-simultan» — acesta trece de la bidimensional — timpul ca dreaptă formată din puncte înșirate —, la unidimensional, timpul ca un punct adimensional — nu există durată, dacă tot spațiul ar fi un punct atunci orice distanță ar fi 0, iar dacă ceva e zero se cheamă că nu există — , ceea ce este ghiduș fiindcă pentru un dumnezeu omniscient, totul se produce simultan, începutul și sfârșitul se petrec «în același timp-punct» în perspectiva sa, care vede: «everything, everywhere, all at once».
Însușirea la nivel larg a unei asemenea intuiții a timpului adimensional ar anula orice noțiune de început și sfârșit, iar evenimentul ca «particulă» de timp și-ar pierde însemnătatea, fapt ce ar duce mai departe la eradicarea apriorismului cauzalității. Acolo unde toate evenimentele sunt indescirnabile fiind identice, nu există antecedență și urmare, deci nici înlănțuirea cauzală nu e posibilă din moment ce nu pot ști care eveniment a precedat alt eveniment, d-apăi să mai pot afla și care l-a determinat pe care și ar fi și mai interesant, în cazul în care acest lucru ar fi dovedit ca real incontestabil, noi tot am avea nevoie se un model de tipul celui liniar sau circular pentru a nu sucomba ca specie.
Dincolo de asta oricum sunt destui care au impresia că «timpul este relativ» înseamnă «timpul este strict subiectiv», ceea ce este de asemenea drăguț, dar greșit. Ceea ce numim «intuiția timpului» este ceva strict subiectiv, care poate coincide cu realitatea în care timpul o fi circular, liniar drept, liniar curb, hiperbolic, eliptic, plin de zurgălăi ori floricele, ori de-a dreptul inexistent. Chiar și în cazul în care timpul nu există «în realitate» asta nu-l face să fie altfel decât asemenea inorogilor defecatori de curcubee, care pentru simplul fapt că nu există, nu înseamnă că sunt relativi, se cheamă că sunt strict subiectivi.
Începuturile și sfârșiturile, capete cu etichete subiective și relative la împricinatul care le ia de bune așa cum iei de bună valoarea unei bancnote de Monopoly sunt mai curând produse ale unui fenomen sublim de omenesc și anume acela al așteptării, cea care dilată sau contractă percepția duratei și prin urmare percepția firului vieții. Una-i dilatarea timpului la viteza luminii și alta-i dilatarea timpului în sala de așteptare a trenului și alta-i dillatarea timpului din celula condamnatului la moarte.
Problema nu-i subiectivitatea duratei, ci subiectivitatea inerentă a ființei omenești în care timpul înseamnă așteptare, fie ea activă ori pasivă, iar începuturile și sfârșiturile sunt de fapt începuturi și sfârșituri ale seriilor de așteptări și nimic mai mult.
Astfel, este cumva firesc și de la sine înțeles că o cultură speriată de așteptare se va refugia în simultaneitate, timpul devine adimensional, durata devine 0, iar locul Sfântului Așteaptă este luat de Magnificul Imediat.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Sfârșit cu început neașteptat” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 